Foileton: Funia de nisip (40)

ochi-de-paunÎntrasem în august, mâine urma să plecăm la Parfenoaia, la Tecuci, mă bucuram de schimbare, dar seara am fost totuşi trist. Aveam presentimentul că nu mă voi mai întoarce niciodată pe aceste locuri, mai exact la Fruntişeni. De fapt şi la Bârlad aveam să revin abia peste mai bine de cincizeci de ani.

De la Bârlad la Tecuci mergeam cu trenul, un automotor, un tren care era faima noastră prin 1936, scria chiar pe el viteza maximă 140 km/h, nu cred că mă înşel, pe peron am văzut însă o scenă care m-a tulburat mult, o femeia căzuse şi izbea cu călcâiele în dalele peronului, l-a început am crezut că a tăiat-o trenul, apoi mi-am dat seama că trebuia să aibă epilepsie, îi curgeau balele din gură, avea ochii daţi peste cap, au venit doi ceferişti şi au luat-o, ducând-o într-o sală de aşteptare, apoi a venit trenul, ne-am urcat în el, eram patru, mama Mitzi, Diana, eu şi Adrian.

Am ajuns destul de repede la Tecuci, oraşul, plin de verdeaţă, cu un parc imens chiar de la gară, îmi părea un sat, foarte mare, dar totuşi un sat.

Familia Parfene avea o casă aproape pe colţ, mai era doar o alimentară, o gospodărie frumoasă, cu vie, livadă, grădină de zarzavat, casa nefiind prea mare, dar încăpătoare şi cu un beci imens, aproape mai spaţios decât casa, în care se odihneau butoaie de vin, putini de brânză, harbuji şi pepeni galbeni.

Pe Parfene îl chema parcă Nicolae, altfel toţi de la copii la adulţi îi spuneau Nenea, se bucura de multă autoritate, în primul rând pentru că era un om foarte bun, apoi pentru că era şofer pe camion şi când se întorcea seara acasă, nu venea niciodată cu mâna goală.

Întotdeauna cobora din lada camionului câţiva harbuji, aducea o traistă cu ceva făină de mălai, câteva ouă, câte o bucată de caş.

Nu ştiu unde anume lucra, dar lua întotdeauna în cabină pe cineva şi omul nu-i dădea bani, ci produse, după cum avea fiecare, uneori chiar verdeţuri, câte o legătură de morcov sau chiar spanac sau salată.

Era un şofer foarte bun, calm, cu un ochi foarte bun, conducând preventiv, ce-o mai fi şi asta, nu se urca decât foarte rar ciupit la volan. Odată îl oprise un miliaţian, îl cunoştea, erau aproape vecini, ai băut, nene Parfene, nu mai poţi să conduci aşa, da, am băut, dar să ştii că mai bine conduc beat, va trebui să-mi dai carnetul, ţi-l dau, dar mai întâi să ajungem acasă, bine, s-a urcat şi miliţianul în cabină, Nenea a început să fluiere uşor, apoi a început să meargă cu mai multă viteză, atingea cu scara maşinii fiecare stâlp, doar atât cât să lase pe stâlp o uşoară urmă, miliţianul se făcuse alb ca varul, Nenea l-a dus până acasă la el, miliţianul i-a mai spus: Nene, cu matale nu mai merg, nici treaz, nici beat, era să mă omori, da’ de unde, am ochi bun şi mână sigură şi maşina mă ascultă mai ceva decât o iapă, omul nu i-a mai reţinut actele, nu l-a mai oprit niciodată, dar nici nu a mai mers cu el vreodată până acasă.

Nu ştiu dacă era legendă sau nu, Nenea nu era un beţiv, bea înainte de culcare un singur pahar de vin roşu, atât, îşi trecea apoi palma aspră peste chelie, ca şi cum şi-ar fi mângâiat o şuviţă de par, apoi lua în furculiţă o bucată de mămăligă rece.

Nenea nu vorbea mult, dar ce spunea el era literă de lege, până şi Parfenoaia, care se certa cu oricine, nu-i ieşea din vorbă.

Nu ştiu cum o chema de fapt pe Parfenoaia, toţi îi spuneau ţaţa, cred că era vară cu bunica Natalia, deşi era ceva mai tânără, oricum era o figură demnă de Rabelais, se spune că atunci când strănuta, făcea pe ea, dar i se auzea strănutul până la gară, adică peste vreo două sau trei străzi.

Vorbea tot timpul, dar nu doar cu gura, ci şi cu mâinile. Nu avea niciun ajutor, când îi venea nepoatele le considera musafire, staţi şi vă odihniţi, nu staţi la fundul meu, că mai mult mă încurcaţi, era o femeie bărbată, care nu ezita să sucească gâtul la porumbei sau la găini, să cenătuiască o curcă sau un miel.

Gătea foarte bine, cu multă uşurinţă, era foarte curată, tot timpul pe sârmă găseai ceva la uscat, un cerşaf, o faţă de masă, cămăşi, ciorăpăraie.

Tot timpul erau la ea copii şi adolescenţi, cel puţin două serii, două grupe: grupa mică, adică până în zece ani şi grupa mare, cu cei între şaisprezece şi douăzeci de ani, elevi, studenţi sau tineri care chiar lucrau la fabrică. La Parfenoaia trăgeau toţi, copii, tineri, adulţi, se odihneau câteva zile, apoi plecau mai departe. De fapt rămâneau copiii, două, trei săptămâni, uneori chiar o lună.

De Tecuci mă leagă câteva amintiri puternice, unele care m-au marcat pentru toată viaţa. Să le iau pe rând.

Tata nu-mi dădea prea mulţi bani. Nu e bine să aibă copilul bani pe mână, se obişnuieşte să aibă bani şi, atunci când nu mai are, ajunge să fure. Totuşi îmi dădea ceva bani, vreo douăzeci şi cinci de lei, să-mi cumpăr câte un ziar, Sportul popular adică, apoi pentru alte necesităţi, un sirop, un fruct, altceva.

Păstram banii cu sfinţenie, Sportul popular îl citeam în parc, acolo unde se strângeau pensionarii să joace şah sau să vorbească despre fotbal, găseam întotdeauna câte un ziar, îl citeam tot, fără să sar o literă măcar. Mă întorceam acasă, mândru că am economisit încă 25 de bani, atâta costa un ziar.

Trecuseră două săptămâni şi eu nu schimbasem bancnota, era cu pandurul Tudor Vladimirescu pe ea, când s-a produs nenorocirea.

Ţaţa ne punea să ne scuturăm dimineaţa pantalonii înainte de a-i îmbrăca şi eu i-am scuturat peste un gărduleţ. Uitasem că în buzunarul din stânga aveam banii, împăturiţi cu grijă.

Scuturându-mi pantalonii, bancnota a sărit din buzunar, atrăgând atenţia caprei care, liniştită, din doi paşi, a ajuns la bani şi i-a înghiţit fără nicio reţinere, ca pe o trufanda, probabil.

Degeaba am strigat la ea, capra m-a privit senină cu ochii ei… căprui, cu pupila uşor ovală, o priveam în ochi încercând s-o hipnotizez, dar capra – animal prost – mi-a înghiţit banii.

Am făcut scandal, am vrut să o bat, Parfenoaia nu ştia cum să mă potolească, până la urmă a dat-o pe glumă: Ia, ascultă, în fiecare dimineaţă bei lapte de capră. L-ai plătit vreodată? Nu. Ei, vezi, l-ai plătit acuma.

Am iertat capra, mi-am dat seama că ea era mai puţin vinovată decât mine.

Până la urmă a trecut mama Mitzi, fusese plecată pentru câteva zile la Bârlad şi acum se întorcea, Ţaţa i-a povestit ce mi se întâmplase cu capra şi cu banii şi Mitzi mi-a lăsat tot 25 de lei, spunându-mi: „De data asta să ai mai multă grijă de ei, că banii nu se fac cu ciocanul.”

Mitzi plecase din Tecuci de câteva zile, când Parfenoaiei i-a venit ideea să ne ducă să ne spovedim.

Era foarte bisericoasă, îşi făcea cruce dimineaţa, la prânz şi seara, ne obliga şi pe noi să ne spunem rugăciunea, că nu sunteţi animale, dar şi animalele îşi fac cruce în felul lor, cu limba sau cu copita, numai că ele nu pot vorbi.

Ne-a atras atenţia că va trebui să-i dăm preotului suma de trei lei, căci atâta se cuvenea să dea un copil la spovedanie.

Am ajuns la biserică, am ascultat cuminţi slujba, eram patru verişori, Adrian, Mircea, Aurel şi cu mine, şi am trecut apoi să ne spovedim.

Preotul bătrân, surd, cam fonfănit, purta ochelari puternici, m-a luat de mână şi m-a pus sub patrafir, lăsându-mă în întuneric.

Apoi au început să curgă întrebările. M-a întrebat întâi dacă mă mai ţin cu vecina Maricica. Nu ştiam cine e vecina Maricica şi nici ce însemna a se ţine cu cineva, aşa că i-am răspuns că nu. Apoi m-a întrebat dacă de la ultima spovedanie am mai preacurvit. Nici cuvântul ăsta nu-mi era cunoscut, îl auzisem odată, dar nu-i dădusem atenţie, aşa că trecuse poe lângă mine, fără să mă atingă.

I-am spus că nu, dar de data asta se vede că vocea mea de copil i-a sunat totuşi preotului cam ciudat, aşa că şi-a ridicat patrafirul, m-a văzut că sunt copil şi m-a scuipat, ptui, drace, ce cauţi tu sub patrafir, i-am spus că el mă luase de mână şi mă pusese acolo în genunchi, preotul a privit confuz în jur, apoi a văzut cine era Grigore, cel care se ţinea cu vecina Maricica şi care cam preacurvea între două spovedanii, era un ţăran liniştit, cu privire dreaptă şi limpede, cu un păr castaniu, undulat de la natură, un bărbat subţire şi frumos, aşa că nu era de mirare că-l plăceau femeile, că asta trebuia să însemne preacurvia, acum îmi aduceam aminte. Preotul m-a luat iar de mână, m-am pus în genunchi şi m-a întrebat ce păcate mai am şi eu i-am spus că unul singur cu capra, preotul a rămas câteva clipe mut de uimire, apoi l-am lămurit tot eu, spunându-i că i-am croit vreo două vergi, pentru că-mi mâncase banii, apoi preotul m-a întrebat dacă înjur, dacă îmi supăr părinţii, dacă iau numele domnului în deşert, eu răspundeam de fiecare nu, aşa că până la urmă mai aveam puţin şi aveam să ajung înger, apoi preotul a ridicat patrafirul şi mi-a întins mâna, am înţeles că trebuie să-i dau cei trei lei pentru spovedanie, nu apucasem să schimb banii, aşa că i-am dat bancnota de 25 de lei lăsată de Mitzi, aşteptând restul, preotul a luat banii şi m-a întrebat răstit de ce mai stau, că mă aştepată ceilalţi, i-am spus că aştept restul, popa s-a uitat atunci cu ochi bulbucaţi la mine, prin sifoanele ochelarilor ochii păreau şi mai mari, cât ochii de bou, uimit de îndrăzneala mea şi mi-a spus câteva vorbe înţepate, bine înfipte, să nu le uit toată viaţa: Fiule, să ştii de la mine, biserica ia, nu dă. Şi apoi aici nu suntem la piaţă, să ne târguim, nici la magazin, să aştepţi rest. Treci pe la dascăl şi lasă un pomelnic şi nu mai avea grija banilor, că banii nu sunt buni, dacă ajung pe mâna copiilor.

Am plecat furios de la biserică şi când am ajuns acasă i-am trântit-o Parfenoaiei: Popa dracului mi-a luat toţi banii! Parfenoaia m-a privit şi ea uimită şi mi-a cerut lămuriri. Nu ţi-am spus să săruţi mâna Părintelui şi să-i dai 3 lei? De ce i-ai dat 25? Credeam că-mi va da restul! Şi apoi nici nu m-a spovedit pe mine., m-a confundat cu unul Grigore, singur a spus-o. Pe mine mă întreba dacă mă mai ţin cu vecina Maricica şi dacă am mai preacurvit între spovedanii. Nici nu ştia cine e sub patrafir. Ei, lasă. Popa e popă, e unsul Domnului. Dacă te superi pe el, te superi pe Dumnezeu şi nu e bine. Lasă, dacă vrei să mergi la vreun film sau îţi trebuie pentru altceva să vii la mine să-mi ceri, că o să-ţi dau. Dar ai lăsat pomelnicul ? Nu, că n-am ştiut ce e aia. Rămas singur, m-am gândit la lăcomia popei, la inutilitatea spovedanie la copii, ce păcate putea să aibă un copil, la faptul că preotul îmi zvrâlise în faţă că biserica ia, nu dă. Şi cred că, din acea seară, pentru o vreme destul de îndelungată, am devenit ateu.

Nenea creştea porumbei, zeci de porumbei, se înmulţeau repede şi creşteau şi mai repede, aşa că, cel puţin o dată pe săptâmână, mâncam porumbei, de obicei ciulama, mai rar friptură, carnea lor semăna cu cea de pui, aveau prin urmare un gust foarte bun, numai că îmi era milă de ei, mi se păreau păsări sfinte şi fără apărare, dar nu aveam cui să spun toate acestea, aşa că mâncam cu toţii porumbei, fără să mai spunem ceva.

Am trecut atunci printr-o criză metafizică, am ajuns la concluzia că oamenii erau răi, pentru că ucideau păsări şi animale pentru mâncare, pentru carne, nu se gândea nimeni că pentru o masă luau o viaţă sau chiar mai multe, că şi animalele erau făpturile Domnului; vreme de o săptămână nu am mai mâncat carne, apoi am renunţat, făceam şi eu ce făceau ceilalţi, asta era.

Nu aveam însă milă de pepeni, în fiecare zi erau înjunghiaţi câţiva, îi aduceam din beci, erau dulci, răcoroşi, zemoşi, făceam chiar nazuri, uneori erau prea dulci, zaharisiţi, răscopţi, alteori erau încă cruzi, aveam de unde alege, în fiecare seară Nenea aducea alţi pepeni, burţile noastre erau pline, apoi s-a întâmplat ceva, Diana a făcut în pat, se vede că mâncase prea mult pepene, eram răi, şi eu şi Adrian i-am spus Ţaţei, dă-o cu nasul în aşternut, să nu mai facă altădată, dă-o ca pe pisici, Parfenoaia n-a spus nimic, a oftat doar şi a spălat imediat aşternutul şi l-a pus la uscat, adevărul e că nu mirosea deloc a urină, era doar apă, numai că, peste două zile, am făcut noi în pat, nu ştiu dacă eu sau Adrian, pentru că dormeam în aceleaşi pat şi atunci Ţaţa ne-a privit supărată, ei, acum ce mai ziceţi, Diana e copil mic, dar voi sunteţi nişte coblizani obraznici şi pe voi ar trebui să vă dau cu nasul în cearşaf, ca pe pisici, că aşa vroiaţi, acum ce mai aveţi de zis, ce să zicem, tăceam ruşinaţi, gândindu-ne că avea dreptate.

Am avut noroc, pentru că peste alte două zile s-a întâmplat ca alţi doi să păţească aproape la fel, mai grav însă, primul, un nepot din partea lui Parfene, care a dormit o noapte doar aici, dar care s-a trezit noaptea şi a urinat în pantofii lui Nenea, băuse destul seara, mâncase şi pepene şi a crezut probabil că pantoful era oliţa de noapte sau cine ştie ce şi, tot în noaptea aceea, Şorodoc a urinat pe Maria, cumnata sa, mama lui Adrian, după ce îi înconjurase patul, cam de atâtea ori cât a socotit el că era distanţa până la veceul din curte, apoi a înconjurat din nou patul cumnatei, dar în sens invers, Maria, care se trezise l-a văzut, nu ştia ce să creadă, apoi a ieşit mare scandal, uite, te-ai pişat pe mine, m-ai spurcat, Şorodoc se apăra slab, am crezut că fac la veceu, băuse şi el bine în seara aceea şi se vede că băutura îl derutase total.

Eram copil, dar întâmplările mi s-au înfipt în minte şi m-am jurat că eu nu voi bea niciodată sau, dacă aş fi băut totuşi, aş fi avut grijă să nu mă îmbăt cumva.

Şi nu m-am îmbătat niciodată, chiar dacă în vreo două rânduri am încercat acest lucru.

Într-o duminică, Nenea ne-a dus pe toţi copiii la bâlci. Am băut pentru prima oară bragă, era rece şi bună, nu semăna cu siropurile pe care le mai beam noi din când în când, prea dulci şi prea acidulate, apoi ne-am dat cu scrânciobul, îi spuneau iuj, după cum noi în Ardeal îi spuneam ringhişpil, am mâncat vată de zahăr pe băţ, am intrat la un spectacol, într-un cort, unde o femeie era tăiată cu fierăstrăul circular şi ţipa înfiorător la un moment dat, apoi o femeie stătea în aer, levita, eu credeam că levita vine de la evita, căci evita un vârf de sabie întoarsă sau cam aşa ceva, mai erau câteva scamatorii cu o năframă, care ascundea şi făcea să apară porumbei, iepuri şi cărţi de joc, din ce în ce mai mari, dar toate acestea nu mă prea interesau, rămăsesem mut la intrare, când un om cu o faţă ciudată, învelită pe jumătate într-o năframă, ne spunea o poveste ciudată, eu cel puţin am rămas înmărmurit, vedeţi, spunea omul şi ne arăta limba, limba mea e numai jumătate de om, jumătatea asta mai subţitre, cealaltă jumătate e de bou, cu partea asta de bou nu pot vorbi, nici nu simt mâncarea, îşi desfăcea apoi năframa, şi jumatate din faţă e de bou, şi, într-adevăr, avea jumătate de maxilar mult mai dezvoltat decât cealaltă jumătate, avea un ochi imens, exact cât un ochi de bou, da, e chiar un ochi de bou, dacă închid ochiul celălalt, văd lucrurile de două ori mai mare, de aia vita se teme de om, pentru că îl vede de două ori mai mare, asta m-a dat gata, mi-am dat seama că eram victimele unor iluzii, că eu eram cât eram, pentru că aşa mă vedeam eu, pentru un alt animal aş fi avut alte dimensiuni, care erau însă cele reale, asta nu aveam s-o aflu niciodată, cred că mama a rămas grea cu un bou, îşi aminteşte că un bou a iubit-o odată între nişte rufe puse la uscat, nu i-a văzut nimeni, n-a spus nimănui, de ruşine, ce i s-a întâmplat, numai că am ieşit eu şi tot a trebuit să spună adevărul, credeam ce spunea acel om, pe urmă am aflat că nu era posibil aşa ceva, că unele animale se împreună cu altele de altă specie, măgarul cu iapa, leu cu o tigresă şi atunci apar catâri şi ligri, dar cu omul e altceva.

M-am gândit că omul îmi povestea un mit străvechi, poate cel al Minotaurului.

Când am citit apoi Sărmanul Dionis, am rămas foarte impresionat de partea de început, ce îmi amintea de întâmplarea cu omul-bou din bârci: „Şi tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aş avea trei ochi aş vedea-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş avea, cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari.”

Ochii mă obsedau, cum îi închideam pe ai mei, sub pleoape înmugureau alţi ochi: de păun, de fluture ochi de păun, de bufniţă, de vrăjitoare, de vultur, ochii tatei, ochii caprei, ochii bunicii Vera, ochi de peşte sau de găină, deschişi sau închişi, de toate culorile sau albi, precum ochii statuilor.

Am scris mai târziu, când mă strecuram prin/din adolescenţă, o poveste despre ochi şi curios, după ce am scris acea poveste, nu am mai visat ochi:

Am primit, într-o dimineaţă, vizita unui munte de om. Era atât de uriaş, încât nu-i vedeam faţa. Vorbea cu un glas tunător, iar când râdea (şi râdea des), se ţinea cu amândouă mâinile de pântecele uriaş: „Ha! Ha! Ha! – de se cutremurau geamurile.

Era acoperit cu un praf alb, ca un morar (poate că asta şi era), iar părul de pe falangele degetelor, cenuşiu spre negru, alcătuia pătrate perfecte, ridicole.

Nu ştiu cine era namila, am înţeles că o rudă mai îndepărtată, un fel de văr de-al doilea, din partea tatei. Făcuse tot războiul şi am înţeles că se alesese cu o infirmitate pe viaţă. „Ce este aia o infirmitate? – l-am întrebat, curios.

Toţi au tăcut, stânjeniţi de întrebarea mea, dar omul, după o clipă de ezitare, a reizbucnit zgomotos în râs: „Nu ştii ce e o infirmitate? Să-ţi arăt eu atunci… – şi şi-a înclinat pentru o clipă faţa, nefiresc de dreaptă şi de inexpresivă, apoi şi-a acoperit cu căuşul palmei stângi un ochi. „Priveşte! – mi-a mai spus şi am văzut pe masă, alături de zarzavatul pentru ciorbă, tăiat mărunt, un ochi de om.

Lipsit de pleoape şi de gene, scăpat din cuibul lui ştiut, ochiul, de un verde coclit, mă privea duşmănos, hipnotic.

Ochiul părea viu, nu mă impresiona suferinţa omului, dar ochiul acela singur, aproape aruncat pe masă, neglijent, mi se părea o rană perfectă.

E de sticlă – a mai spus omul, nefiresc de încet, într-o şoaptă care aducea mai degrabă a suspin.

Cum adică „de sticlă? I-am privit faţa. Curios, faţa îi era acum destinsă.

Mi-am pierdut un ochi în război.

Nu înţelegeam cum se poate pierde un ochi în război, dar eram prea impresionat pentru a-l mai întreba şi asta.

Şi de ce ţi-ai pus un ochi de sticlă?

Întrebarea mea, necruţătoare, nu l-a surprins.

Simplu. Ca să nu se vadă că mai am numai un ochi.

Şi vezi cu el?

Nu, asta nu.

Omul şi-a luat ochiul şi a dispărut în baie, de unde s-a întors peste câteva clipe, cu amândoi ochii „în cap; culoarea ochiului de sticlă avea exact nuanţa ochiului „adevărat, aşa încât nu-ţi puteai da seama imediat care e ochiul viu şi care mort.

Peste câtva timp namila a plecat şi de atunci nu l-am mai văzut niciodată. Peste câţiva ani avea să moară de un cancer la limbă, după ce s-a chinuit aproape doi ani.

Ochiul de sticlă m-a urmărit multă vreme. Era suficient să închid ochii şi-l vedeam. Mă fixa necruţător, răutăcios, cerându-mi parcă socoteală pentru ceva. Pentru ce – nu ştiam.

Mă întrebam de ce purta totuşi namila ochiul acela monstruos, dacă nu vedea cu el. Sau poate că mă minţise. Ochiul său de sticlă trebuie să fi fost o lupă sau ochelarii pe care îi purta atâta lume. Mă minţise deci şi, aflând odată acest adevăr, m-am liniştit.

Mă urmăreau şi alţi ochi. Ochiul cu irisul de aur al unei fete din vecini. Colonia în care stăteam nu mai era acum atât de omogenă ca la început. Pe lângă ceferişti şi mineri, în ea locuiau acum şi mici funcţionari, croitori, cizmari, dulgheri, ba chiar şi familia unei moaşe.

Părinţii fetei veniseră de undeva din sud, fata ne povestea de Dunăre, care era uriaşă, atât de mare, că nu-i vezi capătul şi atât de adâncă, încât un brad ar fi fost acoperit cu totul; n-o credeam, bineînţeles, dar fata povestea frumos şi noi o ascultam cu plăcere.

Fata avea ochii de culori diferite (dreptul – căprui, având culoarea albăstrie a cafelei turceşti, iar stângul – galben, ca de pisică).

Nu ştiu ce era în inima ei, dar fata căuta să ne convingă de faptul că e fericită aşa (altfel cine s-ar mai uita atâta în ochii mei, sunt mai interesantă aşa, sunt însemnată, am un ochi de aur), mutrişoara cu boticul prelungit se cutremura pentru câteva clipe, nu ştiu dacă a râs sau a plâns, căci fata nu râdea şi nu plângea până la capăt niciodată.

Ochiul ei galben mă urmărea şi în vis, eram încă la vârsta basmelor şi îmi închipuiam că fata e o vrăjitoare (sau măcar fata unei vrăjitoare), că ochiul ei nu e altceva decât capătul înroşit al funiei care sfredelea stânca în urmărirea lui Făt-Frumos, sau o stea prea îndepărtată; putea fi şi o creatură ciudată, îngheţată în metamorfoza ei, tocmai când ea, vrăjitoarea, încercase să se preschimbe în lup, în tigru sau în altă fiară şi timpul, aliatul lui Făt-Frumos, o fulgerase cu sabia sa, îngheţând-o aşa, pe jumătate fiară, pe jumătate om.

Nu ştiu dacă fata bănuia ceva din fantasmele mele, vedea că mă înspăimântă ochii ei şi faptul părea s-o amuze; venea adesea lângă mine, căuta să mă privească cât mai mult în ochi, râdea de mine: „nu-i aşa că ţi-e frică de mine…; eu mormăiam ceva drept răspuns, ceva ce nu era nici confirmare, nici infirmare, pentru că de fapt nu puteam să-mi lămuresc nici mie sentimentele care mă încercau; de fapt mă temeam de propria mea imaginaţie, de propriile mele coşmaruri.

Tatăl fetei era militar, aşa că, după vreo doi ani, şi-a luat familia şi tot calabalâcul şi a plecat într-o altă garnizoană, undeva mai spre inima ţării.

Ochiul galben al Pachiţei (abia acum mi-am adus aminte cum o chema!), ochi de aur, de lacrimă de răşină sau de jar m-a urmărit îndelung şi mă urmăreşte şi acum în coşmarurile mele.

Nu sunt de fapt coşmaruri, dar nici vise, ci ceva intermediar, coşmaruri blânde sau vise agresive. Moda nu e legată doar de vestimentaţie, aşa cum cred unii. Privesc joaca unor copii pe fereastră: nu e nici o deosebire între joaca lor şi joaca mea, de copil, de acum atâţia ani. Curios, anumite jocuri, obiceiuri, cântece, versuri, obiecte revin, ciclic, aparent fără nici o explicaţie. Nu e vorba de alţi protagonişti ajunşi la o aceeaşi vârstă (zece ani, de exemplu), ci de aceiaşi copii, care redescoperă praştia, arcul, piatra, copacul, frânghia.

Aveam şapte ani când ceata noastră redescoperise arcul. Cel mai bun era cel din lemn de alun, iar săgeţile…

Cu săgeţile era o altă poveste. Trebuiau să fie drepte şi uşoare, cu vârful ascuţit, să se poată înfige în pământ sau în lemn. Vârfurile le făceam din cuie pe care le pileam, până când ajungeau atât de ascuţite, încât intrau cu uşurinţă şi într-o tablă mai subţire; sau din peniţe (se scria cu tocul, stilourile erau rare şi păreau incomode).

Într-o zi, colegul meu de bancă a lipsit, fără ca cineva să ştie ceva. Spre sfârşitul orelor am aflat totuşi că avusese un accident şi că îşi pierduse un ochi. Peste vreo două săptămîni s-a întors la şcoală.

Avea un ochi acoperit cu o crustă solzoasă, care îi acoperea şi pleoapele. Băiatul era totuşi liniştit. Mi-a povestit ce se întâmplase.

Trecea prin parc şi dintr-o tufă a ţâşnit o săgeată. „M-am ferit, dar săgeata a fost mai rapidă. M-a lovit drept în ochi. Am mai văzut o flacără galbenă, ca la o explozie şi am căzut. M-au ridicat oamenii. Nu ştiu cine m-a lovit. Un copil, desigur. L-am auzit cum fugea, înspăimântat de ceea ce făcuse. N-a vrut să mă lovească şi, chiar dacă ar fi vrut, tot n-ar fi reuşit. Tata a vorbit cu doctorul. Doctorul i-a spus că trebuie să mă opereze, dar că o să-mi salveze ochiul.

Îl priveam şi tăceam. Nu credeam că cineva îi mai poate salva ochiul. „N-ar fi fost nimic, dacă săgeata nu ar fi fost otrăvită. Vârful i-a fost muiat în sodă caustică. Am găsit acasă o cutie cu sodă caustică. Chiar aşa scria pe ea: „Sodă caustică. (Solzi). Am crezut că scria aşa pentru a arăta forma rănii pe care avea să o facă, nu forma de prezentare a respectivei substanţe.

Într-o noapte, am visat toţi ochii: ochiul de sticlă al vărului tatei, ochiul galben al Pachiţei, ochiul lui Adrian, colegul meu de bancă, ochiul unui somn pe care îi adusese odată tata, ochii fosforescenţi ai pisicii nostre pe care îi văzusem într-o noapte, când eram eu singur acasă şi pisica făta (a şi murit peste trei zile, cu pisoi morţi în ea), proprii mei ochi, care, iată, telescopici şi cameleonici se învârteau în toate direcţiile, fără vreo oprelişte.

Părea că se nasc lumi noi, galaxii de ochi, nu de stele, ochi incendiari, care se roteau încontinuu, într-un vârtej auriu, într-o beznă absolută, când strângându-se, când răsfirându-se, pulsând într-o uriaşă inimă de foc şi de ochi.

Încercam să închid ochii, ochii mei, să nu mai văd nimic, contrastul dintre foc şi smoală era prea puternic; zadarnic, imaginile veneau din interior, tata mi-a spus a doua zi că am avut febră „aproape 420, ca la păsări; nu ştiu de ce a mai adăugat şi asta „ai delirat, ai vorbit tot timpul despre nişte ochi rotitori şi alte bazaconii, bine că acum eşti bine şi a plecat la serviciu grăbit, întârziase, el care nu întârzia niciodată.

Noaptea (de ce numai noaptea?) mă mai torturau imagini: pupila cenuşie a bunicii, cu irisul de un verde putred, otrăvit, ochiul ei tocit de câte văzuse în mai bine de optzeci de ani; ochii negri (se spune că nu există ochi negri – nu e adevărat – există), atât de negri, încât pătau sclerotica, ai fetei cu care m-am sărutat prima oară, ochi de antracit; ochiul ciclam al vecinei, refugiată la noi în casă, fugită de pumnii bărbatului ei beat, care, furios, încerca s-o orbească.

Dar, peste toate, două imagini care păreau de neşters: ochii unui tăietor de lemne, care fusese lovit la cap de o creangă căzută de la câţiva metri („…o creangă? Cum adică? „Da, o creangă. Numai că acea creangă era mai groasă ca un braţ de om vânjos şi apoi a căzut de la vreo şase metri…); creanga îi zdrobise faţa, cineva încercase, stângaci, cu un prosop, legat într-un bandaj, să mai oprească sângele; gura era însă plină de sânge, omul a mai trăit o jumătate de oră, a murit în drum spre spital.

Ochii acelui om erau teribili, omul nu mai putea vorbi, vorbea numai din ochi; nu erau în ei nici un regret, nici durere, nici ură, nici uimire, ci doar o pace adâncă, o seninătate pe care n-am mai regăsit-o de atunci în ochii cuiva, mai mult decât o împăcare cu soarta, era ceva dumnezeiesc, ceva peste firea lucrurilor şi a oamenilor, ceva de dincolo de lumea noastră atât de meschină, atât de ticăloşită, lume de humă şi de tină, o lumină de sfânt, pe care ar trebui s-o regăseşti în ochii sfinţilor, în biserici, dacă sfinţii ar fi pictaţi de mari maeştri.

Seninătatea asta mă tortura mai mult decât cel mai teribil coşmar.

A doua imagine, tot de neşters, era a unui pădurar sau a unui culegător de ciuperci, un om cu cizme de cauciuc, prăvălit de cine ştie ce lovitură năprasnică a sorţii peste un muşuroi de furnici, prăvălit cu faţa în sus, cu faţa complet acoperită de furnici.

Când m-am apropiat de el, furnicile s-au refugiat din ochii lui şi atunci pentru câteva clipe am crezut că omul nu murise; murise cu ochii larg deschişi, avea nişte ochi de o culoare unică, ceva între albastru ceruleum şi vernil, extrem de luminoşi, am fost tentat chiar să-i spun câteva cuvinte, dar am rămas cu gura uşor întredeschisă, am închis atunci ochii, dar n-am scăpat de imaginea teribilă pe care o avusesem în faţa ochilor cu cîteva momente înainte: ochii săi întunecaţi, acoperiţi de furnici şi care se deschiseseră fulgerător.

Îmi dau prea bine seama că nu pot povesti imaginea aceea dinamică, mi-ar trebui multe pagini şi un talent descriptiv pe care nu îl am, dar senzaţia mea a fost că ochii fuseseră vii pentru o clipă, în acea clipă, că omul mă aşteptase pe mine să-mi spună ceva important, poate numele ucigaşului, dacă fusese ucis şi nu murise de moarte bună; nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el, am anunţat jos în vale pe câţiva sondori, după câteva zile au venit trei oameni la noi acasă să le povestesc cum l-am găsit, când l-am găsit, dacă l-am mişcat cumva de la locul lui.

Am răspuns cum m-am priceput mai bine, nu i-am întrebat pe anchetatori cine era omul, nu vroiam să ştiu nimic despre el, i-am întrebat totuşi de ce furnicile îi căutaseră îndeosebi ochii; „era un adevărat nod de furnici în dreptul ochilor; pe moment nu mi-au răspuns, apoi un bărbat mai în vârstă mi-a răspuns, răspunzându-şi sieşi parcă: „ochiul e umed, e partea cea mai umedă a corpului; au plecat după ce au mulţumit, mie şi tatei. De ce, n-am înţeles prea bine.

Aveam atâţia ochi sub pleoape, încât nu mai vroiam să-i privesc pe oamenii din preajmă-mi în ochi. De teamă. De ruşine. Nu vroiam să le fur ochii pe care apoi, în nopţi torturante, să li-i restitui, vărsându-i în mine, din mine, aşa cum verşi o căldare plină.

Să-i privesc pe oameni în ochi am reînvăţat mult mai târziu, când intrasem bine în adolescenţa care mă subţiase şi mă înălţase, ca o boală fără leac, dar şi fără dureri.”

Nici tata şi nici eu nu am iubit prea mult băutura. Tata bea foarte rar câte un pahar de ţuică, de două ori întoarsă, înainte de masă, şi, şi mai rar, câte un pahar de vin, la sărbători.

Totuşi, tata a venit odată beat acasă. N-a spus nimic, zâmbea doar şi s-a culcat aşa îmbrăcat cum era, de-a curmezişul patului.

Bunica a zâmbit, mi-a spus şoptind, amuzată: „Taică-tu s-a îmbătat”.

Eu l-am privit curios, parcă era un străin, nu mai era tata cel pe care îl ştiam, omul acela adormise şi sforăia, apoi a căzut din pat, a mormăit ceva, apoi m-a chemat, cu o voce străină, răstită. Bunica mi-a făcut semn să nu mă duc, dar el m-a mai strigat o dată şi atunci m-am dus să văd de ce mă strigase.

Atunci tata m-a strâns tare de piciorul stâng, atât de tare, că mă durea, ba chiar am crezut că o să-mi rupă piciorul.

Eram desculţ şi tata a încercat să glumească, nedându-mi drumul la picior: „Eu acuma sunt căpcăun şi căpcăunii mănâncă oameni. Uite, tu ai un picioruş, numai bun de ronţăit.”

Nu ştiam ce e cu el, dacă glumeşte sau nu, totul era prea nou pentru mine, mă gândeam dacă nu cumva băutura îl transformase într-adevăr într-o fiară, şi ce puteam să fac eu, poate că tata vrea să mă sperie doar, să uit că l-am văzut beat şi eu să ţin minte numai povestea cu căpcăunul.

Tata şi-a înfipt chiar colţii în piciorul meu, eram atât de uluit, că am uitat să ţip, sau poate că piciorul strâns ca într-un cleşte îmi amorţise şi nu mai simţeam acum altă durere, aşa că mi-am muşcat buzele, bunica a văzut însă ce se întâmplase şi a început să-l certe, făcându-l căpcăun, canibal, caliban şi taliban, ultimele trei cuvinte nu le ştiam, poate nici nu le auzisem prea bine, apoi tata mi-a dat drumul, răpus de somn, piciorul stâng mi se învineţise bine, bunica n-a vorbit cu tata aproape o săptămână, i-a spus doar atât: „Dacă mai bei, ai grijă să nu-ţi bei şi minţile”.

Tata şi-a cerut scuze pentru ce îmi făcuse, dar a mărturisit că pentru câteva clipe a crezut că sunt ceva de mâncare, o pasăre ceva mai mare, nu l-am crezut, desigur, dar apoi am văzut un film cu Chaplin în care un înfometat îl vedea pe tovarăşul său sub chipul unui pui uriaş sau cam aşa ceva şi atunci am început să-l cred.

Citisem miturile Greciei Antice, mituri indiene şi chinezeşti şi acum tot ce se întâmpla trecea destul de uşor în mit.

De pildă Saturn îşi închidea fiii, Cronos îi înghiţea, poate că în mintea tatei o clipă se crezuse un zeu ce avea să fiu uzurpat sau chiar ucis de fiul său, şi el zeu. Dar cine să tălmăcească visurile unui om beat?

(va urma)

Lucian Strochi