VIRTUOS ŞI VIRTUOZ, HÂTRU ŞI TĂCUT, IUBITOR DE FRUMOS ŞI DE FRUMOASE, HARNIC ŞI LENEŞ, PĂSTRĂTOR DE POSTURI CRÂNCENE, NEGRE ŞI DIMPOTRIVĂ, PREAIUBITOR DE LICORI DISTILATE, ÎN ALAMBICURI ZEIEŞTI, CE-I SPUN ŢUICĂ SAU VIN, ŢĂRANUL ROMÂN N-A MAI FOST IUBIT ÎN ULTIMA VREME.

Ţăranul român intră viforos în istorie de câteva ori în acest mileniu, fiind iubit, respectat, plâns şi înnobilat.

L-a iubit Ştefan cel Mare şi Sfânt atunci când, pe albele sale oase, risipite prea generos pe câmpul de bătălie, ctitorea o mănăstire-mausoleu, la Războieni.

L-a iubit femeia sa, când, din puţinul care îi mai rămăsese după război şi moarte, găsea puterea, energia şi mila creştină de a-şi da obolul pentru Mausoleul de la Mărăşeşti, pentru ca amintirea sa, eroismul său să ne fie pildă şi har pentru eternitate.

L-a iubit scriitorul român, care i-a dedicat pagini nemuritoare, fie că a fost vorba de Duiliu Zamfirescu, Vlahuţă, Slavici, Caragiale, Coşbuc, Alecsandri, Eminescu, Rebreanu, Sadoveanu, Blaga, Creangă, Preda, Goga, Voiculescu, Lăncrănjan, Fănuş Neagu, D .R. Popescu, Ştefan Bănulescu.

Aş spune chiar că nu există scriitor român important care să nu fi avut, ca personaj principal al operei sale, şi pe ţăranul român.

Chiar titlul acestor rânduri este identic cu cel al unui discurs de recepţie la Academia Română.

S-au publicat poveştile sale, ghicitorile, snoavele, cântecele de cătănie şi de dragoste, baladele.

S-au scris studii monumentale (între care acea uluitoare Mitologie românească a mult prea recentului şi prematur dispărutului întru noi Romulus Vulcănescu).

Şi totuşi, ţăranul român, virtuos şi virtuoz, hâtru şi tăcut, iubitor de frumos şi de frumoase, harnic şi leneş, păstrător de posturi crâncene, negre şi dimpotrivă, preaiubitor de licori distilate, în alambicuri zeieşti, ce-i spun ţuică sau vin, ţăranul român n-a mai fost iubit în ultima vreme.

L-au uitat cei fără neam şi ţară atunci când l-au strivit în malaxorul colectivizării; l-au uitat politicienii pentru că trebuia să fie instalată şi la noi, popor de păstori şi de agricultori, dictatura proletariatului.

L-a uitat şi mass-media, uitându-i limba, liniştea şi dansurile, cântecele şi datinile, riturile şi miturile.

Iată de ce, deunăzi, când am urmărit pe programul 2 al TVR un film extraordinar despre ţăranul român şi despre relaţiile sale cu un animal totemic precum lupul, mi s-a părut că asist la un spectacol de zile mari.

Sub frumuseţea şi profunzimea gândirii şi simţirii ţăranului român am uitat de mocirlă, marasm şi neguri.

Am uitat de parul dat în moalele capului fratelui sau tatălui pentru un petic de pământ, de violuri, de mizeria crâncenă cuibărită statornic prin unele bordeie descinzând dintr-un Ev Mediu deloc imaginar.

Pentru o clipă m-am simţit mai puternic, mândru ca un copac căruia îi crescuseră, pe neaşteptate, rădăcini.

Şi mi-am mai spus: „Mai avem, încă, o şansă…”

Lucian Strochi

(MONITORUL DE NEAMŢ, 20 noiembrie 1999)