Foileton: Funia de nisip (44)
De la un timp mă urmărea ca o umbră un monstru simpatic.
Îmi era greu să-l prind sau să vorbesc cu el pentru că deocamdată nu-l puteam vedea.
Îl auzeam doar cum se strecoară printre stânci, printre pietrele de mormânt, printre copaci, prin ierburile înalte din apropierea bălţilor sau ale râului.
Trebuie să fi fost un dragon, mi-l închipuiam cu trup ca de şarpe, cu labe puternice ca de şopârlă uriaşă, ceea ce chiar era. Atunci cu siguranţă că era de culoare verde, un verde închis, ca al umbrei sau ca al molizilor.
Era singur şi nefericit şi îi era teamă de oameni, de aceea nu se arăta. Aş fi vrut să fim prieteni, dar cu ce aş fi putut să-l ajut?
Dacă ar fi fost prins, vedeam chiar momentul prinderii sale, cu un laţ, aşa cum se prind câinii, ar fi avut soarta tuturor animalelor din menajerie sau de la circ.
Că exista, asta era o certitudine, îi simţeam chiar mirosul, mirosea sărat, a sare de mare, a alge şi poate a mâl.
Mă gândeam că aş putea să-l pipăi, dacă aş închide ochii şi el ar vedea asta şi s-ar apropia de mine să-l pot mângâia.
Poate că avea aripi, desigur uriaşe, ca să poată zbura, aripi ca cele de liliac şi, era sigur de asta, un singur cap.
Aş fi vrut să fie o licornă, un inorog, cu un corn în frunte, să fi apărut pentru a-i ajuta pe oameni, era cu siguranţă un monstru bun, nu-mi puneam problema de unde apăruse, cu ce se hrănea, era erbivor, dacă s-ar fi hrănit cu carne oamenii ar fi reclamat dispariţia unor vaci, oi, capre, unor păsări de curte.
Nu se întâmpla asta, monstrul meu se hrănea doar cu iarbă înaltă şi grasă pe care o găsea pe malurile apei, baltă, lac, rîu, nu îl vedeam pentru că în apă îşi ducea veacul, într-un fel, dacă mă gândesc mai bine, mă bucuram chiar că nu îl văd, nu îl întâlnesc, oricum ar fi arătat, aş fi fost dezamăgit, aşa, imaginaţia mea era liberă să şi-l înfăţişeze, să-l întrupeze cum vroia ea, adică balaur, cal, poate o pasăre uriaşă, poate vreun animal scăpat dintr-o zodie.
De fapt îl vedeam, e drept că doar în vis, era aşa cum mi-l imaginasem, semăna cu un brontozaur, avea şi un corn în frunte şi avea şi aripi de liliac.
Nu era mai mare decât un elefant, avea posibilitatea de a-şi alungi mult trupul şi astfel se putea strecura şi pe cea mai îngustă dintre cărările din pădure, îşi schimba mereu culoarea, de asta era atât de greu de văzut, şi eu cred că îl văzusem doar din întâmplare, după ce fusesem atins de o boală fără nume, ceilalţi crezuseră că delirasem, dar eu le povestisem întâlnirea mea cu monstrul meu, era al meu, era secretul meu, nu povestisem despre el nimănui, credeam cu convingere că secret e acel lucru pe care nu îl ştie nimeni, nici chiar tu, aşa că în plină zi nu-l vedeam nici eu, nu reuşeam să vorbesc cu el nici măcar în vis, poate că vorbea o altă limbă decât a mea, poate că încă nici nu putea să vorbească, limba lui despicată trebuia întâi să se obişnuiască cu sunetele, cu vocalele, cu consoanele, apoi cu cuvintele şi doar la urmă cu vorbirea, încercam să-l ajut să vorbească, repetam rar anumite sunete, anumite cuvinte şi el dădea uşor din cap şi eu credeam că îmi spunea astfel că a înţeles ce îi spuneam, dar că deocamdată nu îmi putea răspunde.
Îl priveam cu atenţie şi încercam să aflu dacă e pui sau nu, dacă e femelă sau mascul, dar nu mai văzusem niciodată un asemenea monstru, aşa că nu puteam face nicio comparaţie, nu puteam să aflu prea multe despre el.
Trebuia să-i dau şi un nume şi deocamdată i-am spus Necuvântătorul, promiţându-mi să-i schimb acest nume imediat ce ar fi articulat primele cuvinte.
Până la urmă n-am mai rezistat, i-am mărturisit bunicii Vera tot ce ştiam despre monstrul meu, mă aşteptam să mă contrazică, să-mi spună că e doar un joc al imaginaţiei mele, că mă plictiseam singur şi că îmi inventasem un prieten de joacă sau ca leac pentru singurătatea mea.
Bunica m-a ascultat în tăcere, fără să mă contrazică, fără să tresară măcar, ca şi cum ar fi ştiut şi ea de monstru sau că l-a adoptat imediat pentru că era prietenul meu, apoi a început să-mi spună ceva ce semăna întrucâtva cu o poveste, la început oamenii convieţuiau în bună pace cu celelalte animale, poate că eu retrăiam acele timpuri sau poate că îngerul meu păzitor, care mă urmărea permanent, ca o umbră, găsise cu cale să se întrupeze într-o asemenea făptură şi să rămână nevăzută pentru toţi ceilalţi oameni, dar va vorbi cândva – am întrerupt-o, va vorbi când vei fi tu în stare să accepţi acest lucru, trebuie să ai răbdare, întotdeauna şi cu toate lucrurile trebuie să ai răbdare, mă bucuram că bunica acceptase existenţa monstrului meu, după acea discuţie monstrul îmi apărea în vis şi mai clar, îl puteam chiar atinge, avea o piele lucioasă, uşor umedă, aşa cum bănuisem de la început, aş fi vrut să-l încalec, dar nu prea ştiam cum şi dacă el ar fi acceptat acest lucru, deocamdată îi simţeam muşchii puternici tresărind sub mângâierea mea stângace, stătea liniştit, nu scotea niciun sunet, era atâta linişte în jurul nostru că aveam impresia că îmi pusesem vată în urechi sau că surzisem dintr-o dată, fără să-mi dau seama.
Acum adormeam fericit şi dacă monstrul încă nu vorbea, îi vorbeam eu, rar, răbdător ca şi cum el ar fi fost un copil abia născut şi eu i-aş fi fost un drăgostos şi bun părinte.
Îi vorbeam despre toate, despre frumuseţea acestei lumi, despre păduri nesfârşite, despre oceane şi mări cu apă sărată şi valuri capricioase, despre câmpii netede, de parcă cineva le-ar fi netezit cu palma, cu multă răbdare, despre munţi cu frunţile până la cer, despre râuri uriaşe, trecând peste ţări şi popoare, despre lumile subpământene şi cele cereşti, da, i-am vorbit şi despre rai, monstrul mă asculta cu plăcere, avea o limbă uriaşă şi vânătă ca cea de girafă, doar că era despicată, ochii îi erau blânzi, asta mă făcuse să cred de la început că era un monstru bun, mă gândeam cum aş scrie un basm cu el, pentru că monştrii trebuie să fie monstruoşi, adică răi, ca să se poată lupta Făt-Frumos cu el şi să-i învingă, altfel basmul n-ar mai fi avut niciun sens.
Adormeam fericit şi vorbeam prin somn, în şoaptă, de parcă ştiam că nu trebuie să trezesc pe nimeni, totuşi tata se trezise de câteva ori şi mă ascultase, încercând să înţeleagă despre ce vorbeam eu, renunţase, pentru că i se păruse că bolboroseam fără vreo noimă, doar bunica Vera ştia să înţeleagă vorbele mele, vorbeam despre monstrul meu, vorbeam cu el şi, de la un timp, am remarcat că şi monstrul se chinuia să-mi răspundă, aveam dreptate când crezusem că era pui, e mai uşor să înveţi să umbli sau să zbori decât să vorbeşti, poate că animalele şi păsările vorbesc, dar numai atunci când au îmbătrânit destul, monstrul meu se chinuia să vorbească, i se scurgeau lacrimi grele, ca nişte boabe de strugure din ochi pe faţă, din cauza efortului, a vorbi e mai greu uneori decât o naştere, dar, până la urmă, monstrul meu a început să vorbească sau cel puţin aşa cred, pentru că acum monstrul vorbea, dar eu nu eram în stare să-l înţeleg, vorbele sale păreau tunete, lovituri de secure într-o buturugă, murmur de ape venind vijelioase peste tine, fâşâit de coasă, zumzet de albine la deschiderea unui cireş, vaiete, ţipete, vacarm, ca la o mare primejdie, un cutremur sau o năvălire barbară, plânsete de copil, gemete, dar şi sunete moi, nespuse încă, ce făceau să dea iarba în freamăt.
Monstrul meu îmi spunea o singură poveste despre lucruri nemaiîntâmplate, despre suntete nemaiauzite, despre culori nemaivăzute, despre cuvinte nerostite încă de vreo gură omenească, era de fapt un singur cânt, enorm, cu zeci, sute, mii de sunete îngemănate, lipite unele de altele, ca într-un cor ce unea sute de voci, era un singur murmur, universal, un singur ritm, auzeam cântecul enorm al materiei, nu înţelegeam nimic, dar eram conştient că, dacă aş fi înţeles totuşi ceva, aş fi avut nevoie de multe zeci de mii de cuvinte şi de zeci de vieţi pentru a povesti acel cântec, acea mărturisire, acea cronică.
De fapt monstrul meu îmi vorbea despre lumea ca lume, despre începuturile ei, despre vremea de acum, despre ce va fi, cât va fi, după ce noi nu vom mai fi.
Eram aruncat în spaţiu şi în timp, prizonier al sunetelor, căci imaginile încă nu se închegau, cuvântul nu devenise încă cuvânt, dar eu simţeam prin toţi porii, prin toate simţurile cunoscute, prin altele noi pe care mi le descopeream abia acum, infinitul, aşa cum era, cum ar fi fost să fie.
Nu puteam să traduc toate acestea, cuvintele mele erau prea sărace, monstrul meu se despărţea de mine, fără recunoştinţă, fără vreun regret, îşi îndeplinise misiunea sa divină, mă iniţiase, acum trebuia să plece, spre alte tărâmuri şi poate alte iniţieri, eram trist, atât de trist, încât am început să plâng, un plâns ciudat, fără sughiţuri, fără tresăriri, un plâns pe care alţii l-ar fi considerat bleg, dar pe care eu îl credeam fundamental, un plâns sacru, fără nimic isteric sau istoric în el.
Atunci am încercat pentru întâia dată umilinţa de a fi doar scriitor, de a nu reuşi să surprinzi naşterile şi surpările universului, ci doar murmurul răsfăţat şi plin de prejudecăţi al omului.
De atunci nu mi-am mai văzut, nici măcar în vis, monstrul meu.
(va urma)
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.