La şapte ani, când se spune că toate celulele tale s-au înnoit, eşti deci alt om, poţi spune că te-ai născut a doua oară.

A doua mea naştere a fost una metafizică, convins fiind că m-am născut din cărbune. Aflasem până atunci devenirile carbonului, adică ale cărbunelui, căci eu nu simţeam nicio diferenţă între carbon şi cărbune: turbă, lignit, cărbune brun, huilă, antracit, grafit, diamant.

Tata mă învăţase să fac diferenţele: turba e încă lemn, adică un copac prăbuşit într-o mlaştină, mlaştina seca, lemnul începea să fie cărbune. Turba e sfărâmicioasă, e maronie, arde greu, cu mult fum, aşa cum arde o balegă de vacă. Trebuie să treacă încă mulţi ani, poate mii, până când turba să devină lignit.

Lignitul e deja cărbune, dar un cărbune inferior, bun de ars în termocentrale. Se găseşte şi la suprafaţa pământului, poate fi extras şi cu excavatoarele.

La fel şi cărbunele brun, se numeşte brun, dar are o culoare cenuşie, aşa cum e pământul negru, când e uscat. E cărbunele care arde în sobă, are putere calorică mare, alimentează locomotivele cu abur, centralele blocurilor, e bun de ars, e cărbunele nostru cel de toate zilele, cel mai obişnuit dintre toate felurile de cărbune.

Huila e un cărbune nobil, poate fi cocsificat, adică poate fi folosit la elaborarea fontei şi a oţelului. O găseşti, precum aurul, doar în pământ, sub formă de filoane. Are strălucire metalică, unică, neagră-albăstrie, seamănă cu smoala, dar e dură, e o piatră care arde.

Antracitul e cel mai pur cărbune, e aproape carbon pur, se găseşte însă rar, la Schela şi la Eibenthal, are o strălucire drăcească, să te fereşti de ochii de antracit.

Mai e grafitul, din care se fac cele mai bune creioane şi, în plus, grafitul e bun pentru centralele nucleare, e un bun absorbant, cristalizează hexagonal şi în plăci, e bun şi ca medicament.

Dar cel mai căutat şi mai scump e diamantul, care nu se găseşte pe la noi, ci doar în alte ţări şi care e carbon pur, cel mai rezistent ca duritate dintre toate elementele care se găsesc în natură, din el se fac capetele de freze în stomatologie sau în foraj, taie şi sticla, diamantul e tăiat la rândul său şi devine briliant, atunci are strălucirea aceea unică, în mii de ape, se spune chiar că străluceşte şi pe întuneric, seamănă cu cristalul, dar cristalul nu e decât un bioxid de siliciu, adică nisip, cristalizează pentru că e supus la presiuni şi temperaturi uriaşe, e drept, la fel ca diamantul.

Toate acestea le aflasem de la tata, îmi mai spusese şi altele pe care le-am uitat, nu-mi spusese însă de ce se numesc aşa şi gândul meu o lua razna, căutând asociaţii dintre cele mai ciudate, turba venea cu siguranţă de la turbare, nu e de mirare că în mlaştină te puteai îmbolnăvi de turbare, iar turbăria era locul unde se găseau multe animale turbate, acolo până şi lemnul turba şi turba îi amintea de acest lucru, lignitul îmi amintea de lihnit, de mâncare, nu prea vedeam o legătură dintre el şi mâncare doar dacă te gândeai că până îl pui în coşuri sau în vagonete ţi se face foame, cărbunele brun se numea aşa din cauza culorii lui, de fapt n-am ştiut niciodată cum anume e brunul, un maroniu traversat de mov, poate şi cu o idee de albastru, huila vine de la la a hui, adică hăuli, iar antracitul semăna cu antaxul dar şi cu steaua Antares, grafitul îmi amintea de un gratuit profit (?), iar diamantul era în legătură cu doi amanţi…

Mă născusem din cărbune, tot ce e viu e carbon, eram carbon şi mă gândeam că aş fi putut fi şi siliciu, aflasem că era în aceeaşi grupă cu carbonul, mă gândeam chiar că ar fi existat posibilitatea unor oameni din siliciu, poate că ar fi fost mai rezistenţi, mai înţelepţi, pentru că înţelegeam că din aşchii de siliciu se făceau cipiri adică erau cărămizile inteligenţei artificiale.

Mă depăşeau multe lucruri, nu se legau între ele, înţelegeam totul până la un moment dat, restul suplineam prin imaginaţie, prin asocieri bizare, cele mai multe false, dar care pentru mine erau importante, pentru că mi se părea că îmi desluşeau, comod şi convingător, lumile.

Cărbunele era legat de negru, iar negrul impunea respect, pentru că aducea şi ideea de doliu şi de moarte.

Mi se părea că avusesem o şansă unică, aceea de a mă fi născut acolo, în inima cărbunelui, iar minerii mi se păreau eroi cu nimic mai prejos decât soldaţii plecaţi pe front, pentru că şi acolo în mină, pe lângă abatajul cameră era şi abatajul frontal, adică tot un front.

M-au atras dintotdeauna pietrele, mai mult decât plantele, poate şi pentru că pietrele nu se schimbau, nu se fărâmiţau, nu se uscau, nu se presau, rămâneau aceleaşi, supunându-se doar apei, vântului şi timpului.

Când ajungeam pe malul unui râu, căutam pietricele, aşa cum alţii caută pe plajă cochilii de scoici. Îmi plăceau pietrele albe, credeam că toate sunt cremene; lovite, scoteau scântei, mi se părea că miroasă chiar a foc şi fum. Erau rotunjite de apa râului, străluceau, se deosebeau de celelalte pietre pestriţe, mânjite în prea multe culori.

Îmi plăceau şi pietrele negre, mai rare decât cele albe, erau bucăţi de granit sau de bazalt negru, aveau o nobleţe a lor anume, care te obliga să le ridici, din mâl, să le speli, să le usuci, pentru ca frumuseţea lor să fie deplină.

Şi mai rar găseam pietre galbene sau roşii, credeam că sunt îmbibate de sânge sau de fier, dar de multe ori mă păcăleam, nu erau decât bucăţi de cărămidă spartă, rotunjite apoi de apă.

Căutam apoi, dincolo de culori, forme dintre cele mai interesante, sfere, ouă, sau pietre rotunjite şi plate, pe care le aruncam apoi de-a latul râului în locuri mai liniştite şi piatra sălta de mai multe ori, după cum erai de puternic şi de îndemnatic: cinci…şase… şapte…

Căutam ouă de dinozauri, de când auzisem că aceştia se înmulţeau prin ouă, sau ouă de pasăre măiastră, acestea trebuia să fie albastre şi erau foarte rare ssau chiar străvezii, acelea erau cele mai rare dintre pietre.

Căutam şi rotule de zei şi ceilalţi copii mă priveau cu mirare, ce să caute zeii prin locurile noastre, de asta se mirau, nu de faptul că zeii aveau sau nu rotule, apoi, într-o primăvară, am găsit un pârâu ciudat care cimenta pietrele, legându-le între ele, închipuind statui, femei cu pântece şi şolduri late, cum văzusem doar prin muzee.

Pe când aveam şapte ani, am descoperit florile de mină, un băiat de miner la care mă dusesem în vizită îmi arătă un bulgăre de pirită, eu am rămas fără suflare, aşa ceva nu mai văzusem niciodată, nici nu credeam că natura poate naşte în pântecul ei asemenea frumuseţi, roca era formată din mai multe cuburi galbene ce păreau de aur şi eu am întrebat intimidat dacă era aur, pentru că piatra mi s-a părut foarte grea şi pentru că aflasem că aurul e foarte greu, mai greu decât plumbul şi tatăl băiatului mi-a spus că nu, e vorba de pirită cupriferă, fiul său îl primise de la unchiul lui care lucra tot ca miner, dar în Maramureş, acolo unde se găseau flori de mine.

Câteva zile nu m-a mai interesat altceva decât florile de mină, am căutat peste tot, prin biblioteci, vroiam să ştiu totul despre aceste minuni despre care nu ştiusem nici măcar faptul că existau, am văzut apoi planşe color, am citit despre serpentin, despre baritină, despre realgar, despre galenă, despre blendă, despre cuarţ, despre ametist, despre fluorină, despre sare, despre potasă, despre talc, despre mică, despre travertin, despre magnetită, despre stibină, despre calcit.

M-am dus apoi la institut şi am vizitat laboratorul şi muzeul florilor de mină, aş fi stat acolo zile întregi, prietenul tatei, care îmi înlesnise vizita, râdea, spunându-i tatei că „dacă ar avea studenţi măcar unu la sută atât de pasionaţi ca mine, atunci viitorul mineritului nu ar fi în primejdie”.

Am rămas tăcut vreo două săptămâni, până când mi-am spus că trebuie să am şi eu asemenea minuni, aşa că am început să mă interesez de unde aş putea face rost de asemenea pietre, le spuneam pietre acum, pentru că vroiam să le cobor preţul, preţul lor era foarte mare pentru mine, m-am mai liniştit, dar nu am renunţat, cumpăr acum cât pot, iar când voi fi mare şi voi avea bani, voi cumpăra mai multe, să-mi fac o colecţie cu care să minunez şi eu pe alţii, aşa cum fusesem şi eu minunat şi fermecat.

Am reuşit să fac rost de o primă piesă, de o bucată de rocă cu câteva cristale de ametist, dând pentru ea două serii de fluturi care îmi plăceau foarte mult, îi plăceau la fel de mult şi prietenului meu, cu care am făcut schimbul, fiecare a fost mulţumit, fiecare crezând că el a ieşit în câştig.

Grupam florile de mină după culori, după forme, după nume, după mărime, încât, până la urmă, florile creşteau în voia lor, aşa cum cresc cele de la suprafaţă, libere, pe câmpuri. Aveam aşadar: turmalina (negru), feldspat (alb, galben), jasp (vişiniu, roşu, bej) rodonit (roz), calcedonie (albastru, alb, roşu), gips (alb, gălbui, transparent), baritina (incolor, galben, brun), sulf (galben), tuf vulcanic (gri, verde-deschis), galena (cenuşiu de plumb), granat (brun, roşu), muscovit (incolor, translucid), blendă (brun, galben), ametist (violet, galben), agat (alb, galben, roşu), opal (galben, albastru) pirotină (galben de bronz), marcasit (galben de alamă), covelină (albastru închis), calcantit (albastru), aragonit (alb), rodocrozit (roz, roşu), dolomit (alb, cenuşiu), witherit (alb, cenuşiu, galben), sanidină (incolor, transparent) ortoză (roz, galben) clorit (verde), dannemorit (cafeniu brun), biotit (negru brun), wolastonit (alb, cenuşiu, roşu), epidot (verde), bentonit (alb-verde) fluorină (verde, galben, mov), cuarţ (incolor, fumuriu), pirită (galben de alamă), stibină (cenuşiu de plumb), realgar (roşu, portocaliu), cinabru (roz, cenuşiu).

Atunci când au început să mă ademenească zodiile, am început să le consider pietre-talisman şi să le aranjez în funcţie de curgerea zodiilor, din Antichitate în Evul Mediu şi până în Epoca Modernă, alcătuidu-mi lungi şi obositoare tabele, cum ar fi acesta:

Zodia	Antichitate	Ev Mediu	Epoca Modernă
Berbec	cristal de stâncă	jasp	cristal de stâncă
Taur	calcedonie	agat	cuarţ roz
Gemeni	agat muşchi	cuarţ lăptos	ochi de tigru
Rac	carneol	aventurin	onix
Leu	cristal de stâncă	carneol	aventurin
Fecioară	lazurit	sodalit	citrină
Balanţa	acvamarin	jasp	turmalină
Scorpion	citrină	malachit	carneol
Săgetător	turcoază	calcedonie	obsidian
Capricorn	onix	cuarţ roz	ochi de pisică
Vărsător	ametist	turcoază	ochi de şoim
Peşti	jasp	hematit	ametist

Mai târziu, după ce împlinisem doisprezece ani, am făcut o ultimă clasificare, în funcţie de indicaţiile terapeutice ale acestor pietre semipreţioase.

Pietrele se vădeau a fi un adevărat panaceu, vindecându-te de toate bolile ştiute şi neştiute. Ametistul te vindeca de insomnie, ambiţie, lipsă de memorie, oboseală, cefalee, slăbire, contra fricii, sistem imunitar, putere de concentrare, amigdale, migrenă, tensiune mică, leucemie; aventurinul de alergie, sistemul nervos, probleme psihosomatice; malachitul de astm, leşin, reumatism; ochiul de tigru pentru somnolenţă, bacterii, oase, bronhii; citrina de diabet, nervozitate, stomac, lipsă de putere de concentrare, stres; agatul pentru fortificare generală, curaj, probleme de echilibru, ulcer, vezica urinară, letargie, prostată; turcoaza pentru depresivitate, gât, orificii nazale.

Până şi cancerul se vindeca (nu ştiu dacă toate formele) cu lapis-lazuli.

În fine, după ce m-am îndrăgostit de chimie, am început să văd în florile de mină, în pietrele semipreţioase: silicaţi, oxizi, sulfuri, sulfaţi, carbonaţi, iar când am început să studiez tratate de mineralogie şi pietrografie mă interesa şi duritatea şi sistemul de cristalizare.

Se cuvine să fac o precizare: abia acum îmi dau seama cât de pătimaş sunt.

Când mă interesează ceva, caut, până la epuizare, cât mai multe informaţii.

Am încercat întotdeauna să aflu cât mai multe despre ceea ce mă interesa, fie că era vorba de istorie, heraldică, geografie, chimie, şah, pictură, literatură, ştiinţele naturii, medicină, ştiinţe exacte, filatelie, numismatică, sport.

Când credeam că ştiu destule despre un domeniu, îl părăseam fără vreo remuşcare, revenind uneori la el după zeci de ani.

Singurul domeniu pe care nu l-am părăsit niciodată, pentru că nu m-a plictisit niciodată, a fost literatura. Poate pentru că domeniul e infinit. Oricum, când mă pasionează ceva, găsesc nebănuite energii, pot lucra zeci de ore, fără să am senzaţia că obosesc.

La fel procedez şi cu scriitorii. Când îmi place o carte a unui scriitor, caut să citesc apoi toată opera scriitorului respectiv, chiar dacă sunt conştient că nicio operă nu seamănă cu alta, iar un scriitor mai scrie şi opere mediocre, nu numai capodopere.

(va urma)

Lucian Strochi