Într-o zi n-a mai venit Nana Lina cu laptele, ci Gheorghe, soţul ei. Părea neîndemnatic, se mişca mai greoi, vizibil stânjenit, de parcă ar fi vrut să ne spună că asta nu era treaba lui, dar Nana Lina era bolnavă şi n-a avut ce face, ne-a adus el laptele. Părea obosit, ne-a cerut un pahar cu apă rece, apoi a stat vreme de vreo jumătate de oră la umbră, pe un scaun.

Atunci l-am văzut pentru prima şi ultima oară. A murit în două săptămâni, de gălbinare. M-am dus şi eu să-l văd, nu din curiozitate, ci pentru că m-a luat Nana Lina. Nu ştiu de ce. M-a găsit pe deal, departe de casă, nu ştiu ce a fost în mintea ei, dar m-a invitat la praznic. În faţa casei se pusese o masă lungă din scânduri lungi, albe, de brad. Au venit de peste tot momârlanii. Eu am mâncat mămăligă cu brânză dulce şi lapte covâsit. M-au îmbiat să mănânc şi carne, nu ştiu dacă era de berbec sau de miel sau de vită. Oamenii mâncau cu poftă, dar în tăcere. Au băut şi ţuică de prună, în pahare mici, de sticlă.

Am întârziat acasă, tata m-a întrebat pe unde am fost şi eu am spus că am fost la praznic, a dat să spună ceva, a deschis chiar gura pentru asta, dar apoi s-a răzgândit.

Mă impresionase liniştea acelor oameni care mâncau fără vreo vorbă, fără vreun suspin, acolo, între munţi, înconjuraţi de crestele încă înzăpezite ale munţilor.

Eram mai trist decât ei şi nu ştiam de ce, abia îl cunoscusem pe Gheorghe, ştiu că era soţul Nanei Lina, dar nici ea nu părea prea tristă, era senină, liniştită, dar era învelită într-o linişte care mă înspăimânta, privea undeva departe, de parcă Gheorghe abia ar fi plecat cu oile şi ea îl căuta cu privirea, să-l vadă când se întoarce.

Gheorghe nu era numai bărbatul Nanei Lina, ci şi tatăl Firuţei, colega mea de clasă.

Firuţa statea dreaptă, cuminte, cu ochii arşi, de parcă lacrimile i-ar fi uscat ochii. Avea părul negru, strălucitor şi împletit în cosiţe.

Era bună la învăţătură, poate se gândea cam mult înainte de a răspunde, dar învăţătoarea o cunoştea şi avea răbdare, o aştepta să-şi cumpănească răspunsul şi Firuţa răspundea vorbind, rar, egal, parcă fără vreo emoţie în glas.

Acum avea să rămână doar cu Nana Lina, care nu-i era totuşi mamă bună şi avea să-i fie greu fără tată. Avea şi ochii strălucitori şi negri, nu numai părul. Nu era încrezută, dar nici nu se apropia de ceilalţi, nu zâmbea, nu spunea vreo glumă, punea între ea şi noi un zid străveziu de tăceri.

Părea că e dintr-o altă rasă, mult mai nobilă, străveche, iar noi ceilalţi, gălăgioşi, mereu puşi pe şotii, agitându-ne mult şi adesea fără rost, eram priviţi cu coada ochiului, cu un fel de curiozitate abia ascunsă. Era extrem de curată, deşi hainele ei aduceau spre noi un parfum vag de lapte prospăt.

Până şi învăţătoarea părea intimidată de Firuţa şi ea era singura din clasă care era strigată cu numele întreg, adică nume şi prenume, pe ceilalţi învăţătoarea ne striga pe numele de familie, dacă era supărată pe noi, şi pe numele mic, ori de câte ori era mulţumită de noi. 

Să răspundă Gălăţan Firuţa, auzeam vocea învăţătoarei şi atunci noi ne pregăteam să aşteptăm câteva clipe, apoi venea răspunsul, egal, rar, fără vreo emoţie în el, totdeauna corect.

Acum Firuţa stătea dreaptă lângă masă, nu mâncase nimic, ne urmărea cu doar cu privirea, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că toţi avem ce mânca acolo, în farfurie, că nu ne lipseşte nimic, dispărea apoi şi mai aducea câte o mămăligă rotundă şi galbenă, aburindă, pe care o punea pe masă, pe un fund de lemn.

Aş fi vrut să-i spun ceva, să-i prezint condoleanţe, aşa cum vedeam că fac oamenii de la oraş, când vorbesc cu rudele mortului, îmbrăcate în negru, dar aici oamenii tăceau, poate că se gândeau la moarte, la mort, cine ştie ce era în gândul lor, de ce se purtau aşa.

Nu văzusem până atunci om răpus de gălbinare, îl văzusem acum pe Gheorghe galben precum coaja de lămâie, altfel era liniştit, parcă mai slab decât acum două săptămâni, când îl văzusem pentru prima dată, se vede că fusese un bărbat frumos, voinic, purta şi o mustaţă frumos strunjită, neagră, fără vreun fir alb prin ea, iar părul, uşor ondulat, era şi el negru, încărunţit doar la tâmple, cum de ajunsese Gheorghe să se îmbolnăvească, nimeni n-ar fi putut spune, dar iată ca acum stătea în coşciug, liniştit, cu privirea în sus, căutând parcă ceva în albastrul cerului, nimeni nu plângea, nimeni nu jelea, de parcă toţi ar fi fost surprinşi de ceva, mâncau în linişte, o linişte asurzitoare, dacă erai mai atent ai fi auzit neliniştea mestecenilor şi a fagilor ceva mai departe, în vale.

Aş fi vrut să spun toate acestea tatei, dar el se grăbea să ajungă la serviciu, aş fi vrut să-i povestesc tot ce văzusem şi simţisem, dar pentru asta aş fi avut nevoie de ceva timp şi acum nu era timp, tata trebuia să ajungă la timp la serviciu, aşa că am amânat povestea pentru când va fi mai liber, mai senin şi dispus să mă asculte.

Noaptea l-am visat pe Gheorghe, era tot atât de galben, ba chiar mai galben, de parcă ar fi fost cufundat în polen de pe stamine de crin sau ar fi nins peste el flori mărunte şi galbene, de munte, ce unii le zic piciorul-cocoşului.

Citisem câte ceva despre haiduci şi aflasem despre ei că erau nişte răzvrătiţi, care luau de la bogaţi şi dădeau la săraci. Erau mereu căutaţi de stăpânire, care ţinea cu cei bogaţi şi dacă erau prinşi erau puşi la cazne, erau duşi la ocnele de sare, aruncaţi în temniţe sau pur şi simplu ucişi.

Ne-am hotărât să ne facem şi noi haiduci, am făcut rost de căciuli, adică de cuşme, un haiduc fără cuşmă nu are niciun haz, ne-am luat câte un cuţit de bucătărie mai lung şi mai lat, care să ne fie şi hanger şi pumnal, în loc de pistoale aveam arcuri şi în loc de cai picioare bune.

Săraci am mai fi găsit noi, adică oameni cărora să le dăm ce strângeam de la bogaţi, cu bogaţii era mai greu, pentru că nu aveai cum să ştii dacă un om e bogat sau nu, şi apoi acum bogaţii nu mai umblau cu rădvane sau trăsuri ca pe vremuri, şi cu pungi de galbeni la brâu sau în sipeturi de sidef sau de argint, nici boieroaicele nu mai purtau coliere cu rubine şi diamante, nici domniţele nu mai purtau rochii cu corset ca să le facă mijlocul de viespe.

Nimic nu mai arăta ca în cărţi sau ca în filme, până şi noi nu eram decât copii palide, nereuşite ale haiducilor mustăcioşi şi cu privire fioroasă, care să te înspăimânte mai mult decât o flintă sau un pistol, un hanger sau un pumnal. Doar pădurile păreau aceleaşi şi uneori şi drumurile, tainice, şerpuite, strecurându-se printre fagi şi stejari bătrâni.

Ne-am hotărât totuşi să-i oprim pe cei care intrau în pădure şi să le cerem un preţ, o vamă pentru îngăduinţa de a-i lăsa să treacă prin pădurea noastră.

Primele pe care le-am oprit au fost două culegătoare de ciuperci: când au auzit ce le cerem, au izbucnit în râs, bine, măi flăcăi, dar dacă noi am avea bani, am mai veni după ciuperci şi apoi cine vine cu bani în pădure, ce să cumpere cu ei, asta ne-a cam descumpănit, le-am fi cerut drept vamă o mână de ciuperci, dar femeile abia mergeau la cules, ba chiar una dintre ele, mai îndrăzneaţă, ne-a zis râzând şi ce spuneaţi voi că sunteţi, haiduci, păi dacă e aşa, daţi-mi şi mie din ce aţi strâns de la săraci, că şi eu sunt sărmană, a râs, văzându-ne încurcaţi, atunci tot trebuie să-mi plătiţi pentru că m-aţi oprit din drum şi m-aţi făcut să pierd vreme bună de cules, a zis asta şi l-a sărutat cu foc pe buze pe cel mai răsărit şi mai frumuşel dintre noi, a plecat râzând, cu pas sprinten şi săltat, fluierând uşor un cântecel, poate de dragoste, pe care îl ştia doar ea, grăbindu-se să-şi ajungă din urmă vecina.

Apoi a trecut un pădurar care, văzându-ne cu arcuri, ne-a certat, spunându-ne că nu care cumva să rănim vreun animal şi că altădată ne dă amendă dacă mai tăiem copaci tineri pentru arcurile noastre.

Eram cam opăriţi, din gândul nostru măreţ se alesese praful, dar iată că au venit şi doi băieţi dintr-un alt cartier.

Nici ei nu păreau prea speriaţi de apariţia noastră care s-ar fi vrut cât mai fioroasă, între timp câţiva îşi mânjiseră chiar feţele, ne-au ascultat cu răbdare, apoi au spus că nu ne dau nimic, că pădurea e a tuturor, nu doar a noastră, dar noi eram prea porniţi, prea îşi râseseră de noi femeile, prea ne certase şi ne judecase pădurarul, aşa că i-am imobilizat şi le-am cercetat trăiştile, unde în loc de galbeni am găsit doar vreo doi pumni de alune şi vreo câţiva bureţi, bune şi alunele ne-am zis, ne confiscăm, dar unul dintre el a început să plângă, spunându-ne că a cules alunele pentru sora lui care era bolnavă şi i le duce ca să o mai bucure şi noi l-am crezut şi chiar ne-am simţit prost, ce haiduci mai eram noi, nu eram nici măcar tâlhari, eram nişte găinari mărunţi, băieţii se îndepărtaseră de noi şi am început să strige la noi, spunându-ne că suntem fraieri şi proşti, pentru că i-am crezut şi că ne arată ei ,dacă ajungem şi noi în cartierul lor, erau totuşi pregătiţi să o ia la fugă, am socotit că nu avem cum să-i prindem, erau prea departe, aşa că ne-am întors cu spatele la ei.

Spre seară ne-am despărţit, hotărându-ne să renunţăm la a mai fi haiduci: de vină erau vremurile care se schimbaseră, nu mai erau boieri greoi, pântecoşi, cu straie de atlaz, strălucitoare, cu haine cu brandenburguri, cu pungi de aur şi gulere de blană de jder sau de vulpe roşcată, boieroaice uscate, uitate de vârstă, purtând bijuterii de preţ, inele, broşe, coliere de platină, de aur sau de argint, bătute în pietre scumpe ce-ţi luau privirea şi domniţe bălane, îmbrăcate în rochii ce păreau din spumă, pline de dantele şi de broderii în fir de aur şi de argint, visând poate la vreun Făt-Frumos care să vină să le ceară mâna, albe ca de ceară, cu ochii ca peruzeaua, ci doar oameni sărmani, care veneau în păduri să găsească fructe de pădure sau ciuperci.

Aşa că haiduci am fost doar o zi şi am înţeles cu multă tristeţe că sunt şi vremuri care nu se mai întorc, se duc ca şi cum n-ar fi fost şi le mai regăseşti doar în cărţi sau în cântece, în tablouri sau în poveşti bune de spus iarna la gura sobei.

(va urma)

Lucian Strochi