Ioan Roşca este un pictor original, extrem de interesant prin propunerile sale, chiar dacă ele par, într-un anume sens, eretice. Într-o perioadă în care câştigă tot mai mult teren monumentalul, atât prin tehnici, cât şi prin opere, Ioan Roşca are curajul de a ne propune miniaturalul, anluminura, apropiindu-ne de tipare străvechi, în care pictura mai era o scriere şi desigur şi reciproca, scrierea devenea pictură. Până la urmă e vorba, tehnic vorbind, tot despre hiperbolă, de dată această diminutivală, mai rară, semn că exagerarea este de obicei augmentativă. E la fel de greu să pictezi miniaturi: se cere multă răbdare, atenţie,paradoxal perspectivă şi o anumită ştiinţă a concentrărilor, a esenţializărilor.

A doua erezie: reunificarea unor teme cum ar fi peisajul şi natura statică, pe care artistul le consideră solidare, nu solitare. Prin urmare, uneori chiar didactic, printr-un curios proces de epură, Ioan Roşca transpune un peisaj de mai mari dimensiuni într-altul identic, dacă nu am ţine cont de dimensiuni.

Ioan Roşca este un bun pictor peisagist, cu frumoase rezolvări cromatice, cu o tehnică pointilistă îndelung exersată ce îi asigură trecerea uşoară la nuanţele cele mai subtile şi pretenţioase.

Pasta e aşternută generos tuşa nu e largă, ci restrânsă, permiţându-i pictorului detalii dintre cele mai fine, dar şi un anume joc al suprafeţelor aşa cum glaja e altceva decât sticla prelucrată industrial, artistul permiţându-şi curioase, discrete totuşi, alto şi basoreliefuri, obţinute primar, prin culoare.

Indiferent la timp, artistul iubind deopotrivă iarna şi vara, toamna şi primăvara, Ioan Roşca pare indiferent şi la spaţiu, acesta neinteresându-l decât ca decor pentru propunerile sale plastice, în care natura naturata e înlocuită de natura artifex. Aparent neglijat decorul de fundal este la o mai atentă analiză un suport contrast pentru creaţiile sale din prim-plan, de obicei mai luminoase.

Astfel natura se esenţializează (un ţărm, o mare, o pânză, o pasăre, un cer adesea complice). În acest fel peisajul se generalizează, poate fi (re)găsit oriunde, în orice colţ al lumii, asigurându-i astfel pictorului o universalitate tematică şi de imaginar oricând şi de oricine râvnită.

Uneori artistul cultivă pastelul în sens alecsandrian (natura templu, atotcuceritoare, statică, animată doar în final de o prezenţă umană sau animalieră, cum e de pildă un Peisaj de iarnă, cu două personaje în albastru şi roşu). Există astfel un dialog antinomic între monumental şi miniatural, natura fiind când templu, când culcuş sau cuib.

Ritmarea este adesea cuceritoare, aproape de o alternanţă poetică, de măsură de vers (un Peisaj marin cu accente clare: ţărm-apă-ţărm-apă-ţărm-cer, legătura dintre elemente fiind asigurată de verticalitatea unui far roşu).

Aceeaşi ritmare o găsim într-un admirabil Peisaj cu mesteceni, ritmul e asigurat de umbrele copacilor aşezate pe drum, dar şi de trunchiurile copacilor.

Există în tablou şi o altă ritmare, mai subtilă, cea dintre drumuri, al doilea drum, cu urme paralele, fiind „tăiat” într-un lan generos.

De altfel mesteacănul depăşeşte stadiul de motiv plastic devenind o adevărată subtemă, o metaforă engramă a întregii sale creaţii plastice. Şi asta şi dintr-un motiv foarte simplu: mesteacănul este arborele pointilist prin excelenţă..

O singură dată natura e sălbatică, virgină, necălcată de privire sau de picior de om, într-o iarnă cotropitoare, cu un alb explodând din copaci şi cucerind toate suprafeţele (Simfonie în alb).

Există desigur universalizări, dar ele sunt construite, asumate de către pictor, cum e acea convingătoare civilizaţie a lemnului, în care şi piatra se supune acestuia, fânarul, scările ce urcă spre el, balustradele, gardurile, copacii asigurând o supremaţie incontestabilă a celui mai cald dintre elementele cu care lucrează omul: lemnul. (Fânarul). Pictorul nu pictează obiecte ci idei de obiecte, alegând întotdeauna valorile primare, denotative, spiritul nostru pozitivist asigurând conotativele.

În multe tablouri umanitatea e totuşi prezentă direct, cum ar fi în peisajele nordului, unde farul, casa, debarcaderul, barca, o pânză în depărtare sunt indicii sigure ale prezenţei omului (Farul), (Farul roşu), (Peisaj nordic cu debarcader roşu) sau în drumuri: un drum scobit între două râpe şi terminat parcă simbolic într-un pâlc de mesteceni (Drum printre râpe) sau două drumuri care se bifurcă simbolic şi dramatic (Două drumuri), despărţind şi unind deopotrivă lumi, o moară de apă, amintind şi de trecerea inexorabilă a timpului (Moara de apă) un pod ce se opreşte sau se frânge brusc atunci când dă de apă, (Podul), o cabană între munţi cu lac şi brazi regulamentari, ce ne-ar duce spre o ilustraţie de duzină dacă nu ar fi mâna sigură a artistului (Cabana dintre munţi); dar adevăratele biruinţe ale pictorului sunt peisajele montane gândiriste cu biserici, când discrete, aparent umile, (vezi spicele culese de îngeri şi de călugări), dar ducându-ne spre imemorial, când rivalizând cu munţii, cu turnurile lor zvelte ca nişte minarete.

O singură dată pictorul acceptă calitatea de martor, atunci când e vorba de oraşul Piatra-Neamţ oferindu-ne o ilustraţie veche, de carte poştală (Piatra-Neamţ, centrul oraşului) cu statuia lui Kogălniceanu bine pusă în valoare, cu tradiţională trăsură, plasându-ne astfel într-un de două ori peisaj retro.

Tot o singură prezenţă pe simeze notăm şi prin singurul portret de bătrân, un portret curios, contradictoriu, părul alb contrastând violent cu vioiciunea ochilor; personajul e îmbrăcat de iarnă, cu şubă, nimic hieratic în prezentare, bătrânul fiind mai degrabă un cioban peste care s-a prelins timpul şi nu un patriarh, aşa cum ni se propune adesea, asta şi pentru că suntem centrul religiosului din Moldova şi nu numai (Portret de bătrân).

Naturile statice sunt ipostaze, stări alotropice ale florii, aceasta fiind când recognoscibilă, orhidee, gherghină, crizantemă, margaretă, maci, când de sinecdocă inversă flori de câmp, flori baroce, când frumoase aberaţii ale naturii propuse de un pictor ingenios.

Uneori floarea poate deveni fluture, alteori ciorchine întors, spectru fundamental al luminii (roşu-albastru-verde) întărit de alb; vasul poate fi violet, ocru sau poate lipsi.

Dacă mesteacănul este subtema peisajului, petala este engrama naturii statice. De la alb la roşu permanent sau carmin, de la galben de crom sau de sulf până la albastru ultramarin sau ceruleum. O ninsoare de petale ne inundă retina, cucerindu-ne, anesteziindu-ne propunându-ne ca blânde droguri, somnul sau visarea, reveria sau admiraţia.

Naturile statice ale lui Ioan Roşca sunt realizări de maturitate, cucerind un public oricât de exigent, acesta dorindu-şi-l cât mai des prezent pe simezele.

Ceea ce impresionează la Ioan Roşca este credinţa sa nestrămutată în creaţia sa. Nu este vorba de orgoliu sau de trufie, ci de o anumită asumare conştientă a statutului său de artist singular.

Triumful său până la urmă, dincolo de orice alte aprecieri, e faptul că oricine va recunoaşte un tablou pictat de el.

Iar marca stilului (personal) e, la urma urmelor, dovada sigură a valorii.

Lucian Strochi