Mărturisesc faptul că despre Arcadie Răileanu ştiam prea puţine lucruri în 1999. Aflasem atunci, în vara fierbinte a acelui an, câteva lucruri despre el într-o încercare de panoramare a fenomenului plastic basarabean, panoramare făcută de un „băştinaş” (cum îşi spun cu îngândurare, mândrie şi înaltă resemnare, artiştii de dincolo de Prut).

Răileanu era inclus într-o listă selectă, extrem de restrictivă, a artiştilor „care au ceva de spus” , care luptă cu tradiţionalismul aproape fotografic al unor artişti nedesprinşi încă de canoanele academismului sovietic, unde iarba e iarbă şi neapărat verde, iar copacul trebuie să fie copac, în aşa fel încât orice botanist să-i poată recunoaşte specia.

Pictura nu se poate însă povesti, aşa încât rămăsesem cu rezonanţa numelui său, cu un prenume anunţând triumful artei (oare Arcadie nu vine de la …arcadă?!?) şi cu nostalgia provocată de un coleg de facultate, rătăcitor, dar doctor în filologie, pe malurile Senei, tot Răileanu, dar Petre, cel care îmi spusese că numele său logodit vine atât de la o Brăilă leneş expusă la soare, ca o sirenă, lăsându-se de o Dunăre ajunsă, abia acolo, în faţa ei, fluviu european, cât şi de la „raia”, termen turc, dar atât de acut românesc asimilat.

Sau poate, de la năucitorul nume scris de un elev de pe Valea Muntelui care avansase, la un examen, năstruşnica idee că „Ion Creangă e copilul spiritual al lui Gara Betty B. Răileanu”! (Era vorba evident de …Garabet Ibrăileanu, dar copilul cu suflet limpede protestase, în felul său, naiv şi sincer, împotriva unui nume pe care nu îl putuse accepta: ce român şi-ar boteza copilul „Garabet”?!?)

A trebuit să vină Bienala „Lascăr Vorel” din 1999 şi expoziţia de la Muzeul de Artă, acolo unde juriul şi apoi publicul s-au putut întâlni cu pictura lui Arcadie, lucrările sale cucerind pe lângă glorie (de o clipă sau de mai multe) şi unanime aprecieri.

Eram cucerit de luminozitatea picturii sale, de curajul cu care foloseşte albastrul, de la ceruleum la ultramarin, de explozia blândă a formelor şi culorilor din pictura sa.

Născut în 1950 în satul Petreni, raionul Dochia, absolvent al Facultăţii de Arhitectură şi Construcţii Urbane din Chişinău, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova, Arcadie Răileanu se simte integrat unui spaţiu mai amplu, cel românesc, expunând cu dezinvoltură, atât la Chişinău, cât şi la Câmpulung Moldovenesc, la Bălţi şi la Craiova, la Moscova şi Bucureşti, la Tighina şi Râmnicu-Vâlcea, la Dochia şi la Piatra-Neamţ.

Răileanu are faptelor ce se vor întâmpla asemenea unui Hölderlin, von Kleist sau Novalis, el îşi proiectează întâlniri cu o Grecie pură, ideală, cu coloane albe, drepte, ca nişte lumânări de nuntă. Sau se visează pe străzile Reimsului, Chartres-ului, Parisului în căutarea coastei frânte, a arcului gotic, arc frânt, pedepsit pentru că s-a apropiat prea mult de Dumnezeu.

Alteori, imaginile, culorile sunt concentrate într-o spirală inversă, asemenea unui arc de ceas, pentru a exploda apoi într-o blândă ninsoare policromă.

Arcadie Răileanu e un pictor sever, extrem de exigent cu el însuşi. Practică doar în aparenţă o pictură fluidă, a fulguraţiilor.

În realitate, pictura sa e una a răsfrângerilor. Privit de sus, un râu este atât o undă trecătoare, cât şi o structură geologică, pietrele avându-şi, în „sistem”, propria participare şi identitate.

Arcadie Răileanu decupează curcubeul: are nevoie de culori spectrale, vii, paradisiace. O jubilaţie unică ăi traversează lucrările: prin triumful proporţiilor, Arcadie Răileanu devine tot mai mult un sceptic mântuit. Un înţelept. Un Rubliov pare pictează icoana vieţii noastre de toate zilele, pe care ne-o dă astăzi şi nouă. Biblic, ca pe o pâine.

Expoziţia sa deschisă marţi, 4 iulie 2000, la Galeriile de Artă Lascăr Vorel din Piatra-Neamţ devine astfel o întâlnire de suflet, o bucurie simplă a ochiului şi a inimii. Nimic mai primitiv şi mai simplu. Nimic mai rafinat, mai trecut prin alambicuri de gândire sever ordonată în care conturul indecis devine formă fermă.

Lucian Strochi