Trecuseră mai bine de trei ani de când ne părăsise mama şi nu mai ştiam nimic de ea. Am găsit în noptieră o hârtie gălbuie, care mi s-a părut mai veche decât era de fapt. Iată ce era scris:

Republica Populară Română

Sfatul Popular al Oraşului Petroşani

Starea Civilă

Certificat de despărţenie

Seria Db nr. 144411

Căsătoria dintre Strochi Boris fiul lui Ion şi al Vera în vârstă de 29 ani şi Strochi Alexandra fiica lui Petru şi al Evdochia în vârstă de 32 ani, este desfăcută, conform înregistrării nr. 51 din registrul de despărţenii al Stării Civile din localitatea Petroşani raionul Petroşani din anul 1954 luna octombrie ziua 8

Numele după despărţenie:

Bărbatul: Strochi

Femeia: Litvinov

Eliberat astăzi 8 octombrie 1954 cu Nr. 1594/1954

Nu era o surpriză totală pentru mine, dar recunosc că am pălit.

Aşadar, oficial nu mai aveam mamă. Acum îmi dădeam seama de multe lucruri petrecute înainte de căsătoria tatei cu Măndiţa Şerban.

Încet încet am aflat câte ceva.

Mama plecase la Reşiţa, la sora ei, Maria. De acolo îi scisese sau spusese tatei că dacă vine după ea, ea e dispusă să se întoarcă acasă.

Tata a refuzat, tu ai plecat de acasă singură, singură să te întorci.

Apoi mama s-a mutat cu serviciul la Sibiu, locuind pe strada Nikos Beloiannis nr. 8, undeva într-o mansardă.

Ştiam că părinţii mei divorţaseră, l-am întrebat pe tata de ce, el m-a privit ciudat şi mi-a răspuns după câteva clipe de gândire: am să-şi explic când vei avea mai multă minte.

Am avut mai târziu destulă minte ca să nu-l mai întreb niciodată.

S-a hotărât de comun acord ca eu să rămân la tata, fiind băiat şi putând fi supravegheat mai uşor.

Tata nu a fost de acord ca mama să plătească pensie alimentară. Practic, după proces s-au întrerupt toate legăturile.

Totuşi, pe 1 martie 1955 am primit de la mama un mărţişor, care m-a bucurat foarte mult, nu ştiu de ce, nu eram firea care să se bucure prea mult atunci când primea un cadou, adică nu mă prea exteriorizam.

Tata s-a întristat văzându-mă că mă bucur şi mi-a spus: eu fac atâtea pentru tine şi nu te bucuri niciodată şi acum pentru că ai primit un mărţişor te-ai bucurat atâta.

A mai venit odată mama când eram la grădiniţă, m-a învoit de la educatoare spunându-i că vrea să meargă cu mine în oraş să-mi cumpere nişte hăinuţe.

La nici două sute de metri de grădiniţă, l-a văzut pe tata privind în vitrina în care priveam şi noi şi l-am strigat.

Tata nu ne văzuse sau se făcuse că nu ne-a văzut, s-a întors şi a început să o certe pe mama că strică copilul, că îl derutează, că nu respectă ce au convenit, că eu nu am nevoie de boarfele ei, că de ce m-a luat de la grădiniţă, era furios şi mama l-a lăsat să se descarce, apoi i-a spus liniştită, eu am crezut că fac bine, dacă e aşa, îţi promit că nu mai fac niciodată aşa ceva.

A plecat apoi fără să-şi ia rămas bun de la amândoi.

Şi totuşi am mai văzut-o pe mama, în vara lui 1958 şi asta datorită incomporabilei Cati Stratan, cea care îl descoperise pe Victor Strochi, unchiul meu, în Gorlovka, în Dombas, în Ucraina.

Ce a făcut ce a dres Cati Stratan nu ştiu, a pretextat că pleacă la Sibiu cu o treabă şi s-a gândit să mă ia şi pe mine cu ea, să o văd pe Tahta, adică pe Saşa, adică pe maică-mea.

Curios, spre marea mea mirare, tata nu s-a opus, se vede că diavoliţa de Cati Stratan se bucura de mult respect şi multă încredere din partea tatei, altfel nu pot să-mi explic bunăvoinţa tatei, cert e că am luat trenul până la Simeria şi de acolo la Sibiu, Cati era şi ea emoţionată, până la Simeria m-a ţinut de mână de parcă eram copil mic şi s-ar fi temut să nu mă piardă printre oameni, am ajuns la Sibiu unde în gară ne aştepta mama.

Nu părea prea bucuroasă că mă vede şi într-un fel avea dreptate.

Ce se întâmplase: ducându-mă pe la recepţie o funcţionară de pe acolo, nu mai ţin minte dacă era laborantă sau chiar telefonistă, m-a întrebat dacă nu vreau să vorbesc cu mama la telefon, eu i-am răspuns că ba da, adică vreau şi femeia mi-a făcut legătura.

Mama m-a întrebat ce mai fac, am mai schimbat câteva vorbe, apoi eu i-am cântat o variantă golănească a cântecului Marina, Marina, la mare vogă pe atunci. Versurile sunau cam aşa: „Marina, Marina, Marina… Crede-mă Marina/ Că mă doare splina/ Splina şi ficatu’/ Când de văd cu altu’./ O nu… nu… nu… nu…” Ce-mi venise, nu ştiu. Lucrul era absolut surprinzător, pentru că eu nu am fost un vulgar niciodată, cu atât mai puţin cu părinţii.

Mama a început să plângă şi a întrerupt convorbirea…

M-a iertat, în primul rând pentru că nu avea ce face. Nu mai ţin minte prea multe despre acea vizită, ştiu că pe strada Nikos Beloiannis era o statuie mică cu o fată cu un ulcior din care curgea apă sau cam aşa ceva, adică nu mai ţin minte dacă fata avea sau nu ulcior, apoi Dumbrava Sibiului, care avea un lac pe care ne-am plimbat cu barca, Cati Stratan făcând-o pe vâslaşul şi pe cârmaciul, eu vâslind doar la mal, atât cât să apar în acea postură într-o poză, că mama mi s-a părut mai blondă ca de obicei, iar Cati Stratan purta tot timpul ochelari de soare.

De obicei coşmarurile mele se refereau la înălţimi şi abisuri.

Cel mai puternic coşmar, pe care îl trăiam cam o dată pe an, era desprinderea mea de pământ şi căderea în ceruri şi în spaţiile siderale.

Dacă aş fi căzut spre pământ, aş mai fi avut o şansă: aş fi avut, ca reper al ochiului, pământul. M-aş fi zdrobit, aş fi murit, dar pământul m-ar fi primit.

Aşa însă, aveam să rătăcesc prin spaţii, fără niciun reper, fără spaţii şi timp, într-un frig cosmic care mi-ar fi mortificat, îngheţat trupul chiar înainte de a muri. Mă înspăimânta gândul că trupul meu ar fi murit, s-ar fi congelat, s-ar fi lignificat, s-ar fi cimentat, în timp ce sufletul ar fi rămas viu, suferind toate acele dureri ale trupului. Altfel spus: sufletul meu era pasărea din colivie, iar trupul, colivia însăşi, s-ar fi închis pentru totdeauna, pentru că nu mai era cine să o deschidă.

Când, dimpotrivă, mă prăbuşeam spre pământ, încercam o salvare, aş fi fost asemeni unui paraşutist fără paraşută, căzând cu braţele deschise, cu picioarele desfăcute, încercând zadarnic să zbor sau măcar să opun o cât mai mare rezistenţă căderii.

Niciodată nu mă prăbuşeam până să mă zdrobesc de pământ, mă trezeam cam la o sută de metri de pământ, lac de sudoare, gemând de durere, anticipând durerea, aşa cum un copil începe să plângă doar la gândul că s-ar putea să-l doară ceva, nici el nu ştie precis ce anume.

Tatei nu-i plăceau pozele, nici cele cu actriţe zâmbind provocator, lasciv –auzisem recent cuvântul şi îl reţinusem pentru că îmi plăcuse, nici cele cu cai sau cu flori, afişe de film sau care să laude un produs sau altul.

Totuşi, în camera de chibzuinţă – cum cineva îi spusese oarecum ironic veceului – trona o poză care îmi făcea rău, îmi dădea de fiecare dată un gol în stomac, aşa că multă vreme am asociat acel afiş cu uşurarea pe care o resimţi după ce ţi-ai făcut necesităţile fiziologice: afişul era un colaj între o baie cu cadă şi un tapet care înfăţişa imaginea pe care ai fi putut-o avea, dacă te-ai fi găsit într-un avion şi cineva ar fi deschis, chiar sub tine, o trapă; vedeai clar sub tine, minuscule, case, râuri, câmpii haşurate în verde şi galben, şerpii cenuşii ai şoselelor şi şerpii gălbui ai drumurilor de ţară, poteci şovăitoare prin lanurile verzi.

Aveai senzaţia că, dacă mai faci un pas, te prăbuşeşti fără scăpare, cădeai în gol, pământul era înşelător, părea prietenos de la acea distanţă, dar tu ştiai că e doar o iluzie, că pământul era atât de larg, încât nu aveai cum să scapi, că trupul tău fragil se va sparge, de parcă ar fi fost de sticlă, de împotrivirea lui, încercam să închid ochii, aş fi putut să dezlipesc acea poză uriaşă, adevărată capcană a ochiului şi să-l arunc, dar pentru că fusese pus de tata nu îndrăzneam, până la urmă lucrurile s-au rezolvat de la sine, într-o zi afişul a fost înlocuit cu un autoportret al lui Camil Ressu, apoi cu cel al unei actriţe mexicane (parcă Maria Felix) şi, în cele din urmă, cu un calendar ilustrat cu naturi statice, adică buchete de flori, care îşi schimba imaginile, formele şi culorile, în fiecare lună.

Numai că în mintea mea rămânea mereu acelaşi afiş, primul, acum îmi aduc aminte că era şi un comentariu: dacă vrei să te simţi uşor, foloseşte…, era vorba de reclama pentru un săpun de baie, nu vroiam să mă simt uşor, dar nu aveam ce face.

Curios, aceste spaime, care, de cele mai multe ori se petreceau în somn, mă protejau, cădeam foarte rar, ştiam să cad, cădeam în mâini, aveam centru de echilibru jos, picioarele erau mai scurte ca la alţii de aceeaşi înălţime, chiar când jucam fotbal cădeam extrem de rar, dar, lucrul cel mai important, nu am avut niciodată vreo fractură, doar uşoare entorse, dar asta era altceva.

O singură dată am mai avut un coşmar la fel de puternic ca cele în care realizam prăbuşirile, în sus sau în jos: eram urmărit de un tâlhar cu faţa acoperită de un batic negru, tâlharul mă fugărea prin curţi şi grădini, săream înnebunit garduri, încercam să mă ascund, dar eram de fiecare dată descoperit, de parcă tâlharul ar fi avut şi alte simţuri decât cele ştiute, aveam totuşi timp să fug, numai că tâlharul cu un cuţit grozav în mână, alerga mereu după mine, aş fi vrut să-i spun că nu sunt vinovat cu nimic, dar ştiam dinainte că tâlharul nu ascultă de nimeni şi de nimic, începeam să obosesc, îmi dădeam seama că până la urmă mă va prinde, aşa s-a şi întâmplat, m-a prins şi m-a trântit la pământ, m-a întors cu faţa în sus, avea o forţă înspăimântătoare în braţe, eram doar o păpuşă în mâinile lui, îţi vreau inima, mi-a mai spus şi atunci eu am ţipat din toate puterile, părinţii au năvălit imediat în camera mea şi au aprins lumina, se vede că aveam o figură răvăşită că nu mi-am mai spus decât linişteşte-te, ai visat urât, apoi a doua zi, tata, fără să mă întrebe ce anume am visat, a spus gânditor: nu credeam că şi la această vârstă, adică a mea, poţi avea coşmaruri…

(va urma)

Lucian Strochi