GÂNDURI DESPRE BRÂNCUŞI

Atelierul_BrancusiÎncep să cred că un artist este cu atât mai genial, cu cât se apropie mai mult de copilărie. Brâncuşi credea şi el acest lucru, dar mult mai tranşant şi mai existenţial, legând pierderea copilăriei de chiar pierderea Fiinţei, a Existenţei.

Brâncuşi a constituit pentru mine, în timpul devenirii mele, prima enigmă în ceea ce priveşte valoarea şi cunoaşterea.

Imediat după moartea sa şi timp de câţiva ani buni,  asupra lui Constantin Brâncuşi s-au revărsat tone de bale ideologice, de dejecţii…  critice(!?), de injurii dintre cele mai curioase şi furioase. Într-o revistă (Hulit fie-i numele!) ni se prezentau două reproduceri, după Adam şi Eva şi Regele regilor şi textul suna cam aşa: Priviţi şi vă minunaţi! Pentru a intra în graţiile occidentului, un pretins sculptor român a ajuns să „producă” asemenea „opere de artă”. Şi, culmea, unii s-au grăbit să-l declare cel mai mare sculptor contemporan din lume! Să vezi şi să nu crezi!”

Într-adevăr, lume, lume! Să vezi şi să nu crezi! Vina lui Brâncuşi? Una singură: aceea că trăise şi murise în Occident. Lucru impardonabil, desigur, suficient pentru a-l transforma într-un fioros duşman al poporului.

Prin anii 65 s-a produs „reconcilierea”, aşa încât, la 10 ani de la moartea sa, Constantin Brâncuşi devenise deja subiectul unei emisiuni… filatelice.

A început să ne fie prezentat apoi un Brâncuşi monumental, mare iubitor al Gorjului; Complexul de la Târgu Jiu a fost întors pe toate feţele; se mai vorbea de Cocoş (avea un cucurigu foarte autohton şi dinţi dacici sau de lup, treptele erau colţi sau invers), de Pasărea măiastră (venea din basm, era o iluzie, deci nu reprezenta nici un pericol), mai rar despre Domnişoara Pogany (avea ochi extratereştri şi nume unguresc), despre ou şi despre ţestoasă (oul putea fi o aluzie la situaţia alimentară din România, iar broasca ţestoasă era prea cosmopolită, nu avea nimic internaţionalist proletar).

În fine am descoperit un Brâncuşi anecdotic şi mi(s)tic, se povesteau despre aventurile lui din America, problemele de la Vamă (ce român nu ar fi avut probleme cu vama?), răspunsul dat lui Rodin (sau altcuiva, povestea cu stejarul, cu umbra şi…necreşterea), încăpăţânarea lui de a rămâne ţăran în mijlocul Parisului (un fel de Esenin, în varianta de…piatră), atelierul lui din Centre Pompidou, „exact aşa cum era”, apoi problemele cu…coloana (tot vertebrală, dar a infinitului), probleme cu capul (de Băiat), cu comemorările.

Dar să ne întoarcem la Târgu-Jiu, oraş ciudat, aparent de câmpie, dar cu o cuşmă de munţi brumării în depărtare, legând pe uscat multe ape: Dunărea, Oltul, Cerna, Gilortul, Amaradia, Motrul şi, bineînţeles, Jiul, dar şi drumuri „de pulbere”, de la Padeş şi Tismana, Peştişani şi Hobiţa până la Novaci şi Polovragi, de la Filiaşi la Craiova, de la Bumbeşti la Livezeni şi mai departe, la Petroşani sau în Ţara Haţegului sau, şi mai departe, până la Simeria şi Deva, dar şi spre Costeşti, Horezu şi Râmnicu – Vâlcea sau spre Baia de Aramă şi Băile Herculane.

Cred că Târgu-Jiu e adevărata capitală a Olteniei, nu Craiova – oraş prea european, dominat de spiritul prea integrator al banului Mihai Viteazul, prea boieresc, prea lent şi prea balcanic, prea bogat şi prea mare.

Aici, la Târgu-Jiu, şi-a gândit, gospodăreşte, ţărăneşte, genial şi artistic, Constantin Brâncuşi, lucrarea.

Firească precum natura: cu Jiul străjuind-o dintr-o latură şi cu Biserica Eroilor străjuind-o dintr-o altă latură. În rest, ceea ce ştim cu toţii: Aleea Scaunelor, Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără Sfârşit (sau  a Infinitului).

Evident, Brâncuşi nu a sculptat Jiul (deşi asta n-o vom şti niciodată). Nici Biserica Eroilor n-a ctitorit-o. Dar aceste monumente ăi aparţin, pentru că ele se leagă într-o firească, necesară succesiune cu celelalte. (În treacăt fie spus, Brâncuşi a mai încercat să sculpteze o dată apa. Atunci când i s-a cerut să realizeze un monument în memoria lui Spiru Haret ţi Brâncuşi nu l-a putut vedea pe marele reformator altfel decât ca fiind o …fântână!).

Brâncuşi a realizat la Târgu-Jiu, Monumentul Timpului: mai întâi cele două limbi ale Ceasornicului Universal, o limbă orizontală, cea a apei, a Jiului, văzută heraclitic şi o alta verticală, a bisericii, a rugii spre Divinitate.

Apoi clepsidre, planete şi sateliţi, roţi nedinţate ale aceluiaşi Mers şi Ritm universal. Peceţi şi iniţieri, semne şi însemne, în loc de prea muritoarele cifre şi litere. Şi acea axă a timpului, verticală, reală, şurubul fără Sfârşit al lui Arhimede convertit în alte clepsidre, continuându-se , ca într-o altă funie a Timpului.

Citiţi ansamblul de la Târgu-Jiu prin lupa timpului şi veţi avea una dintre cele mai mari revelaţii.

Ca orice geniu, Brâncuşi a fost obsedat doar de spaţiu şi timp. A văzut în artist, în Demiurg, un mesager al Timpului etern.

Din această cauză îl vedea pe James Joyce sub forma unei spirale.

Pentru o clipă, Brâncuşi îi împrumutase colegului său irlandez, prin spirală, semn de recunoaştere pentru galactici, parola nemuririi.

Lucian Strochi

(ANTITEZE, nr.10-11-12/2001, pp.117-118)