Dacă despre capodoperele literaturii noastre populare: Mioriţa, Meşterul Manole (Legenda Monastirii de Argeş) sau chiar Toma Alimoş s-au scris tomuri întregi, frumuseţea fiecărui vers din aceste balade a fost subliniată, în nenumărate rânduri, mult mai puţin cunoscute şi, implicit, mai puţin comentate, sunt alte balade, în nimic mai prejos decât cele mai sus-amintite. În această ultimă categorie ar intra balade precum Soarele şi luna, Marcoci Paşa (Oastea şi gerul) sau Balada fratelui mort.

Vom încerca, în cele ce urmează, să evidenţiem câteva din valorile stilistice expresive prezentate într-o baladă de tipul „Soarele şi luna”. Am folosit drept text de bază pe cel din „Vechi cântece şi tradiţii populare româneşti” de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, pp.91-93. Textul se află în manuscrisul 4561, fila 141 din Chestionarul istoric (1893-1897) al lui Nicolae Densuşianu şi a fost cules de la Grigorescu Gr. Petre şi Enache Lăutaru din comuna Răsvadu, plasa Dealul – Dâmboviţa, judeţul Dâmboviţa, la 2 august 1896.

Epicul poate fi rezumat în câteva cuvinte: Soarele vrea să se însoare cu sora sa Ileana Cosânzeana. Trimis de aceasta la Dumnezeu, Soarele e supus probei „Raiului” şi „Iadului”. Neclintit în pasiunea sa incestuoasă, Soarele nu acceptă decât alternativa nunţii. Nunta se desfăşoară, dar Ileana este ridicată de o „mână” şi aruncată în mare, metamorfozându-se în mreană de aur. Pentru a preveni săvârşirea incestului în mediul acvatic, Dumnezeu aruncă în ceruri mreana care se preschimbă în lună. Balada se încheie cu morala: „Dar să fiţi tot despărţiţi”. Sunt desigur câteva noutăţi faţă de alte variante. Fata nu îl mai supune pe Soare probelor: proba podului, a scării în cer, a costumului; nu are loc întâlnirea cu perechea (pre) istorică, biblică Adam şi Eva şi cel mai important lucru, o abatere totală faţă de celelalte variante, fata nu se sinucide, după ce şi-a păcălit fratele, îndepărtându-l, aruncându-se în mare, în râu sau fântână.

Conţinând doar 115 versuri, balada se apropie de numărul versurilor într-un poem ideal preconizat de E. A. Poe, „un poem trebuie să aibă cel mult o supă de versuri”. „Densitatea” baladei este extraordinară, înregistrându-se un adevărat caleidoscop al figurilor de stil. Balada debutează cu o anaforă dublă:

„Umblă, frate, mândrul Soare

Umblă, frate, să se-nsoare…”

Chiar aceste prime două versuri conţin două elemente notabile: „frate” (nu are numai sensul de familializare între receptor şi emiţător, ci şi acela de implicare, tema principală a baladei fiind, evident, incestul; rima „Soare”/ „însoare” relevă un alt aspect, tulburător: Soarele nu poate deveni deplin decât prin realizarea erosului, fiind condiţia necesară a realizării iniţierii şi a sensului ultim al baladei, sens moral şi cognitiv, prezent în ultimul vers al textului: „Lumile să luminaţi”. Primul vers se leagă astfel de ultimul, balada devenind un cerc, „umbletul” Soarelui fiind o mişcare în cerc, o mişcare complexă de rotaţie şi de revoluţie.

O altă surpriză tehnică: prezenţa unei anafore oblice în versurile 3-5, cu funcţie aliterativă şi dezvoltare 2 :

1. Nouă ani

(2) Pe nouă cai

(4) Care noaptea pasc în rai…

Versurile 6-7 conţin un chiasm realizat prin alternanţa abstract / concret:

Umblă cerul şi pământul

Ca săgeata şi ca vântul…

Calul se găseşte în poziţie de echilibru indiferent, între accepţi a chtoniană şi cea de simbol al vieţii, între independenţă şi dependenţă, prin metamorfoza incompletă (de tip centaur).

Eşecul căutărilor, negăsirea „potrivei” e realizată prin antialiteraţia lui „a” în versul 10:

Ca sora sa Ileana.

Accentul pe nume se face de fiecare dată prin repetiţie şi rimă interioară:

…Ileana,

Ileana Cosânzeana.

Devenit laitmotiv, acest „Ileana/Ileana Cosânzeana” prezent în text de cinci ori, va oferi o decodare dramatică a deznodământului: ca mireasă, sora Soareui se va numi doar „Ileana” (v.68), ca satelit „Ileana Cosânzeana” (v.107).

Realizat aparent simplu, în doar două versuri (v.12-13), portretul fetei conţine în subtext şi în subconştient un avertisment:

Ce-i frumoasă ca o floare

Într-o iarnă fără soare.

Nu cred că versul 13 e doar un fundal pentru o „pată de culoare.”

Motivul şi scopul logodnei e „potriveala”. Factorul comun e strălucirea:

C-amândoi ne potrivim

Şi la plete şi la feţe

Şi la dalbă frumuseţe;

Eu am plete strălucite,

Tu ai plete aurite,

Eu am faţă arzătoare,

Tu faţă mângâietoare. (v.17-23)

Reacţia ar fi una de neutralizare între strălucit şi aurit, între arzător şi mângâietor. Remarcăm prezenţa în versurile 20-23 a unei anafore încrucişate: eu – tu – eu – tu. Argumentaţia elimină orice artificiu lexical. Ne aflăm la simplitatea şi puritate dramatică, antitetică a pronumelor personale. Deşi e personificat de circumstanţă:

„- Măi, frate, luminate

Trupşor făr’ de păcate”, Soarele nu poate fi „soţ”, din cauza incompatibilităţii dintre regnuri:

„Cată-ţi tu în cerul tău

Şi eu în pământul meu…”

Termenii-cheie, antitetici şi incompatibili „cerul” şi „pământul” sunt evidenţiaţi prin încorsetarea tiranică a pronumelor: -ţi, tu … tău şi „eu …meu”. Pe plan simbolic, cerul reprezintă aerul, iar pământul …pământul, fiind două din cele patru elemente esenţiale (celelalte fiind focul şi apa, prezente şi ele, cel puţin prin strălucire).

Ascensiunea Soarelui spre divinitate se face prin efect oximoronic (indirect, asupra martorului): Soarele se-ntunica (v.31)

Argumentaţia în faţa „Părintelui” se bazează pe două accepţii diferite ale cuvântului timp:

Mie timpul mi-a sosit

Timpul de căsătorit (v.37-38)

În primul caz, timpul are sensul de soroc, soartă; în al doilea caz, timpul are sensul de vreme, moment.

Domnul cuvântă, „cuvântă cu graiul său” – v. 49 şi sub forţa Logosului

Lumile se deşteptau

Şi cu drag îl asculta

Cerurile strălucea

Norii din senin pierea (v.51-54).

Ultimul vers este extrem de interesant, oferind trei decodări: senin cu sensul pe neaşteptate sau dacă acceptăm sinecdoca de tip metonimic senin – cer, avem sensul propriu : „Norii din cer pierea”. (Să remarcăm şi forţa folosirii singularului pentru plural la verbe, tot un tip de sinecdocă).

Ultimul vers, relevă puterea divinităţii de a extrage esenţa din aparenţă: A scoate norii dintr-un cer senin – acest lucru nu îl poate face decât Divinitatea.

Dumnezeu încearcă să-l scoată pe Soare din starea de boală, procedând oarecum terapeutic (o terapie prin şocuri), purtându-l prin iad şi prin rai. Se pare însă că dragostea e o boală cronică şi la nivel cosmic, boală incurabilă, singurul efect fiind conştientizarea pericolului (dar şi fixaţia atitudinală):

Aleg iadul chiar de viu –

Numai singur să nu fiu… (v.61-62)

Găteala miresei se produce prin amplificarea senzaţiei de strălucire:

Pe Ileana şi-o gătea

Cu beteală de mireasă,

Cunună de-mpărăteasă

Şi rochiţă neţesută

Din pietre scumpe ţesută (v. 68-73)

Ultimul cuvânt, prezent în manuscris şi preferat de noi ca atare, e înlocuit de editor cu „făcută”. Se vede că editorul n-a înţeles subtilitatea metaforei: A ţese din pietre scumpe înseamnă a ţese strălucirea, a ţese raza de soare – ceea ce este superb –imagistic vorbind.

O interjecţie populară „vai şi-amar” cu interjecţia transformată în nume predicativ şi adverb e transformată în vers, prin implantarea de pronume:

Vai de el, amar de ea! (v.76) (pronumele au rol antitetic şi presează puternic asupra interjecţiei).

Momentul culminant e alegoric, alegoria realizând o reducţie a simţurilor:

Candele(le) se stingeau,

Clopotele se dogeau,

Sânţi(i) faţa-ş-ascundeau

Preoţii în genunchi cădeau

Iar mireasa, vai de ea (v. versul 76!)

Frig de moarte-o cuprindea…

Intervenţia divină e de tip „deus ex machina” şi puţin gotic expresionistă:

Căci o mână se-ntindea

Şi pe sus o ridica

Şi în mare mi-o arunca … (v. 83 – 85)

Cine e „mâna”? Bănuim că Dumnezeu, dacă legăm versul 44 „Şi de mână mi-l lua” (Dumnezeu ţine Soarele de mână) de versurile 84-85 deja citate şi versul 95 „Mâna-n valuri că-mi băga”.

Mediul acvatic permite metamorfoza Ilenei:

Mreană de aur se făcea…

Epitetul păstrează valorile acumulate până acum: unicitatea (avem în apă o singură mreană de aur); nobleţea (o mreană de aur trebuie să fie împărăteasă); strălucirea ( o mreană de aur îşi păstrează strălucirea).

Soarele vrea să comită incestul şi în mediul acvatic(mediul acvatic est mediul predilect al acuplărilor neobişnuite!).

Dumnezeu intervine din nou şi, aruncând în ceruri mreana, o preschimbă în lină plină. Din nou Dumnezeu cuvântă, dă proba Logosului:

Lumile se deşteptau

Mările se pitulau

Munţii se cutremurau

Cerul se întunica…

Din nou o alegorie, cu o trecere extrem de fină de la personificare şi concret: „deşteptau” „pitulau”, spre ambiguitatea oferită de sensul conotativ „cutremurau „ şi „întunica”.

Dumnezeu se adresează de această dată Ilenei, numind-o „Sufleţel făr’ de păcate” v.108.

Opoziţia Soare – Ileana Cosânzeana sau Soare – Lună devine o opoziţie trup – suflet (prin suprapunere şi factor comun (făr’ de păcate), cosmosul sau o parte din el fiind asumat de către om (umanitate). Condiţia dramatică a cuplului:

Cu ochii să mă zăriţi,

Dar să fiţi tot despărţiţi

Zi şi noapte plini de dor

Arşi de foc nestingător

Cerul să cutreieraţi (aproape un blestem!) nu exclude mesajul, valoarea morală, dăruirea, pentru binele oamenilor (veritabilă o atitudine christică):

Lumile să luminaţi!

Iată cum, o dramă umană, ridicată prin proiecţie de epură la rang cosmic, poate conţine o rezolvare optimistă; iată cum o baladă poate fi şi o legendă (ni se explică în fond apariţia lumii, precum şi opoziţia Soare – Lună pe cer).

Iată cum un pretext epic poate deveni liric sau dramatic.

Fantastica ţesătură dintre versuri (aparenta lor simplitate ascunzând adevărate capcane), o întreagă retorică implicită, o arhitectură sonoră pe care ar invidia-o un Buxtehude sau un J. S. Bach – toate acestea fac din textul analizat o capodoperă.

Lucian Strochi