Ediţia 2002 a Taberei de pictură, sculptură şi grafică de la Durău, desfăşurată între 27 iulie şi 6 august a.c. a fost poate cea mai „cuminte” dintre toate ediţiile de până acum, incluzându-le şi pe cele de la Almaş (1882,1983,1984), Brateş (1985,1986,1988), Viişoara (1987), Borca (1989, 1990), Dumbrava (1991,1992) sau Potoci (1998).

Şi asta din mai multe motive.

În primul rând a funcţionat din plin seducţia Ceahlăului, care i-a invitat pe artiştii aflaţi în tabără, la Fântânele sau pe Toaca, indiferent de vârstă, sex sau tehnică (plastică) şi chiar de stare alotropică.

În al doilea rând, numărul „teoreticienilor” a fost mai mare ca în alţi ani, printre ei numărându-se Ioana Berendea, Valentin Ciucă, Magda Ursache, Valerian Doboş, Petru Ursache, Lucian Strochi, Constantin Tomşa (unii dialogând doar câteva ore, alţii aproape două săptămâni).

În al treilea rând, artiştii au simţit de această dată nevoia de a se expune, primejdios şi prematur, aproape impudic, în stadiul de eboşă, crochiu sau de … intenţie. A rezultat un dialog fructuos (eram la ora merelor verzi şi dulci-amare), comentarii aprige, stinse anevoie cu cafea turcească (via Bremen) la termos sau cu apă minerală Borsec (alcool s-a băut atât de pin, încât, din acest punct de vedere, tabăra a fost o deziluzie (pentru finii cunoscători şi pentru barmani).

În al patrulea rând, artiştii s-au simţit mai aproape de cer şi de Dumnezeu şi au frecventat biserici, mănăstiri şi schituri, ajungându-se până la Paşcani, Borsec, Pătru Vodă, Secu, Sihăstria sau Neamţ, admirându-se şi „lucrarea” lui Nicolae N. Tonitza de la Durău, patronul taberei, cel cu „encaustica”, cu Sinaiul devenit Ceahlău sau cu oşteni romani îmbrăcaţi în straie moldoveneşti şi încălţaţi cu opinci, cu îngeri deveniţi copii sau invers.

S-a făcut şi o poză de grup la intrare, printre sfinţii pictaţi de Teodor Varahil Moraru integrându-se şi intercalându-se perfect şi pictorii noştri, aşa încât recunoaşterea unui „infractor” dintr-un grup sacru era aproape imposibilă, din motive de…bărbi.

Respectabilă, de arhimandrit, barba lui Dinu Huminiuc stârnea invidia sfinţilor şi oftaturile măicuţelor (nu neapărat al celor din mănăstire).

Palatul Cnejilor nu a mai fost loc de pelerinaj ca data trecută, chiar dacă a primit unele aprecieri cromatice (ah, ce griuri colorate!) sau chiar gustative (merele cele verzi şi dulci-acrişoare erau de acolo…)

Lacul nu i-a impresionat prea mult pe oaspeţi, impresia fiind mai mult negativă (prea multă apă!), nici Piatra Teiului (care e legenda şi care adevărul?), păstrăvul cucerind toate sufragiile (în două rânduri) şi sufrageriile.

S-au cules flori şi ciuperci, frunze şi crengi, sub pretextul nevoii acute de…modele. Cu siguranţă că în această ediţie nu se vor realiza nuduri, decât dacă imaginaţia unora va funcţiona ireproşabil.

(Deşi pe toată durata taberei am fost vecini de masă cu o grupă de voleibaliste junioare din Roman, dar ele erau tot timpul în echipă şi pictorii noştri nu şi-au dorit… reconstituiri istorice, legendare sau biblice).

A existat şi tradiţionala masă festivă, pregătită bine de gazdele de la Brânduşa şi de organizatori, dar, şi în acest an, Lenuş Ionescu Plantavorel a venit ca o furnicuţă, neuitând nici alunele, nici scobitorile sau apa minerală.

S-a lucrat aspru, crâncen, cu îndârjire. Campion pare să fi fost Grigore Agache, deşi în acest an a lucrat în tandem cu Valentin Sava, comunicându-şi lucruri ştiute şi uitate sau chiar neştiute, din dulcele târg al Ieşilor sau din târgul de sub Pietricica.

Danny Zărnescu a căutat îndelung negrul său inconfundabil, de margine de Bucovină. Se pare că l-a găsit în straiele măicuţelor şi ale călugărilor de la Durău, centru „ecumenic” şi din acest motiv.

Doina Daşchievici a fost într-o formă de zile mari, aşa cum îi stă bine unui preşedinte (n-a făcut alergări pentru fotoreporteri, dar s-a căţărat pe toate râpele, dealurile şi coclaurile. Cu folos cromatic şi nu numai).

Teodor Vescu din Bucureşti, tânăr, inteligent, cultivat, a impresionat prin compoziţiile sale uneori de mari dimensiuni, dominate de un roşu…dobrogean (nu-i nimic, va merge şi vânătul de Durău, chiar dacă pictorul s-a interesat mai mult de vânat, decât de vânăt).

Dumitru Mosor, veşnic în alertă, croind la planuri din cuţite şi pahară, cu un pas la Târgu Neamţ şi cu altul afară (la Paris, domnişoară!) plăteşte o chirie pariziană în euro şi vrea să-i cumpere o bucată de pământ românesc în dolari. Să-l ajute Cel de Sus cum l-a mai ajutat o dată, când s-a împărţit talentul.

Dumitru D. Bostan junior a terminat vreo două lucrări, dar, nemulţumit de sine, le-a luat să le judece în atelier.

Valerian Doboş, cel cu dublu statut, de poet şi pictor, a încercat să le facă pe toate, inclusiv o antologie de poezie creştină şi se pare că a reuşit să-şi realizeze integral programul, motiv de mândrie aproape patriotică.

Ceramistul Ion Berendea s-a travestit în grafician şi în critic de artă, scăpând astfel de curiozitatea babelor, care l-au crezut medic alopat (din motive de lopăţică), naturist şi l-ar fi întrebat despre virtuţile terapeutice ale argilei roşii…

La ora când vinul nou s-a aşezat cuminte în butoi, când albul nu e doar o culoare de contrast, ci una dominantă, când se schimbă şi sângele boierilor(spusă dintr-o cronică), artiştii vor veni cu lucrări, pentru vernisajul taberei lor.

Şi a mai trecut un an, dintr-o istorie cu fotografii (şi tablouri) mişcate…

Lucian Strochi