Scriam, în iulie 1999 (în ASACHI, nr.125, p.13) despre Martin Abraham (Martin Abramovici) şi despre volumul său Decalog liric: „Surpriza o oferă calitatea, valoarea intrinsecă a „materialului” propus cititorului: o auto antologie, o operă de o viaţă, excelent articulată, cu univers modern, nervos tăiat, cu o înţelepciune(şi o profunzime) venită din Talmud, căpătând virtuţile aforismului. Metafora e revelatoare, iar siguranţa poetului – dezarmantă.”

Martin Abramovici „recidivează”, în acelaşi an(1999) şi la aceeaşi editură, Universal Dalsi, cu un volum de poeme, intitulat Din zorii iadului până în grota îngerilor. E firesc să mă întreb ce anume din afirmaţiile şi etichetările mele anterioare rămân, ce surprize ne mai oferă acum autorul.

Minus prefaţa (cam grăbită, cam orgolioasă) semnată de Vasile Baghiu (3 pagini), volumul de azi are exact acelaşi număr de pagini ca precedentul (208p.). Simplă „potriveală” sau ironie? O aluzie la Patul lui Procust? Greu de spus.

Să pornim de la titlu: din două oximoroane (zorii iadului şi grota îngerilor), Martin Abramovici obţine un chiasm, volumul putându-se citi şi Din grota iadului până în zorii îngerilor, dar ar fi fost, desigur, banal.

De fapt, în întreg volumul, poetul procedează astfel, amendând sau reabilitând metafore lexicale, expresii. Un exemplu: de la expresia „tace ca mortul în popuşoi”, Martin Abramovici construieşte un poem opus celebrului „Le reveur du val” al lui Arthur Rimbaud, dar la fel de impresionant: „Mort în popuşoi /trăiesc/cu un călcâi pe lună/am aerul, în cămaşa umflată ca o paraşută / am aerul de a fi /boem „ (p.190).

Ironic, poetul lansează graţioase „lapalisade”, cu adevăruri gen „Oul lui Columb”: „Nu poţi câştiga la loterie/fără să cumperi măcar un bilet.”(p.9).

Atâta doar că ironia devine brusc autoironie, cu reflexe tragice.

Foarte bun cunoscător al limbii române, exploatându-i corect resursele, Martin Abramovici poate obţine aproape din nimic o adevărată artă poetică: „Vezi, să dai un ghiont/imaginaţiei în aşteptare…” (Lumea poemului, p.51).

Un pastel banal, comparabil cu „portretul” libelulei lui G. Topârceanu, se reabilitează prin ultimul vers: „culoare orbitor de albă/când zboară/sărută-n treacăt primăvara/ şi aerul e mai uşor.” (Fluturele, p.58).

Vidul poate fi mai sugestiv ca plinul, absenţa mai tiranică decât prezenţă: „Eşti ireală ca o stafie,/mi-ai zâmbit la/întâlnirea care/n-a mai avut loc…(p.21).

N-a vrea să se creadă că Martin Abramovici este doar un poet al caligrafiilor subtile. Maiakovskian în tăietura versurilor şi în grandoarea sentimentelor, poetul poate scrie versuri „incendiare” ca acestea: „În soarele prin care exist ca-ntr-un/ bordel de flăcări/pe-o deschizătură arzândă de gură/o sămânţă se iveşte carbonizată/când trupul se aprinde şi sufletu-i scrum.” (p184).

Martin Abramovici e un poet obositor, obligându-te să alergi prin toată cultura lumii, prin toate „dialectele” limbii române, întinzându-te prin logici polivalente şi obligându-te să stai într-o aşteptare activă, dar inconvenabilă ţie.

Martin Abramovici este un floretist de temut, provocându-te la duel şi ( cu acordul părţilor) ascuţindu-şi vârful până când acesta e mai subţire ca raza de laser şi, ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns, înmuind acel vârf în curara sau în venin de caracatiţă albastră. Atâta doar că floreta sa este ideea, iar orice fandare e o metaforă.

Având o capacitate excepţională de a jongla cu concretul şi cu abstractul, Martin Abramovici este, în acelaşi timp, un virtuoz şi un virtuos. Un virtuoz pentru că sunetul îi iese pur şi un virtuos, pentru că sensul ultim al poemului său rămâne întotdeauna unul moral.

Lucian Strochi

(ASACHI, 1991, nr. 133, p.13)