Memoria mi-a jucat deseori feste: îmi aminteam bine anumite lucruri, dar numai miezul lor, centrul lor, adică îmi aminteam o întâmplare, dar uitam ce anume o generase, uitam deci cauza, reţinând numai efectul şi nici pe acela întreg, căci de multe ori uitam sau mai exact nu mai ştiam exact sfârşitul, finalul.

Reţineam fidel imagini şi cifre, mult mai puţin cuvinte, poate şi pentru că simţeam cuvintele vii, în permanentă mişcare, capabile oricând să-şi schimbe forma şi mai ales înţelesurile, de aici şi o neîncredere în cuvânt, dar şi voluptatea asociaţiilor, eram un adevărat maestru al paronimeler devenite omonime, al etimologiilor populare sau false, dar găsind, e drept foarte rar, şi insolite anologii.

Cât despre imagini aveam impresia că imaginile văzute de mine se comportau aidoma unor fotografii: la început întregi, apoi tot mai roase şi arse de timp pe margini. Ţin minte o fotografie dintr-un ziar central, Scânteia sau România liberă, înfăţişând un grup de oameni aliniaţi într-un şir, ca la paradă sau inspecţie, legaţi la ochi.

Fotografia se afla pe prima pagină a ziarului, în dreapta sus şi nu mai ştiu dacă avea sau nu legenda „Condamnaţi la moarte” sau asta îmi spunsese cineva despre acei oameni din fotografie, comentând-o, îmi pusesem zeci de întrebări de ce sunt legaţi la ochi oamenii înainte de execuţie, dacă banda sau fâşia de pânză cu care erau legaţi trebuia să fie albă sau neagră (nu mă gândeam la alte culori posibile), cine îi condamnase la moarte pe acei oameni şi de ce, dacă cineva are dreptul să condamne pe altcineva la moarte, aici întrebarea se extindea şi asupra celor care declanşau războaie, dacă războaiele în care mor atâţia oameni sunt absolut necesare, îmi puneam şi întrebări mai curioase, dacă a fi rănit în război e mai eroic şi mai meritoriu decât a nu fi rănit, dacă un mare mutilat de război era un titlu de glorie, toate aceste întrebări se zbăteau ca muştele înfuriate la geam, atâta doar că zgomotul lor era doar în mintea mea, nu şi în exterior.

Mă gândeam uneori o vreme la o persoană, de exemplu la dr. Petru Groza. Încercam să-mi adun în minte şi în amintire tot ce ştiam, tot ce citisem, auzisem, aflasem despre acea persoană.

De dr. Petru Groza se vorbea destul de puţin, deşi fusese şase ani Preşedintele Consiliului de Miniştri şi apoi Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, deci Şeful Statului până la moarte, adică încă şase ani.

Se vorbea mult mai mult de Gheorghe Gheorghiu-Dej, chiar şi de Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Petru Borilă, Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Leontin Sălăjan, Chivu Stoica, Alexandru Bârlădeanu, Miron Constantinescu, Janoş Fazekaş, Alexandru Drăghici, Leonte Răutu, Ion Gheorghe Maurer, Gogu Rădulescu, Ştefan Voicu, Dumitru Coliu, C.I. Parhon, Mihai Sadoveanu.

Pe mulţi dintre ei îi reţineam printr-un detaliu: chelia lui Chivu Stroica, pe care oamenii îl botezaseră Pleşuvul, bărbuţa albă a lui Ştefan Voitec, părul creţ al lui Bodnăraş, sprâncenele împreunate ale lui Alexandru Drăghici, sprâncenele nefiresc de negre ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, nasul turtit al lui Gogu Rădulescu, mustaţa de hârciog a lui Janoş Fazekaş, chipul sever, chiar atunci când râdea şi îşi afişa dantura superbă, a lui dr. Petru Groza.

La începutul lui ianuarie 1958, pe 8 dimineaţa, am aflat că a murit, după o lungă şi grea suferinţă, dr. Petru Groza.

Chipul său sever a reapărut în ziare, iar apoi am ascultat nedumerit la radio, peste două zile, slujba de înmormântare, făcută cu un sobor de preoţi, lucru care ne-a reamintit că Petru Groza nu a fost niciodată comunist. Mai mult, se spunea că a fost înmormântat cu un car cu boi aşa cum cere tradiţia, dar nu ştiu dacă asta era adevărat, oricum Petru Groza „se mărturisise”: „Eu sunt fiu de familie preoţescă, care de secole serveşte la aceeaşi umilă biserică ortodoxă dintr-o comună de pe malul Streiului. Am crescut sub dangăt de clopot, la miros de busuioc şi cunosc gustul prescurei”.

Un lucru era cert: în regiunea Hunedoara, cum te apropiai de Simeria, la Băcia sau la Deva, pentru Petru Groza se născuse un adevărat cult.

La români, aprecierile despre o persoană sunt întotdeauna amestecate.

Erau amestecate şi în cazul lui Groza: unii credeau despre el că e un criminal vândut ruşilor; alţii îl considerau un aventurier abil, care a reuşit să se strecoare printre comunişti, salvându-se; alţii, cei mai mulţi din zona Hunedoarei, credeau că dr. Petru Groza acceptase toate umilinţele numai pentru a reda României Ardealul pierdut prin Diktatul de la Viena şi că era un mare patriot român.

Memoria colectivă ştia destule despre activitatea politică a lui Petru Groza, acesta traversând cinci regimuri constituţionale: al regatului maghiar, apoi cele româneşti din 1923, 1938, 1948 şi 1952.

A fost ministru averscan, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernele Sănătescu şi Rădescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri între 6 martie 1945 şi 2 iunie 1952, apoi din 2 iunie 1952 şi până la moarte preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale.

Groza a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din România. A renunţat la tot, dar a asigurat copiilor săi o educaţie aleasă, o avere pe care nu le-o putea lua nimeni.

Până şi Iorga avusese cuvinte de laudă la adresa lui Groza: „…o casă cu cerdac şi coperiş roşu. E a d-lui Petru Groza, însoţitorul nostru. A ministrului averescan? Da, dar înainte de toate a românului de o americană energie, dar de o latină curiozitate de a şti, care face bănci, mori, librării, exploatări de mine şi citeşte pe Burckhardt şi pe Ferrero şi discută asupra adevăratei figuri a lui Lucullus, iar acasă la dânsul, în Deva, a creat, cu simpatica şi vrednica lui soţie, pentru ei doi şi pentru cinci copii –până acuma- o casă de artă, de o impecabilă graţie.”

Într-un fel, a fost un erou, supravieţuind la cinci infarcturi şi fiind răpus doar de un cancer.

Rămâne iubit de ai săi, oameni dintr-o întreagă zonă geografică şi spirituală, ceea ce nu e puţin lucru.

Nu eram prea uşor impresionabil. Nu mă speria nici sângele, nici rănile, nici puroiul.

Poate că insensibilitatea mea nu era una reală, tata îmi spusese hotărât că numai femeile plâng, pentru că sunt mai slabe decât noi, aşa că atunci când ar fi trebuit să plâng, mă mai loveam sau mă ardeam, mă înţepam, cădeam sau mai ştiu eu ce mi se mai întâmpla, ca oricărui copil, suspinam doar o dată lung şi spuneam cu hotărâre, chiar dacă eram singur: „noi, bă’baţii”, încă nu-l puteam pronunţa pe „r”, altfel vorbeam foarte corect, poate şi pentru că cei din preajmă îmi vorbiseră întotdeauna corect, fără diminutive sau alte maimuţăreli, pe care copilul, în cel mai bun caz, nu le pricepe.

Plânsesem fără motiv doar când Zgăibărici este părăsit de Fram, ursul polar, tata mă întrebasem ce am, eu i-am răspuns că nimic, doar că mă doare capul din cauza peretelui care are igrasie (?!?), tata m-a privit uimit, n-a mai zis nimic, poate şi-a dat seama că motivul real era altul, dar n-a mai insistat.

A doua oară mi s-a întâmplat la Sibiu, eram cu mama la Brukenthal, la muzeu, mama m-a dus la muzeu, era pentru prima dată când intram într-un muzeu de artă mare, cu multe săli, cu oameni vorbind în şoaptă, mai mult prin gesturi, comentând tablouri, pe mine muzeul mă plictisise destul de repede, priveam mereu aceleaşi tablori întunecate, cu oameni, personaje mitologice şi sfinţi din alte vremuri, dar nu înţelegeam nimic din ce fac şi mai ales de ce fac ceea ce fac, mi se păreau că toate tablourile seamănă între ele, erau uriaşe pentru gustul meu, nu şi-ar fi găsit locul decât într-un muzeu, mama plecase înaintea mea, era în altă sală, nu avea emoţii, nu aveam cum să mă rătăcesc, nu-mi plăceau deloc scenele biblice sau mitologice, nu mă omoram după portrete, îmi plăceau însă naturile statice, peisajele şi unele compoziţii.

Am ajuns în fine la o compoziţie de iarnă, la un tablou intitulat Uciderea Pruncilor de Bruegel, am privit cu atenţie tabloul, erau câteva case, câţiva ostaşi într-un fundal, dar aproape în centrul tabloului era o mânuţă de copil, retezată de la încheietură, însângerată, se zărea şi carnea la locul tăieturii, m-am înspăimântat, de parcă aş fi fost şi eu un pericol să-mi fie retezată o mână sau chiar amândouă, dar, dincolo de toate, mă întrebam ce fel de om e acela care poată să taie mâna unui copil şi mai ales de ce, copilul era prea mic pentru a fura ceva şi chiar dacă ar fi făcut-o, cu siguranţă că ar fi putut fi pedepsit şi altfel.

Mă făcusem alb ca varul, lacrimile au început să curgă singure de-a lungul obrajilor, trădându-mi emoţia, câteva cupluri m-au privit cu atenţie, apoi o doamnă tânără a privit tabloul pe care îl priveam şi eu şi i-a spus soţului în şoaptă: ce copil sensibil şi l-a strâns uşor de braţul stâng; priveam acel tablou cu mânuţa retezată, mâna era o rană, întreg tabloul devenise o rană, mi se părea viu, mă aşteptam ca mânuţa aceea să-şi mişte degetele liniştită, sau într-un spasm, oricum să le mişte, erau mulţi soldaţi călări, părinţi implorându-i, în special femei, mă dureau ochii, poate de plâns, poate pentru că mă durea intensitatea rănii pe care o vedeam, acea mânuţă retezată nu avea ce să caute acolo, văzusem tablouri cu oameni torturaţi sau ucişi, gravuri cu torturi groznice, dar nu mă impresionaseră atât de mult, ca acea pată de sânge pe albul tăpezii, căci era o pată de sânge, o pată vie, fumegândă, de parcă rana atunci ar fi fost făcută, am stat mai mult de o jumătate de oră în faţa acelui tablou, apoi când am văzut-o pe mama că se întoarce, uşor intrigată de faptul că nu o ajunsesem din urmă, m-am îndepărtat şi eu de tablou, nu vroiam să ştie prin ce trecusem, am vizitat apoi indiferent restul muzeului, inclusiv Omul cu tichia albastră, despre care se spunea că e o capodoperă, poate că era adevărat, dar eu nu aveam ochi, inimă şi gând decât pentru Uciderea pruncilor, mai târziu am aflat despre ce era vorba, era un episod biblic, dar asta nu m-a liniştit, era destul să închid ochii pentru a vedea mânuţa retezată, am vrut să aflu mai multe despre tablou, am aflat că tabloul era de dimensiuni destul de apreciabile, 116×160 de cm, fusese pictat în 1565-1566 în ulei pe lemn şi se găsea la Kunsthistorisches Museum din Viena.

Numai că nedumeririle mele se înmulţeam odată cu lucrurile noi pe care le aflam.

Ce căuta acel tablou la Brukenthal? Fusese împrumutat? Tabloul pe care îl văzusem eu mi se părea mai mic ca dimensiuni; văzusem eu un alt tablou, o variantă a tabloului de la Viena?

Spaima mea, mila imensă pentru soarta acelor prunci ucişi erau reale sau totul nu se petrecuse decât în imaginarul meu, văzusem ceva, retina mea complicase lucrurile, le amestecase, nu mai eram sigur pe nimic, memoria mea mă trădase, poate pentru prima oară. Sau eu trăiam atunci într-o excitaţie neobişnuită, provocată de revederea mamei, de emoţiile pe care ţi le dă un oraş necunoscut, un muzeu pe care îl vezi pentru întîia oară, un contact direct şi brutal cu arta plastică, un contact cu prea multe capodopere?

Oricât ar părea de improbabilă, ultima ipoteză nu putea fi exclusă: peste ani, vizitând Ermitajul din Sankt-Petersburg am văzut la ieşire mulţi oameni vomitând.

De oboseală, desigur, dar şi pentru că văzuseră prea multe şi violente culori, prea multe capodopere.

„Ai ochii roşii, mi-a mai spus mama; cred că te-a tras un curent.”

Am zâmbit uşor, părinţii nu ştiu nimic despre copiii lor, deşi au pretenţia că ştiu totul despre ei.

(va urma)

Lucian Strochi