Dintre toate artele, cel mai mult m-a înspăimântat muzica. Era prea copleşitoare, împresurându-te din toate părţile, nelăsându-ţi nicio şansă pentru a face pasul înapoi, pentru a te retrage.

Îmi plăcea muzica şi nu o dată improvizam, din gură, din fluier, din muzicuţă, mai rar la pian.

Melodiile mele, întotdeauna altele, trădau bine starea mea de spirit: erau în general melancolice, mai rar vesele, vioaie.

Habar nu aveam că muzica însemna rigoare, note, portative, chei, teme, dezvoltări, „accidente”.

Pentru mine muzica însemna atunci o succesiune de sunte, unele mai grave, altele mai acute, unele prelungi, altele grăbite, repezi.

Îmi plăcea muzica însoţită de cuvinte, cântam şi eu cum mă priceam, învăţătoarea m-a pus şi în cor, la vocea a doua, nu falsam, vocea era destul de plăcută.

Îmi plăceau mult colindele şi mulţi ani mi-am impresionat auditoriul cu Trei păstori se întâlniră.

Îmi plăcea şi muzica lui Haendel, îndeosebi Muzica Apelor şi Muzica focurilor de artificii, Vivaldi, Ceaikovski, tangourile şi valsurile, ba chiar şi Gershwin, mai ales Rapsodia albastră.

Beethoven mi se părea măreţ şi neguros, Mozart solar şi sprinten, Verdi complex şi totuşi accesibil.

Vagner îmi părea prea uriaş pentru mine, adică sufletul lui mi se părea că vrea să se întindă ca o plasă imensă peste sufletul meu, înrobindu-l.

Nu-mi plăceau opereta şi nici nu mă omoram după operă, nu înţelegeam de ce trebuie să cânţi, când poţi spune toate acele cuvinte frumoase doar rostindu-le.

Mă aflam tot cu mama la Braşov, tot atunci când, împreună cu Cati Stratan, veniserăm la Sibiu.

Braşovul mi se părea asemănător cu Sibiul, doar că părea mai mare şi mai puţin vechi.

Ne-am dus să vizităm Biserica Neagră şi am vizitat-o într-adevăr, văzând o expoziţie de covoare orientale, care, curios, mi-a plăcut, asta şi pentru că citesem mult despre Samarkand, Buhara, Istahan, despre covoarele zburătoare.

Apoi ne-am aşezat cuminţi pe nişte strane de lemn, de fapt nişte băncuţe.

Mama mi-a spus că vom asculta muzică de orgă. Nu ştiam ce e orga, am întrebat-o pe mama şi mama mi-a spus că e un nai mai mare, adică uriaş.

La un moment dat, a căzut peste mine o ploaie de sunete. Părea erupţia unui vulcan, văzusem într-un film o asemenea erupţie, flăcări galbene şi roşii, cenuşă şi fum se scurgea din craterul vulcanului. Aici era la fel: sunetele coborau spre tine metalice, ca nişte schije.

Mi s-a părut că nervurile construcţiei tremură, se prăbuşesc peste mine şi fără voia mea am scos un ţipăt.

O femei mai în vârstă s-a întors spre mine cu reproş, a vrut să-mi facă un semn să tac, să fac linişte, oamenii ascultau tăcuţi muzica, a renunţat, m-a văzut prea mic şi prea speriat, nu eram deloc copilul râzgâiat care nu ţine cont de nimic şi care ţipă să atragă tuturor atenţia asupra sa.

Eu m-am ghemuit între băncile de lemn, aşteptam ca dintr-o clipă în alta să se prăbuşească zidurile şi cupolele bisericii peste mine şi peste ceilalţi, mi-am pus şi mâinile deasupra capului, aşteptând catastrofa, zidurile nu se prăbuşeau însă, oamenii erau liniştiţi, destinşi, plutea peste ei un aer de seninătate pe care uneori o au doar sfinţii şi martirii, oamenii erau fericiţi, spaima mea se vindeca repede, năpârleam, mi se părea că dau de pe mine piei ale unor făpturi străvechi, înspăimântate, sălbatice şi care acum, prin muzică, deveneau oameni, trăiam şi retrăiam un mit, poate al lui Orfeu, eram o fiară care se îmblânzea, mama era lângă mine şi totuşi părea atât de departe, am început să plâng, în linişte desigur, eliberator, ascultam Toccata şi fuga în re de Johann Sebastian Bach, descopeream muzica, o muzică divină, care te subjuga şi te elibera totodată, eram şi sclav şi semizeu, mă simţeam slab şi umil şi, în acelaşi timp, atât de puternic, că m-aş fi luat la luptă cu oricine, aveam dreptate să mă înspăimânte muzica, te înconjură, te împresoară, nici nu ştii când ajunge la tine, în tine, eram atât de exaltat, încât îmi venea, la ieşirea din biserică să încerc pasul ştrengarului, abia m-am abţinut, mama n-a înţeles niumic, mă găsea prea vioi, se vede că muzica nu mă impresionase deloc, vroise să-mi facă o surpriză, dar se vede că eram prea mic pentru a simţi şi a gusta muzica, o asemenea muzică.

Trăisem acolo în biserică o spaimă metafizică, total inexplicabilă, doar eu, pentru că ceilalţi oameni ignoraseră pericolul pe care îl simţisem eu din plin, ei avuseseră dreptate, zidurile bisericii erau mai drepte ca oricând, iar organistul care a venit apoi în faţa noastră înclinându-se zâmbind în faţa aplauzelor, mi se părea şi el un semizeu.

Mi-am spus: dacă există muzică în rai, asta trebuie să fie, iar orga era singurul instrument nepământean, ci coborât direct din ceruri.

Nu-ţi dădeai seama când ieşeai din Petroşani şi intrai în Petrila. Era totuşi o cale ferată care ducea la Gara Mică, un tunel şi un pod care ar fi putut delimita între ele oraşele. Dar casele se continuau fără vreo întrerupere, strada la fel, aşa că te trezeai fără veste în Petrila.

Cu apa era altfel. Nu puteai confunda Gatul cu Jiul şi asta din mai multe motive: în primul rând Jiul era mult mai mare, era deja un râu, iar Gatul nu rămânea decât un pârâu ceva mai generos, chiar la vărsarea sa în Jiu, chiar acolo la podul ce despărţea Petrila de Petroşani, calea ferată de Gat şi de şosea.

Apoi Jiul venea negru de la preparaţie, spălase cărbunele, iar Gatul era limpede, o apă obişnuită adică, în care ne îmbăiam laolaltă, petroşăneni şi petrileni, în bună pace şi înţelegere.

Într-o zi însă, un copil mai drăcos se distra aruncându-ne apă în ochi, lovind apa cu palma.

Eram mai mare ca el cu vreo doi ani, cred că el nu avea mai mult de şase ani, i-am făcut odată cu degetul, adică astâmpără-te, nu te mai juca aşa, dar el, îndârjit a continuat joaca de-a stropitul.

Apa Gatului era destul de adâncă pentru un copil, depăşea un metru, am înotat până la el, i-am spus: Dacă nu te astâmperi, te bag cu capul în apă să vezi şi tu cum e…, dar el a râs, n-ai curaj, asta m-a făcut să-mi pierd cumpătul, uitasem că eram departe de casă, pe un teritoriu străin, că eram pe teritoriul lui, aşa că l-am ţinut câteva clipe lungi sub apă, s-a zbătut, a început să plângă, a ieşit din apă şi a plecat hotărât, cu paşi mari, aşa cum o fac doar copiii, lasă că ai să vezi tu, te spun lu’ frate-miu, să te bată, am uitat de el, a trecut vreo jumătate de oră şi piciul s-a întors cu fratele său, era un vlăjgan de vreo paisprezece-cincisprezece ani, care e, a întrebat şi cel mic m-a arătat cu degetul, n-a mai spus nimic, a intrat în apă aşa îmbrăcat cum era, m-a prins cu mâini puternice şi m-a băgat cu capul sub apă.

M-am smucit şi eu şi m-am eliberat pentru prima dată, eram mai puternic decât vârsta mea, aş fi putut să mă lupt cu unul de zece-unsprezece ani, dar celălalt era mult prea puternic, mi-a zis: lasă să te botez şi eu să vezi şi tu cum e, nu ştiu ce îi spusese fratele lui, nu era timp de negocieri, m-a băgat cu capul sub apă şi l-am auzit spunând râzând, cântând popeşte: se botează robul lui Dumnezeu… – spunea asta când scapam din mâinile lui pentru o clipă, cred că m-ar fi înecat, atât de îndârjit şi de inconştient era, am mai avut lucididatea să-mi calculez paşii acţiunii, dacă m-aş fi zbătut numai, nu aş fi realizat nimic, simţeam deja că îmi vine să vomit, înghiţisem deja destulă apă, am deschis ochii în apă şi i-am văzut tenişii chinezeşti albaştri, atunci m-am lăsat la fund şi l-am prins de un picior, dezechilibrându-l, surprins, a căzut pe burtă, cât era de lung, iar eu am ţâşnit nu ştiu cum afară din apă, de parcă nici nu aş fi fost în apă, disperarea mă făcuse delfin, am pus piciorul pe pietrişul ud, fratele cel mic râdea cu poftă, atunci l-am pocnit cu pumnul la radăcina nasului cât am putut de tare, în fond el era vinovat de toate, am simţit cum cartilagiul îi cedează şi nasul i se umple de sânge, nu ştiu dacă am calculat că fratele său mai mare, ieşit din apă se va uita la el sau se va lua după mine, am alergat din toate puterile, până când celalalt a ieşit din apă, până m-a căutat cu privirea, până când s-a hotărât să se ia după mine, după ce îşi privise fratele însângerat urlând din răsputeri, eu căpătasem un avans de peste o sută de metri, alergam acum relaxat, îmi lăsasem hainele, dar ce mai conta, alergam desculţ, încrezător că nimeni nu m-ar fi putut ajunge, alergam uşor şi pentru că drumul era într-o pantă uşoară, alergam spre casă, în timp ce celălalt se despărţea de ea, alergam pentru că trebuia să scap, vlăjganul m-a urmărit şi el vreo două sute de metri, apoi a renunţat, fie pentru că nu avea rezistenţă, fie pentru că se temea să intre în cartierul meu, nu ştia desigur unde locuiam, dar de vreme ce venisem la scăldat nu putea să fie la Aeroport, adică în cealaltă parte a oraşului, am ajuns acasă şi le-am povestit băieţilor mai mari ce mi se întâmplase şi că vreau să-mi recuperez hainele, băieţii mi-au venit în sprijin, adică am pornit în alai spre pod, spre Gat, voioşi de parcă mergeam la o luptă dreaptă pentru eliberarea gliei strămoşeşti, explicaţia era simplă, cu vreo trei zile în urmă, trei biciclişti fuseseră bătuţi de petrileni când se duseseră spre Peştera Bolii, ceilalţi erau vreo zece, aşa că i-au răzbit, le-au înţepat cauciucurile de au trebuit să vină pe jos, acum era un bun prilej pentru a se răzbuna, e drept că şi eu mă bucuram de destulă carismă şi poate că băieţii m-ar fi ajutat şi dacă nu ar fi fost incidentul acela cu bicicliştii, oricum acum erau vreo douăzeci, înarmaţi cu bâte, cu arcuri, cu prăştii, ba chiar vreo doi aveau la ei şi cuţite de bucătărie, desigur mai mult de decor, să impresioneze, nu să fie folosite, drumul era mai lung decât ne-am aşteptat, aşa că atunci când am ajuns la Gat, nu mai era nimeni, doar hainele mele puse grijiliu la uscat, singura dovadă că ce spusesem eu fusese totuşi adevărat, ne-am mai învârtit o vreme pe malurile pline de prundiş ale pârâului, apoi am hotărât să ne întoarcem acasă, învingători, dar victoria noastră nu ne adusese totuşi nicio bucurie, poate că eu eram singurul mulţumit, în fond îmi recuperesem hainele, mă întreb şi acum de ce vlăjganul nu se răzbunase pe haine în absenţa mea şi mi-am răspuns, şi ei erau copii săraci şi ştiau cât de greu se face, adică se cumpără o haină, avuseseră ce avuseseră cu mine, nu cu hainele, aşa că n-a mai fost niciun război, atâta doar că bicicliştii noştri plecau la Peştera Bolii în coloane lungi, nu doi sau trei ca altădată.

Ajuns acasă, m-am gândit că primisem un botez, un al doilea botez şi parcă mă despărţisem de o vârstă, care îmi era chiar mai comodă decât hainele pe care le purtam.

Botezul meu fusese o iniţiere, însă nu spre viaţă, primind un nume pentru asta, ci spre moarte şi atunci nu mai primeşti alt nume, îţi ajunge numele tău, dacă nu cumva şi acela îţi e prea de ajuns.

M-am mândrit întotdeauna cu numele meu. Despre prenume am mai vorbit, venea din lumină, se potrivea cu zodia mea, cea a Leului, spuneam cu mândrie ce zodie mai are ca planetă o stea, căci doar zodia Leului avea ca planetă soarele, iar celălalt nume pe care îl asociam la început cu ploaia, adică stropi, dar pronunţat moldoveneşte, mi se părea iarăşi de bun augur, cine nu iubeşte ploaia, apoi am aflat că de fapt strochi (stroki) era pluralul în rusă de la rând, rând de carte nu de ceapă sau de soldaţi şi deci numele meu s-ar traduce rânduri, rânduri de carte şi nu poţi să fii decât mândru să porţi un asemenea nume, încercam apoi combinaţii şi comentarii numerice, prenumele avea şase litere, şase fiind o cifră perfectă pentru că şase sunt laturile figurii numită hexagon, ce are latura egală cu raza cercului ce circumscrie acea figură, şase e şi suma primelor trei numere ce marchează orice început, şase e singura cifră până la zece care, întoarsă, se transformă într-o altă cifră, de unde şi posibile încurcături ce pot transforma o noapte liniştită într-o noapte furtunoasă, iar numele are şapte litere, iar şapte este, se ştie, cifra iniţierii şi a creatorului, a artistului.

Însumate, dădeau treisprezece, cifră contradictorie, de ghinion pentru unii, de noroc pentru evrei, ce îşi luaseră numele profeţilor în funcţie de 13 şi de multipli lui, căci evreii, înţelepţi, considerau că treisprezece înseamnă doisprezece, adică un ciclu complet şi unu, adică un nou început.

Apoi mi se părea că Strochi este un nume de scriitor, fiind destul de scurt şi de sonor, putând rima cu alte nume scurte şi sonora şi mă felicitam că nu port un nume precum Constantinopolisticovici, pe care, dacă ar fi trebuit să-l scrii întreg pe cotorul unei cărţi, nu ai mai fi avut loc pentru titlul operei.

Aşa că eram foarte mândru de numele meu, mai ales că, înaintând în vârstă, înaintam şi în misterul numelui meu, căci se adăugase şi o variantă italiană a numelui, Strocchi, numele unui inginer italian de drumuri şi poduri care venise în Rusia pe timpul Ecaterinei a II-a şi din care ne trăgeam cu toţii.

Nu o dată numele mi-a fost scris greşit: Stroche, Struchi, Struţki, Sirochi, sau pronunţat cu un singur accent, pe „o”, când de fapt numele se pronunţă cu două accente, pe „o” şi pe „i”.

Posibilitatea de a avea alt nume nu mi-o puneam, până când un prieten mi-a spus să trimit versurile sub pseudonim şi dacă răspunsul era favorabil era bine, dacă nu, n-aş fi încercat umilinţa respingerii sub numele meu. Apoi am înţeles că folosirea unui pseudonim îţi conferă anumite avantaje sau pur şi simplu era o problemă de deontologie ziaristică, nu poţi semna cu numele tău mai multe articole într-un ziar sau într-o revistă. Aşa că am semnat în presă Lucian S., Strochi L., L.S., S.L., Călin Petrescu (dacă era un Camil şi un Cezar, trebuia să fie şi un… Călin), Lucia Nena, Adam Barbu.

Nu m-am gândit însă niciodată să-mi schimb numele literar, deşi aş fi fost tentat de exemplul lui Fernando Pessoa, numai că eu aş fi ales un nume pentru poet, alt nume pentru prozator, alt nume pentru dramaturg, alt nume pentru eseist, alt nume pentru criticul literar sau de artă.

(va urma)

Lucian Strochi