Zidul îşi avea o istorie a lui, pe care nimeni n-o ştia prea bine. Nu se ştia când şi de cine fusese înălţat; şi de ce: zid de apărare, de delimitare, aparţinuse vreunei curţi puternice cândva şi care acum ajunsese în ruină?

Istoria mai veche a zidului se împletea cu istoria mai nouă, tot fabuloasă. Se spune că un pluton rezistase împotriva nemţilor două zile, că aici se lansase de fapt celebra lozincă, ea însăşi un zid: „Pe aici nu se trece” – lozincă însuşită apoi de toţi ostaşii români pe câmpurile de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi, mai apoi, de la Păuliş.

Se mai spunea că cei care rezistaseră eroic şi căzuseră prizonieri (răniţi sau rămaşi pur şi simplu fără gloanţe) fuseseră executaţi precum tâlharii la drumul mare, legaţi la mâini şi la ochi. Ba chiar se mai spunea că, orbit de furie, ofiţerul care comandase plutonul de execuţie îşi pusese soldaţii să tragă mai departe în zid, până la terminarea rezervei de cartuşe.

Mai apoi, zidul a început să fie folosit drept suport electoral pentru diverse partide: se lipiră afişe, se scrisese direct pe el cu bitum, cu vopsea: „Votaţi…”

Zidul cunoscuse afişele de circ, afişele teatrelor din Capitală, afişe cu stele de primă mărime sau cu stele căzătoare. Brusc, nu se ştie clar din ce cauză, de la un timp, nimeni nu mai pusese afişe pe zid, fie dintr-o dispoziţie a edililor, fie pentru că zidul ajunsese să fie acum hotarul estic al aşezării (pur şi simplu datorită dezvoltării oarecum haotice a oraşului, centrul mutându-se mult spre vest, acolo unde se aflau acum Banca şi Telefoanele).

Se găsiseră unii mai întreprinzători care se gândiseră să folosească piatra pentru construcţii, ca material „de demolare”. Se lăsaseră însă păgubaşi; timpul lucrase în favoarea zidului, îl întărise ciudat, încât ranga pătrundea relativ uşor, dar zidul nu ceda, apărându-se în felul lui, fisurându-şi neregulat, pe câţiva metri, tencuiala, dar rezistând.

Un incendiu îl readuse în actualitate: câteva case mărginaşe luaseră foc, dar flăcările se opriseră la zid. Astfel, pentru încă o zi, zidul revenise eroul recunoscut al oraşului. Prima ploaie nu reuşi decât să-i îmbătrânească şi mai mult faţa; funinginea rămasă de la foc se spălă numai pe câteva porţiuni, neînsemnate ca suprafaţă; în rest, urma apei se uni cu urma focului, închipuind bizare riduri.

Nimeni nu se gândi să-l acopere cu un strat de var. Dimpotrivă, albeaţa lui, întinsă pe sute de metri, i-ar fi deranjat prea mult. Cineva pusese iederă la picioarele lui şi zidul era acum pe jumătate acoperit cu haină verde. Asta vara. Iarna, zidul părea asaltat de trupe vrăjmaşe, care aruncau sute de ancore dincolo: numai că, fără vreun motiv, atât atacatorii, cei care trebuiau să reteze, de pe metereze, cu topoare, frânghiile vegetale, cât şi apărătorii, dispăruseră fără vreo urmă. Din nou venea vara. Zidul era cucerit de gâşte invizibile, din care rămâneau doar labele verzi, de parcă gâştele s-ar fi prins în plasa de frânghii şi, disperate, s-ar fi smuls din capcană, devenind acum, cu adevărat, invizibile. Pentru toţi şi pentru totdeauna.

În umbra zidului colcăia viaţa: se auzeau zgomote difuze, bufnituri, fîşâituri, ţipete speriate sau încântate de copii.

Ciudat, când ocoleai zidul şi încercai să vezi cine e de fapt dincolo, nu zăreai nimic: doar tufe de iasomie şi de soc, vreo salcie, crescută acolo din întâmplare, vreo găină roşcată, aruncându-şi brusc aripile în lături şi căutându-şi refugiul în tufişuri, la baza cărora, verde-albăstrie, se întindea o mlaştină nehotărâtă. Acum auzeai din partea cealaltă paşi de militari, grei şi cadenţaţi; paşi uşori, dar stridenţi, de domnişoare veşnic grăbite; paşi târşiţi de pensionar, căutându-şi parcă un echilibru stabil, niciodată găsit, cu bastonul din lemn de cireş, cu vârf de oţel, totdeauna tocit.

Încetul cu încetul, zidul îşi pierdu din importanţă. Poate pentru că nu mai unea şi nu mai despărţea nimic. Poate şi pentru că istoria trecea acum pe lângă el, fără să-l mai atingă, însă.

În schimb, zidul părea că se umple de viaţă: la bază, găuri de şoareci, multe, imposibil să le poată număra cineva; sus, sub streaşina lui, cuiburi de vrăbii.

Acum, când te apropiai de zid, părea, pentru o clipă numai, că exploda blând cenuşiul; cenuşiul – oblică culoare, cum aş fi zis într-o clipă de inspiraţie, se scutura în fragmente mărunte, rapide; nu cădeau, ci, pentru a mări cu încă o clipă iluzia, se înălţau în văzduh. Sau intrau în orice crăpătură în pământ, sub pietre, în alte ziduri. Vrăbii şi şoareci.

Erau ore de pace, anume ceasuri, când zidul părea amorţit şi orb. Pictori neîndemnatici, vrăbiile scoteau doar vopseaua din tuburi şi o lăsau să se usuce aşa, fără s-o mai prepare vreodată. Brusc nemulţumite, nu le mai convenea acum pânza, nu era egal întinsă, nu era acoperită cu clei şi cu grund. Aşa că renunţau la frescă.

Acum, dincolo de zid era vama: vama C.F.R. sau cam aşa ceva, mintea se înfierbânta, dincolo se verificau comori, cine ştie ce lucruri de preţ nu aveau să…; poate nu erau decât banale pachete fără identitate, insipide şi inodore, dar zidul îţi permitea să vezi, – cu ochii minţii, e drept – , orice. Acum vagoanele treceau atât de aproape de zid, încât pe cele mai înalte le puteai chiar zări, numai acoperişurile, desigur, şi aveai atunci impresia că vagoanele se vor hotărî să escaladeze zidul, să treacă dincoace, sărind zidul, ca în joacă, fără să se sprijine, fără să-i facă vreun rău. Nu puteau accepta asta: zidul să fie dărâmat.

Dimpotrivă, oamenii îl luaseră din nou în stăpânire: mai întâi cineva avu ideea să-şi facă o magazie, „nu am nevoie decât de trei pereţi”, ideea asta, monstruos de simplă, mai cuceri pe câţiva, care se grăbiră să-şi facă odăile „tip vagon”, la ambele capete ale zidului. Nu aveau însă curajul să înainteze spre mijlocul lui: oamenii se temeau încă de zid. Acum zidul părea un pod, solid ancorat la ambele capete, un pod care se răsturnase sau fusese răsturnat tocmai pentru a putea rezista mai mult, un pod care, în loc să adune lumile, le împărţea.

M-am apropiat cu sfială de el: da, aveam dreptate. Tulpinile de iederă închipuiau acum o plasă de funicular, capricioasă şi imperfectă, dar rezistentă.

Cine trecea peste pod? Nu ştiam şi nu avea nicio importanţă. Zidul mi se oferea vulnerabil, cu câteva garoafe portocalii, cu câteva crizanteme cărămizii – să fi fost urmele gloanţelor trase în el acum un sfert de veac? Dacă era aşa, cum de nu le observasem până atunci?

Mi-am plimbat privirea de-a lungul zidului. Şi atunci am avut senzaţia pe care ţi-o dau anamorfozele lui Holbein sau ale altor câtorva pictori care foloseau deformaţia unui cilindru pentru a picta nuduri secrete, licenţioase şi languroase sau corăbii recompuse din bârne, gata de atac: atâta doar că acum nu era vorba de un cilindru, ci de o sferă imperfectă, un ochi străveziu prin care priveam. Nu era o privire printr-un binoclu, lupă sau lunetă: acolo era vorba numai de un cristalin solidificat; aici erau ochiul, viu, fremătător, cu pupila extrem de sensibilă la lumină, respingând-o aproape, cu irisul de un verde otrăvit (cine crede că doar galbenul e culoarea otrăvii se înşală, n-a fost muşcat de verde), am înţeles sau nu pentru o clipă versul prietenului meu, poetul, „în ochi e singurul înec” şi am continuat să văd. Sau să mă înec.

Pictura înfăţişa o istorie în mişcare, nu fixată la vreo zi sau la vreun moment anume. Erau scene de luptă sângeroasă, nu conta cine e învingător şi cine e învins (poate că nici nu erau învingători şi învinşi): vălmăşaguri de trupuri albastre şi roşii, cai cabraţi, ameninţători, nechezând, cai încercând să fugă din încercuire, din încleştare, cai ucişi, cai încercând să-şi găsească un sprijin efemer în cerul sau pământul care nu-i mai primea, ostaşi triumfători dând o lovitură de graţie, alţii fulgeraţi de sabie, ţinându-şi, cu mâini tremurătoare, lumina ochilor care se scurgea fără ca nimeni să mai poată reface ceva. Sau morţi în poziţii fireşti, de somn, sau dramatici, cu braţele larg deschise, sprijinind parcă pământul cu umeri prea slabi sau inutili. Mai departe, în stânga, o scenă de pace: răniţi bandajaţi, corturi de companie (sau campanie, n-am ştiut niciodată cum…), soldaţi primindu-şi hrana caldă pe care un bucătar absent şi inexpresiv le-o turna cu polonicul în porţii atât de egale, încât performanţa asta era singura care îl detaşa de ceilalţi.

Apoi pădurea, misterul şi puritatea: până atunci crezuse că scenele cu nimfe şi fauni goi erau convenţionale (zâmbi chiar: „academice”), dar acum desluşea un nud superb, de un alb strălucitor ; lumina se oprea în el, învinsă, se risipea pe toate contururile atât de dulci, de rotunde şi de dorite.

Ceva mai în stânga, aşteptând cuprins de emoţie sau de nerăbdare, un trup musculos şi bronzat, atât de încordat, încât te aşteptai ca, de la o clipă la alta, pielea să cedeze şi muşchii să vibreze, de oţel, eliberaţi.

Scenele se succedau rapid, fluturi şi flori, aberaţii frumoase ale naturii, oraşe fantastice, cu o arhitectură de vis, labirinturi verticale, nepopulate sau cu oameni ascunşi în spatele zidurilor.

Îşi reveni brusc, închise ochii: nu trebuie să uit, nu trebuie să uit nimic… mi-e teamă să deschid ochii, imaginile s-ar volatiliza, ar fi iremediabil pierdute, nu ştiu dacă asta e realitatea, s-ar putea să fie numai îndemnul blestemat al lui Leonardo : „Contemplaţi răbdători petele de pe ziduri, cenuşa din cămin, norii, pâraiele. Vă făgăduiesc, prieteni, nemaipomenite revelaţii, de pe urma cărora geniul ar putea trage foloase pentru a compune bătălii de animale şi oameni, peisaje sau monştri, diavoli şi alte lucruri fantastice.” Sau visul viu al lui Piero di Cosimo, cufundat în contemplarea unui zid pe care persoane bolnave prinseră obiceiul de a scuipa. Din acele pete el imagina bătălii ecvestre, oraşe dintre cele mai fantastice şi cele mai magnifice peisaje văzute vreodată. 

„Orice condensare are nevoie de suport, de o suprafaţă. Viziunile mele au găsit-o, zidul pe lângă care am trecut de atâtea ori, dar prin faţa căruia nu m-am oprit niciodată. Nu l-am privit cu adevărat niciodată. Până acum.”

Deschise ochii. Zidul părea mort, cenuşiu. „Ei, nu-i nimic. Sunt liniştit. Imaginile le am cu mine. Trebuie numai să ajung până acasă şi să le aştern pe pânză. Oricum, pânzele mă aşteaptă.”

Zâmbi: „Singura pedanterie a unui neglijent: pânzele – aşteptându-mă albe, perfect întinse. Inutile. Ca un cearşaf alb, fără vreo cută, perfect apretat, pe care ţi-e jenă să-l mototoleşti încredinţându-i trupul pe care îl iubeşti şi patima comună.”

„Ar trebui să lucrez cu ochii închişi: imaginile sunt mai vii, mai reale în virtualitatea lor. Sau oblic. Aşa cum le-am văzut atunci. Mai era şi ochiul. „În ochi e singurul înec.” Improviză un vers: „Cenuşiu – oblică privire / mături culorile…”

Lucră încordat o zi şi o noapte. Se îndepărtă de tablou: în sfârşit, găsise cheia! Asta era! Un zid, identic cu cel pe care-l putea cunoaşte şi în vis, inundase tot spaţiul tabloului. „N-am făcut decât să copii scene de război şi de pace, scenele de dragoste, peisajele pure. Singura mea contribuţie: aglomerarea lor din cauza lipsei unui spaţiu corespunzător.”

Veniră şi prietenii. Îi anunţase el? Adulmecaseră ei ceva? Bărbosul privi tăcut câtăva vreme tabloul. „Mărturisesc că nu prea ştiu ce să-ţi spun: ai vrut să faci un zid. L-ai izbutit foarte bine. Redai admirabil aparenţa culorii zidului muşcat până la cărămidă, coşcoveala zidului bolnav, gata să cadă. O lucrare hiperrealistă, desigur. De cea mai bună calitate, desigur. Felicitări.” Îi strânse mâna, în mâna lui, uriaşă, de urs.

Criticul, mărunt, slab, cu ochelari, cu nervozitatea lui de ţânţar, îl contrazise violent: „Dimpotrivă, dimpotrivă, stimabile! Unde vezi în pictura asta „fotografia”? Lucrarea e clar oniric-simbolică: cenuşiul simbolizează mariajul culorilor, unirea lor, în aceeaşi matrice. Zidul semnifică trecerea, necesitatea saltului. Privirea nu se mulţumeşte cu contingentul, îl depăşeşte, vrea să ne aducă semnale de dincolo de vizibil. Pictura înfăţişează un spectru, dar nu al difracţiei luminii, ci al recompunerii ei: cenuşiul este media aritmetică, echilibrul indiferent, cumpăna dintre negru şi alb, dintre totala absorbţie şi suprema respingere. Zidul (ca să-l numesc aşa, cu cuvintele tale) e gena artistică, apriorică a fiecăruia dintre noi: ritmul, spirala, centura transcedentală, diviziunea, începutul de facto al oricărei evoluţii. Lucrarea s-ar putea numi şi „Germinaţie”. Sau „Evoluţie”. Sau, pur şi simplu, „Spectru”.”

Prietenii plecară într-un târziu. Triumful criticului fu aproape complet.

„Ce-mi lipseşte? Am trăit de două ori, autentic, la cea mai înaltă vibraţie, arta. Atunci când am perceput universul. Atunci când l-am creat. Atunci ei de ce nu văd nimic?” Se apropie de tablou. Nu mai văzu nici el nimic deosebit. Se duse să aprindă lumina. Privi cu spaimă spre tablou. Scenele prinseră să joace din nou, monstruos de reale, spărgând parcă pânza. „Asta era: unghiul. Tabloul trebuie privit pieziş. Am să vă verific asta mâine şi pe teren.”

Adormi liniştit. A doua zi constată cu stupoare că zidul era pe jumătate acoperit cu var. Se repezi la oamenii îmbrăcaţi cu veste portocalii: „Ce faceţi, nefericiţilor?!? Distrugeţi o capodoperă…”

Ar fi continuat, dacă n-ar fi întâlnit privirea blândă şi înţelegătoare a unuia mai în vârstă:

„Ce să facem? Îl vopsim. Avem ordin. Şeful a spus că e o ruşine, aşa cum arată.”

Pictorul îl privi ca năuc, apoi se îndepărtă, călcând anapoda, ţinându-şi capul în palme.

– Ce-i cu ăsta, neică? – râse o ţigancă tânără.

Bătrânul o privi supărat:

– Nu râde. Cine ştie ce gânduri are omul. Mai deunăzi mă certa un pensionar că de ce strâng frunzele. Că se transformă în fumus. Sau aşa ceva. „Păi şi eu le ard, ce crezi? – şi toate se transformă în fum. Aşa cum ai zis.”

Râseră toţi. Apoi spoiră mai departe. Zidul era acum alb ca o pânză.

Lucian Strochi