JOC SECUND –o antiartă poetică

Ion-Barbu-Joc-SecundPOEMUL COMENTAT – Concurs de receptare critică a poeziei moderne

Ediţia VI:  ION BARBU, Joc secund

Două mi se par a fi atitudinile posibile de definire a raportului poet – artă – natură (arta fiind, evident, un catalizator): o atitudine omniscientă, auctorială şi o atitudine de in – genuitate, de in – creat, textul poetic fiind în fapt o realitate care se creează ad hoc, autor şi cititor participând, printr-un efort comun, la o iniţiere cu valenţe ontologice şi gnoseologice.

G. Călinescu vedea în Joc secund una dintre cele mai explicite arte poetice, oferind textului o „decodare” paralelă cu textul, decodare convingătoare, dar rămasă la stadiul de metaforă, cu alte cuvinte dogmatică: „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent(din ceas) în gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imaginea cirezii răsfrântă în apă. E un nadir lent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune”.

Poezia rămâne în acest caz o umbră a ideii, viziunea fiind clar platoniciană. Un alt reproş posibil: Călinescu nu analizează, un text atât de redus ca dimensiune precum „Joc secund”, în integralitatea sa, oprindu-se la un semn de exclamare.

În ceea ce ne priveşte, considerăm „Joc secund” o antiartă poetică, poetul intrând (prin text) într-un proces iniţiatic.

Raportul poet – artă – natură are un factor comun: timpul. Un simbol al timpului este ceasul, în cazul nostru o clepsidră. Contemplaţia (deducţia) permite o primă observaţie: nisipul clepsidrei (amorful) se nivelează, devenind calm. El este adânc pentru că se află sub sugrumarea clepsidrei, văzută ca o linie de demarcaţie, ca o tăiere. În natură acest rol de împărţire, de înjumătăţire îl are oglinda. Ea relevă privirii o lume ascunsă şi ascunde o lume.

Azurul mântuit” este tocmai jumătatea clepsidrei eliberându-se de nisip, de amorf. Sticla clepsidrei uneşte trei elemente: azurul (prin irizare), oglinda (prin reflectare) şi apa (prin consistenţă).

Clepsidră şi oglindă, apa „taie” realitatea, separând lumile; ni se relevă un sens ascuns al amorfului, acela de a virtualiza o realitate: cireada agrestă devine un grup (obsesia cosmicizării).

Virtualitatea este „jocul secund, mai pur” al realităţii. Dacă apa este faţă de nisipul clepsidrei amorful pur (lichidul ia forma vasului în care este pus, deci nu are o formă a sa), timpul, la rândul său, este faţă de apă, amorful virtual (apa mai păstrează substanţa). Aşadar nisipul, apa şi timpul constituie fiecare un nadir latent, potenţial.

Două observaţii se impun de pe acum: în prima strofă verbele sunt toate la moduri nepersonale, eliberate de obsesia indicativului prezent, spre deosebire se strofa a doua, unde cu excepţia lui „ascuns” – accentul logic al poeziei – toate celelalte verbe sunt la indicativul prezent; forma poeziei este cea de clepsidră, spaţiul alb dintre cele două strofe fiind tocmai sugrumarea clepsidrei.

Poetul încearcă să stăpânească timpul, „ridicând” clepsidra şi răsturnând-o: „zbor invers” semnifică atât căderea firelor de nisip („harfe resfirate” – nu vorbim de „coardele timpului”?), cât şi schimbarea sensului.

Gest dramatic, inversarea clepsidrei semnifică atât lupta cu timpul prin continuizarea sa, asigurându-i-se din nou hrana (nisipul), cât mai ales încercarea de a intra prin ritm în cosmos, într-un sistem guvernat de legi.

Ritmul (cântecul) înseamnă însă şi repetiţie şi sfârşitul e previzibil: „cântec istoveşte”, intrând totuşi în consistenţa amorfului, a nisipului (un obiect ascuns, există).

Privim acum un alt nisip: viziunea e dinamică, heraclitică. Sensul ultim al poeziei pare a fi acesta: existăm în (prin) timp, aşa cum meduzele există în (prin) mare. Suntem implicaţi în (prin) proces: din această cauză nu-l putem defini, nu ne putem defini.

Gestul poetului, acela de a tulbura prin cântec, prin zbor invers, prin lupta împotriva timpului (dez) ordinea naturii, e sublim prin gratuitatea sa.

Gest sisific ce s-ar fi dorit prometeic.

Textul „Jocului secund” e un proces verbal existenţial, decupând fenomenologic o clipă (a privirii) pentru eternitate.

Lucian Strochi


În schimb, un mai vechi corespondent al rubricii noastre, Lucian Strochi din Piatra-Neamţ, propune în doar două pagini o foarte interesantă şi incitantă ipoteză critică, interpretând poemul barbian ca pe o „anti-artă poetică”, de o structură asemănătoare clepsidrei şi divulgând drept obiect al ideaţiei poemului timpul, textul poeziei edificându-se ca „proces verbal existenţial, de cupând fenomenologic o clipă (a privirii) pentru eternitate.” Pentru meritoriul efort demonstrativ în promovarea unei idei critice noi, în ciuda unui limbaj uneori rebarbativ, şi pentru coerenţa susţinerii ipotezei eseul lui Lucian Strochi se cade să fie premiat la această ediţie a rubricii, el detaşându-se în chip evident de celelalte comentarii primite. (LAURENŢIU ULICI)


Nota redacţiei: Juriul ASTREI a decis să acorde premiul ediţiei a Vi-a, lui Lucian Strochi, bibliotecar la Piatra-Neamţ, pentru comentariul: „Joc secund – o antiartă poetică.”