Inorogul – ilustratie de George Romila

I,i
INOROGUL

Nu mă mir
De ce Cantemir,
Prinţ al înaltei, albastrei melancolii,
Lovit fără veste
De celeste
Stenahorii,
Închis în cele tainice chilii,
Se închina
Cam aşa:
„Şi încă, Doamne, Ţie mă rog,
Să mă faci înţelept şi alb inorog…
Slăvitule, spre tine,
Plin de lumine,
Privirile-ntorn:
Dă-mi, Doamne, în frunte un corn
Să fie,
Pe vecie,
Săgeată spirituală,
Rază solară,
Sabia Ta tutelară.”
Inorogul nu se lasă atins
Prima oară
Decât de-o fecioară;
Nu poate fi învins;
Decât de un  leu
Paraleu,
De a sulfului
Suflare,
Duhoare.
Căci inorogul e a mercurului
Putere şi-nfăţişare,
Duşmanul impurului,
Simbol de virtuţi regale…
E cast,
Puternic, plin de fast,
Apărător de dreptate şi lege:
E mai mult decât un rege;
Stăpânul ploii;
Corn ridicat – spirituală fecundare;
Înverzeşte otava;
Descoperă otrava;
Primul dintre judecători:
Se coboară din nori
Şi loveşte cu putere de mii de waţi,
Cu cornul pe vinovaţi.
Altfel e cea mai blândă făptură
La chip şi căutătură.
Dar tot nu ştiu,
Deşi-s venit din pustiu,
Atunci când în suflet îmi torn
Bucurii şi tristeţi fără număr, urieşesc:
Este animalul lumesc,
Dumnezeiesc?
Inorogu-i licornă sau unicorn?

Lucian Strochi