GHEORGHE ZĂRNESCU sau DESPRE DEMATERIALIZAREA SCULPTURII
Născut în 1953 în comuna Caşin, judeţul Bacău, Gheorghe Zărnescu are o traiectorie normală, previzibilă pentru un tânăr talentat, absolvind conştiincios şi la timp Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti în 1976 şi, prin generozitatea unui confrate, Hochschule fur Anghewandte Kunst din Viena în 1985, redevenind băcăuan din 1983.
Gheorghe Zărnescu este un răsfăţat al premiilor şi burselor.
Iată câteva dintre cele mai importante: 1975 – Premiul UAP din România la Festivalul Artei studenţeşti; 1985 –Premiul A 5 pentru sculptură, Bursa Herder acordată de Universitatea din Viena la propunerea sculptorului Constantin Lucaci, 1991 –Premiul Ministerului Culturii pentru sculptură, 1997 –Premiul pentru sculptură al Uniunii Artiştilor Plastici din România, 2002 – premiul Uniunii Artiştilor Plastici – filiala Bacău şi, iată, acum Marele Premiul Victor Brauner la Bienala Lascăr Vorel din Piatra-Neamţ.
Are lucrări de artă ambientală la Bacău, Bucureşti, Călăraşi, Costineşti, Râmnicu-Vâlcea, Slobozia.
Care ar fi secretele unui asemenea succes, ţinându-se cont şi de faptul că sculptorii lucrează şi expun mult mai puţin decât pictorii, o explicaţie fiind chiar materialul care se lasă tot mai greu învins, procesele, costisitoare şi adesea greoaie prin care trece o lucrare pentru a deveni operă?
O primă explicaţie ar fi seriozitatea cu care Gheorghe Zărnescu îşi priveşte arta, meseria, obiectul de studiu.
Nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Nicio concesie în ceea ce priveşte Măria Sa Publicul. Nicio abatere de la un program estetic autoimpus.
O altă (posibilă) explicaţie este viziunea sa tragic-comică asupra lumii.
O viziune ce nu exclude epicul. Zărnescu are întotdeauna ceva de povestit, crede că ceea ce a văzut, simţit şi şi-a imaginat e unic, important şi trebuie neapărat narat; nu exclude nici liricul, printr-un imaginar bine temperat, rămas totuşi liber, astfel încât expresia să nu sufere cumva, iar impresia finală să fie una mereu proaspătă.
Dar ceea ce îl individualizează cu adevărat este ironia. Întors spre obiecte, spre esenţe, spre obiecte-idei, Gheorghe Zărnescu e mereu interogativ şi conclusiv în acelaşi timp, sculptura sa neliniştind şi liniştind, asemenea unui flux-reflux, agresând conştiinţele noastre nu întotdeauna treze.
Un volan poate conduce la o viziune mecanicistă sau chiar sarcastică, privitorul punându-şi un lanţ de întrebări: Cine conduce? Ce conduce? Spre ce conduce? Cine ne conduce?
Un triunghi re nevoie de un şurub şi o piuliţă pentru ca el, triunghiul, figură stabilă, să devină şi mai stabilă.
Un om-arbore are nevoie de un topor –labrys pentru a se intra în mit, în cel mai cuprinzător mit uman: cel al labirintului.
Prin Gheorghe Zărnescu sculptura se dematerializează pentru a (re)deveni cuvânt.
Lucian Strochi
(ANTITEZE, nr.16/17, 2003)
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.