Integrala prozei scurte: Cer de rezervă
„Păcătoasă ploaie. Măruntă, te pătrunde până la os. Dacă e una din ploile pe care le ştiu, pe care le-am mai prins eu în munţi, ţine patruzeci de zile.”
„Ei, n-o să ţină chiar patruzeci de zile. Dar şi o săptămână ar fi de ajuns.”
vorbele astea le auzisem acum zece zile. Ploua fără încetare, când abia simţit, picăturile erau aproape pulverizate, se lipeau de aer, aproape nu mai puteai respira; când torenţial şi lutul crăpa, închipuind bizare hărţi verticale, semănând cu cele dintr-o sală de clasă, numai că dârele de apă erau aici vii, apa se scurgea vertical, aşa cum arătau erau hărţi adevărate, atârnate pe pereţi, numai că acum pereţii erau ai tranşeelor şi galbeni; câteodată, din cauza ploii, se albeau, e drept, lutul galben şi ud se înălbăstrea, albul fulgera pentru o clipă: pereţii erau la fel de inconsistenţi ca şi cei din sala de clasă, numai că acolo varul crăpa de uscăciune, nu de atâta apă ca aici, acum.
Un soldat se descălţase de un bocanc, îşi agită degetele albe şi încreţite, supte de atâta apă, „măi, râse unul, aşa de curat n-ai fost tu pe picioare în viaţa ta”, „ce-i, măʼ, zise altul, au început să iasă râmele din tine”, am avut pentru o clipă senzaţia că da, aşa era, eram umflaţi ca nişte saci ciudaţi, peste un sac de făină mai pui unul de ulei rânced, cam aşa arătau hainele pe noi şi degetele soldatului păreau viermi uriaşi, dar nu imposibili, degetele căpătaseră o lucire sidefie şi, din cauza smocurilor de păr, păreau omizi, între starea jalnică a omizilor şi veselia lor era un contrast violent, „încalţă-te” – i-a poruncit cineva – nu vezi că nu râde nimeni de tine, la toţi ne e la fel de greu”, am înţeles că le era mai greu aşa îmbrăcaţi cum erau decât goi, tremurau, majoritatea răciseră şi focurile rare, din sută în sută de metri, pe lângă că ne înecau cu fumul lor, din cauza ploii, nici fumul nu se mai putea ridica, năvălea peste noi şi focurile erau greu de întreţinut, cei care răspundeau de ele făceau tot soiul de combinaţii, nu le înţelegeam, nici nu vroiam să le ştiu, am înţeles însă că desfăceau cartuşe, amestecau pulberea cu ceva, aşa ardea destul de potolit, i-am întrebat ce arde şi ei mi-au răspuns isteţ „răşină de brad”, „de unde atâta răşină”– „vedeţi că fiecare glonţ costă”– nu ştiam nici eu ce să le spun, costă vieţi, costă bani; şi una şi alta dintre interpretări era la fel de ridicolă, „ce facem, că ni s-au ruginit puştile şi degeaba tot încercăm să le curăţăm, până şi cârpa e plină de apă”, „eu zic să ne retragem”, spuse altul şi până să zic ceva, altul se apucă să ridice un capăt de izmană albă, „ce faci”, i-am strigat, dar şi gura mi se umpluse de apă, „nimic, mi-a răspuns cu o nevinovăţie veselă în ochi, le-am dat puţină bătaie de cap, le-am zis destule cu asta, să vedem ce-or să înţeleagă ei, le-am spus „uite, măi, voi de colo, am izmene albe”, sau „n-aveţi decât să-mi vedeţi izmenele, că pe mine nu mă vedeţi”, sau „uite, eu nu zic că mă predau, dar zic să ne facem puţin foc, că vreascuri sunt destule prin preajmă şi dacă şi voi aveţi ceva alb cu care să ne faceţi semn c-aţi înţeles, vă lăsăm şi noi să vă faceţi şi voi un foc acolo, că doar n-o fi…era să zic foc şi dacă o fi foc, ce-o fi? ”
Se vede că ultimul gând, deşi mai întortocheat, fu înţeles mai bine, aşa că şi ceilalţi agitară o cămaşă albă, cenuşie acum, dar tot albă se vroia în… intenţie şi imediat duşmanii prinseră a se lăsa din tranşee, alunecând înapoi, râzând şi stropindu-se fără voia lor cu apă murdară; ca şi la noi, tranşeele le erau pe jumătate pline cu apă. Ieşirăm şi noi, cu fereală, desigur, cu o mitralieră proptită bine în crăcane, deşi cartuşierele intraseră şi ele la apă, ba chiar erau pline de noroi.
Inamicii îşi ridicaseră armele în mâna dreaptă, deasupra capului şi la fel făcurăm şi noi. Ne-am organizat imediat; zece cu baionetele s-au repezit în dumbravă să aducă crengi mai subţiri şi vreascuri; patru cu topoarele plecaseră mai departe, încercând să aducă vreo doi litri de benzină într-un rezervor de motocicletă, nu aveam nici timp şi nici chef să găsesc soluţia enigmei, important era faptul că rezervorul mai avea vreo doi litri de benzină, benzină, nu apă, aşa cum am crezut la început, aşa că focul s-a aprins repede, soldaţii mei au strigat puternic „ura” şi s-au îmbrăţişat, de parcă ar fi dobândit o mare victorie, dobândiseră de fapt o mare victorie, ceilalţi se strânseră unii pe alţii, într-un început de spaimă, crezuseră că ne veniseră întăriri şi că vroiam să-i facem prizonieri, nu erau departe, la nici două sute de metri; când au văzut limbile focului lingând urmele de benzină de pe trunchiuri şi s-au lămurit apoi, câţiva şi-au agitat cu bucurie vreascurile, ba unul s-a apropiat cu paşi ciudaţi, călcând cu infinită grijă, de parcă ar fi vrut să evite minele de infanterie dintr-un câmp minat, sau, poate, mai adevărat, avea gesturile grijulii ale vreunui orăşean care are de trecut peste un câmp arat şi ud cu pantofi de lac şi care nu realizează de la primii paşi că la sfârşitul drumului pantofii nu-şi vor mai păstra, oricât ar încerca şi oricât şi-ar dori asta, să ajungă curat.
Mersul grijuliu şi oarecum rigid al soldatului contrasta amuzant cu gesturile neglijente, largi, lălăite ale mâinilor, care îl stânjeneau, nu pentru că le avea, ci pentru că, odată ajuns la noi, trebuia să facă ceva cu ele, să vorbească, de pildă; ţinea în dreapta o creangă groasă de salcâm, aproape un trunchi, era brunet, cu un început de barbă şi fără să vreau am zâmbit, aducea destul de bine cu un om primitiv, un soldat i-a ieşit în întâmpinare, provocându-l cu o bâtă la duel, celălalt l-a privit curios, apoi a înţeles şi şi-a aruncat cât colo măciuca lui, îşi amintea de copilărie, cine n-a avut asemenea dueluri şi a început să râdă în hohote, râdea cu poftă, deşi cu o umbră de nervozitate, poate de spaimă în râsul lui, au început să râdă şi ai noştri, unii nici nu văzuseră scena, dar râdeau de bucurie, de când nu se mai râsese cu poftă, aşa că primitivul s-a îndreptat spre mine, a schiţat o jumătate de salut şi a arătat spre foc: am dat din cap că am înţeles. „Ce spune, dom’ lent?”– m-a întrebat un soldat mai curios şi mai îndrăzneţ, atunci mi s-a destins şi mie cu adevărat obrazul, „ce să fie, Ilie, a venit să reclame două lucruri: unu – că aţi făcut foc lângă pădure şi doi – că focul e prea mare şi le intră fumul în ochi”. Nu ştiu dacă făcusem o glumă bună sau nu, dar s-a râs din nou cu poftă.
Soldatul străin s-a întunecat o clipă, i-am explicat atunci cum am putut că nu râdem de el, ci de… şi a dat şi el din cap că da, bine, bine, a înţeles… şi-a luat o creangă aprinsă şi s-a întors la ai lui, de data asta cu paşi domoli, fără grabă, nu ştiu dacă pentru că vroia să ne arate că nu-i e frică sau pentru că nu vroia să stingă torţa. „Ce-ar fi să le arătăm ce foc putem înălţa, de-al nostru mocănesc, să se crucească?” – zise unul de la munte, singurul dintre noi care nu părea afectat de nimic din tot ce se întâmplase până acum, celorlalţi le plăcu ideea, se întreceau şi în acelaşi timp aveau să se usuce şi să se încălzească mai repede, aşa că s-au răspândit imediat după lemne. Le-am propus să încercăm să ne ridică un cort, aveam câteva prelate, câteva foi de cort, să încercăm să ne adăpostim şi să ne uscăm echipamentul, să profităm de… şi aici m-am oprit, abia acum realizam fantasticul firescului de până acum, abia acum mă dezmeticisem, bine, dar puteam să… apoi mi-am privit subordonaţii liniştiţi, veseli, mulţumiţi, glumind între ei şi mi-ar fi părut rău, „fie ce-o fi… să vedem ce va urma”, era şi o imensă curiozitate în mine, să văd ce va fi „după”, cuvântul ăsta mi-a amintit de o „poezea” făcută cu prilejul plecării mele pe front de către un coleg, mai mult poet decât ofiţer, cu nişte versuri pe care atunci le considerasem nostime şi care acum mi se păreau teribil de actuale: „Să faci anticameră-n mlaştină / să adormi pe trei sferturi / dincolo / de parcă ar exista un „dincolo” / te-aşteaptă supa de cartofi /şi aerul vital pentru pantofi / civile vise-ţi trec prin cap / când vine vremea de atac / şi după / de parcă ar exista un „după” / pe buze adie ideea de supă / viitoare / în buzunare / s-a găsit la autopsie / ascunsă-n tipsie / o cerere de transfer / legalizată / şi gata / cuţitul iubea beregata / şi gata / triumful începe cu gheata”
Curios, nu citisem decât o singură dată versurile şi acum reuşisem să le reconstitui fără niciun efort. „Şi după…” – de parcă ar exista un „după”. Nu: nu exista niciun „după”.
„Dom’ lent… dom’ lent… ce-ar fi să-i chemăm şi pe ei la focul nostru? Nu i-am văzut niciodată aşa de aproape… să vedem ce zic şi ei… să-i tragem oleacă de limbă… poate ne-or spune şi ceva interesant şi mai ştiu că… aici crezu că a scos asul din mânecă) au şi oleacă de tărie… ne-om mai încălzi şi pe dinăuntru şi le-om da şi noi oleacă de slană friptă la proţap…”
Mă uitam la ei şi nu ştiam nici ce să cred, nici ce să fac: să le dau ordin să-şi ocupe poziţiile în tranşeele inundate de apă, cu armele pregătite pentru atac? Poate m-ar fi ascultat… poate… dar dacă nu, m-ar fi ucis, din cauza legilor atât de aspre ale războiului care condamnă… nu, nu m-ar fi ucis… nu mă urau… mă purtasem omeneşte cu ei, m-ar fi imobilizat numai şi şi-ar fi văzut mai departe de ale lor sau cine ştie ce-ar fi urmat după… (Mereu acest obsedant „după”).
„Şi cum ai să-i tragi de limbă… tu, care nu ştii nici zece vorbe de-ale lor?”
„Păi ştiţi dumneavoastră destule şi o să ne spuneţi ce spun ei şi lor ce spunem noi.”
Am început să râd în hohote: nu, imposibil, nimeni nu m-ar fi crezut, realitatea depăşea orice imaginaţie: cui să-i spui şi cine să te creadă că două armate, gata acum două ceasuri să se sfâşie, care se înfruntaseră cu înverşunare aproape o lună, să stea acum la taclale, iar eu, ofiţer şi comandant al uneia dintre ele, s-o fac pe translatorul? Am încercat să iau atitudine neutră, dar severă, încercând să salvez măcar aparenţele (ce să salvez? Care aparenţe?): „Uite ce e: eu nu mă opun să faceţi… schimb de produse, nici să… dar nu-mi cereţi să vă şi „traduc”… că mă supăr.” Nu eram convingător: simţeam şi eu şi soldatul asta… aşa că luă vorbele mele drept o acceptare. Nu eram deloc convingător. Poate că nici că nu doream să fiu. Am plecat totuşi spre liziera pădurii sub pretext că inspectez poziţia. Nu-mi luai niciun însoţitor. Vroiam să fiu singur, să-mi limpezesc gândurile. Şi apoi nici nu vedeam vreun pericol. Situaţia, în nefirescul ei, mi se părea extrem de clară…
M-am întors după vreo jumătate de oră. Nu-mi imaginasem totuşi că lucrurile vor evolua atât de rapid: adversarii adunaseră şi ei pături, prelate, foi de cort şi înălţaseră tot lângă focul cel mare un cort gigant. Îşi căraseră în el proviziile, muniţile, echipamentul şi stăteau acum în gura lui: cântau uşurel un cântec nu tocmai uşor şi se descurcau bine.
Trocul se realizase rapid, aveau şi un delegat cu ţepuşele, le verifica mereu, le întorcea în jar, cât despre ai mei, făceau să circule cu grijă o ploscă de aluminiu. „Luaţi şi dumneavoastră, dom’ lent”, sări unul. Grijă faţă de mine? Teamă să nu le zic ceva? Vroiau coparticiparea şi complicitatea mea? Am luat un gât. Era rom. Tare, parfumat, curat. „Mai luaţi…” „Nu, mulţumesc, ajunge. Să vă mai rămână şi vouă”, am adăugat, doar pe jumătate ironic.
Ploua în continuare, des, o pulbere fină, sâcâitoare. M-am hotărât brusc să fac o „vizită” superiorului lor. L-am recunoscut imediat. După cizme. (Aşa cum probabil mă recunoscuse şi pe mine „primitivul”).
L-am salutat. Mi-a întors salutul. În română. L-am întrebat dacă ştie româneşte. Puţin, foarte puţin şi, dacă n-am nimic împotrivă, să vorbim în franceză, limbă de origine latină, pe care bănuieşte că o stăpânesc cel puţin tot la fel de bine ca el. N-avea dreptate, m-am convins imediat, vorbea perfect franceza. I-am spus-o. Mi-a replicat elegant: „Nu mai puţin perfect decât dumneavoastră”.
L-am întrebat ce crede despre vreme. Da, e destul de neplăcută ploaia asta. Nu cunoaşte clima acestei regiuni, dar crede că durata şi intensitatea averselor e destul de neobişnuită, chiar şi pentru aceste locuri. Ce crede despre ineditul situaţiei create? Deocamdată e în faza constatărilor. Nu îi displace, dar, desigur, nu e decât o situaţie provizorie, un armistiţiu oarecum neaşteptat. Nu se gândeşte însă la viitor. Îi lipsesc datele necesare unei comparaţii. Oricum, va veghea asupra ordinii şi disciplinei, va căuta să nu fie lezate interesele particulare ale niciuneia din cele două părţi. Mă roagă să transmit mulţumirile sale soldaţilor mei pentru dovada de încredere şi de înţelegere a unei situaţii speciale, de care au dat dovadă. Îşi ia angajamentul ca în cazul unei neaşteptate schimbări a situaţiei existente să ne ofere şansa… Puţin enervat, l-am asigurat de reciprocitate. M-am retras. M-am liniştit apoi: Ce aveam să-i reproşez? Lipsa de entuziasm? Precizia? Aflasem în fond exact ce mă interesa. Cred că am aţipit vreo jumătate de oră. Mă sculă plantonul: „cred că vine o inspecţie călare!” Am zâmbit: asocierea termenilor mi s-a părut ilară. Nu era o inspecţie: pur şi simplu un căpitan, un sergent şi un soldat se rătăciseră. Veniseră, într-adevăr, călare.
I-am raportat căpitanului situaţia. La început m-a privit sever. Apoi a căzut pe gânduri. „Semn bun”– mi-am spus. Am avut dreptate. Mi-a dat dreptate. A conchis aproape cu un joc de cuvinte: „Am auzit multe: de soldat în rezervă, de ofiţer în rezervă. Numai de război în rezervă…nu! Dar dacă asta e situaţia… Rămânem şi noi aici. Drumurile sunt impracticabile. Legăturile telefonice sunt compromise. Cât despre aprovizionare…”
Noaptea s-a scurs liniştită. Fără vreun incident. Nu mai dormisem de multă vreme în haine uscate. Am lăsat, normal, plantoane. Numai că ele s-au ocupat mai mult cu întreţinerea focului decât cu paza. Şi au avut dreptate, recunosc.
A doua zi, cerul s-a spart. Pe la 10 s-a oprit ploaia. Se bucurau cu toţii. Eu nu. Ciudat, deşi blestemasem ploaia asta nesfârşită, acum mi-aş fi dorit-o. Cerul deveni senin, înalt şi limpede. Cer de toamnă. În vale, copacii ruginii sau galbeni, de metal greu, aur şi aramă, păreau încremeniţi pentru totdeauna. Şi cerul acesta imposibil de albastru ne înmuiase parcă în culoarea lui. Sufletele, feţele, trupurile. Ofiţerul s-a apropiat de mine. Mi-a explicat noua situaţie creată. Îmi propunea un „tampon” de zece ore până la reluarea ostilităţilor. Am acceptat. „Ceilalţi” s-au retras la vreo două sute de metri în faţă. Aproape pe aceleaşi poziţii. Căpitanul şi ceilalţi doi plecaseră şi ei. Le-am ordonat soldaţilor să-şi sape „adăposturi individuale”. M-au ascultat: lucrau în silă însă. După vreo patru ceasuri, terminaseră treaba. „Ne daţi acum voie să jucăm? ” „Dansaţi, dacă de asta vă arde acum…”
Am crezut că glumesc. Dar nu, încinseră un joc aspru, bărbătesc, în ritm îndrăcit, acompaniat doar de linguri bătute în gamele. Dincolo, replica nu s-a lăsat nici ea aşteptată. Numai că ei aveau, prin cine ştie ce minune, un acordeon hârbuit, dar, oricum, „un instrument”. Mi-am privit ceasul. „Gata, băieţi, cred că ar fi cazul să mâncaţi. Mai avem doar două ore până când…” „Asta v-a spus ’lentul lor? ” „Da”. „’Mnezeii lui! ”
S-a mâncat în tăcere. Abia acum realizau toţi că pacea plecase dintre noi tot aşa de brusc cum venise.
La ora fixată, de dincolo s-a tras o rachetă roşie. Ilie sări din adăpost. Urmări racheta ironic, cu mâna pusă streşină privirii. Apoi tresări. O dată…de două ori…Trase o înjurătură şi se prăbuşi în tranşee. Câţiva veniseră târâş să-l vadă. „Fiecare la postul lui! ”– am răcnit. Ai noştri trăgeau continuu, cu îndârjire, furioşi, aproape fără să ochească. „Încetaţi tragerea… Aţi înnebunit? Vreţi să rămâneţi într-o oră fără muniţii? Trageţi numai la comanda mea. Ochiţi cu grijă. Nu vreau să aud nicio vorbă! ”
Am rămas şi noi şi ei pe poziţii. Nimeni nu mai îndrăznea acum să ridice capul nicio palmă deasupra parapetului. A trebuit să vină aviaţia şi artileria noastră (şi rana mea) ca totul să se sfârşească.
M-am trezit la spital. Lângă mine era caporalul Opriţoiu. Era treaz când m-am trezit eu. Mă cerceta cu îngrijorare, cu uimire şi cu înţelegere. Ba chiar şi cu puţină duioşie: „Da’ ştiu că aţi mai dormit, domnule locotenent. Credeam… credeam că nu vă mai treziţi. Prăpăd a fost…” „Ştii cumva ce s-a întâmplat… mai exact?” „Ce să fie? Ca la război: au tras şi ei cu tunul, am tras şi noi, au venit şi tancurile şi aviaţia. Se pare că sectorul nostru a devenit deodată „important”… altfel, nu se explică…” „Bine, lasă astea… câţi mai suntem?”
A lăsat capul în jos. „Doişpe.” „din treizeci?” „De la ei n-au scăpat decât trei. Cu ofiţer cu tot. Rănit şi el…”
Tăcu o vreme. Privea undeva pe fereastră. „Ce e, Mitică?” – l-am întrebat nefiresc de cald. A tresărit: „Ce să fie, dom’ lent? Mă gândeam şi eu. L-am auzit pe dom’ căpitan când vorbea de „rezervă”: de soldat, de ofiţer, de război. Acum priveam cerul ăsta albastru şi mă gândeam şi la cel pe care nu-l vedeam, cenuşiu, din cauza ploii. Oare există şi cer de rezervă? Şi care din ele era…?”
Apoi s-a întors uşor cu spatele. Nu înainte ca să-i văd, fulgerându-mă pentru o clipă, o lacrimă în ochiul stâng. Nu i-am răspuns.
Am adormit din nou şi am visat un cer la fel de albastru ca cel pe care-l părăsisem, în care şi noi şi ei trăgeam cu puştile.
Iar peste noi cădea o ploaie caldă şi inutilă. La fel de albastră.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.