Antrenorul era singurul care nu dormea. „Mâine. Totul depinde de acest mâine. Dacă n-ar fi fost sticla aceea aruncată în spatele arbitrului de tuşă. Sau huiduielile cu care au fost întâmpinaţi oaspeţii; sau piatra care spărsese parbrizul maşinii personale a observatorului federal…”

Nu se ştie ce a cântărit mai mult în balanţă dintre acestea: sau poate toate trei, cumulate, „mai mult decât incidente întâmplătoare”– cum se exprimase cineva la şedinţa de birou de la Federaţie.

Hotărârea luată era extrem de drastică, acum, înaintea ultimei etape, înaintea ultimului meci, cu cei care aveau să ajungă campioni sau vicecampioni, în funcţie de rezultatul de mâine.

„Din păcate, nu sunt puse în joc decât trei puncte, mari şi late şi ar fi fost necesare patru: trei pentru noi, unul pentru ei. Ne trebuie victoria cu orice preţ, deci, oricum… ne trebuie victoria. Şi lor le trebuie un punct, un meci egal, pentru a ajunge campioni. Să vedem ce va ieşi din asta.”

Hotărârea Federaţiei era justă: suspendarea terenului pentru o etapă. Numai că nu sunt pedepsiţi numai spectatorii, ci şi echipa. Şi echipa nu are, cel puţin aparent, nicio vină.

Dacă n-ar fi spectatorii ăştia: din cauza lor se pierd mai multe puncte decât se câştigă. Te susţin, te încurajează, când totul merge bine, când conduci deja cu două goluri diferenţă. Te huiduie sau amuţesc când oaspeţii deschid scorul. Te părăsesc atunci când ai mai multă nevoie de ei. Dacă totul ar depinde numai de echipă. Ar putea juca la fel. Indiferent de reacţia publicului, de amplasarea geografică a terenului, de adversari. O echipă mare, care să ducă jocul la perfecţiune, să aibă golul, schema, victoria, fotbalul în sânge… asta visez eu. Se poate visa cu ochii deschişi.”

Stadionul era arhiplin. Asta nu-l mira. Era cunoscută rivalitatea dintre oraşul lor şi oraşul gazdă al meciului. Nu le expediaseră ei, acum două campionate, chiar de pe acest stadion, echipa favorită în divizia secundă? Lucrul ăsta nu se uită prea uşor şi prea repede. Ar fi preferat un stadion gol, absolut gol, fără niciun spectator plătitor, aşa cum auzise că fusese pedepsită o echipă engleză. Şi care câştigase totuşi meciul disputat în aceste condiţii ciudate cu un zdrobitor cinci la unu. Simţea cum ajunge până la el ostilitatea publicului, plutea în aer, vedea ochii spectatorilor nerăbdători, răutăcioşi, savurând dinainte înfrângerea lor. Într-un fel, meciul era mult mai greu decât unul desfăşurat cu adevărat în deplasare. Acolo lucrurile sunt clare de la început, cel puţin eşti pregătit pentru asta.

Îşi întrerupse gândurile. Se ridică în picioare. Extrema dreaptă fusese cosită în careu. Pe la spate. Atât de clar fusese penalty-ul, încât nici adversarii nu protestaseră, nici măcar formal. Va executa „creierul” echipei, jucătorul cu nervi de oţel, care îşi vede de joc chiar şi dacă s-ar întâmpla, să zicem, ca la mijlocul terenului să aterizeze un elicopter. Nici atunci n-ar opri mingea. Ar lua-o elegant în mână, printr-o singură mişcare cu laba piciorului şi i-ar întinde-o, aproape teatral, arbitrului, numai dacă ar auzi, ferm şi prelung, fluierul acestuia. Se întoarse cu spatele spre poartă, cu faţa spre tribuna centrală. Nu ştia dacă e o superstiţie: poate avea şi el o mică răutate. Vroia să vadă publicul ridicat acum în picioare, aşezându-se şovăitor la locul lui, unii dând a lehamite din mână, alţii comentând zgomotos cu vecinii, sau numai din ochi, soarta meciului. Nu putea suporta totuşi tensiunea. Aşa că se întoarse din nou spre poartă exact în momentul în care jucătorul îşi luase avânt. Portarul fu aruncat cu o fentă de corp în dreapta, iar mingea, destul de încet, dar sigur, irevocabil, spre colţul stâng, în gol. Vru să strige, făcu un salt nefiresc de înalt, de relaxare, de bucurie şi atunci simţi o lovitură, năucitor de puternică, de ascuţită, aproape electrică, în ceafă. Văzu cuşca din plasă de sârmă prăbuşindu-se peste el, acum roşie. Se prăbuşi peste el şi tribuna centrală şi greutatea ei enormă îi zdrobi pieptul. Cerul deveni negru-albăstriu. Groaznic…

Câştigaseră, aşadar. Mai clar decât şi-ar fi putut-o imagina chiar el, cu scor de forfait. Pauza competiţională rezolva multe: îşi impuse cu uşurinţă punctul de vedere. „Avem nevoie de rezerve foarte tinere. O echipă nu supravieţuieşte mai mult de cinci ani. Nu trebuie să ne surprindă schimbul de generaţii. Vreau să am o echipă foarte tânără, de juniori aproape, pe care s-o antrenez, aproape în secret, paralel cu prima echipă şi s-o arunc „în foc” peste vreo trei ani. O echipă „gândită” de pe acum ca o formaţie „celestă”, „de vis” şi care să ajungă cu uşurinţă campioana ţării.” Asta le-o spusese lor, membrilor din conducerea clubului.

De fapt, gândi (pentru el) mai departe: „Antrenamente dure, cu procedee tehnice şi tactice exersate până la reflex. Aş vrea să înscriu cu echipa asta în ce minut vreau, pe orice teren, să câştig la orice scor în faţa oricărui adversar.”

Îşi începu imediat lucrul. Selecţia fu extrem de dură: din peste trei mii de tineri, copilandri aproape, alesese treizeci. Nu atât pentru calităţile lor fizice sau tehnico-tactice, ci în primul rând pentru voinţa pe care o arătau toţi.

„Avem iluzia că noi, antrenorii, alcătuim echipa. Se întâmplă exact invers: atunci când alcătuim o echipă, trebuie să ţinem cont de calităţile şi de defectele jucătorilor. În loc să alegem noi tactica unei echipe, indirect, dar real, şi-o alege ea. Acum voi răsturna această realitate.”

Antrenamentele se desfăşurau cu „uşile închise”, cu o intensitate la care n-ar fi rezistat nicio echipă cu jucători trecuţi de 25 de ani. Adolescenţii rezistau însă; mai mult chiar, începuse să le placă ideea antrenorului, pe care, după câteva luni, printr-un subtil proces de intoxicare, o considerau acum drept a lor.

După un an, dacă ar fi jucat, echipa ar fi ocupat în campionat un loc pe undeva pe la mijlocul clasamentului.

Se alcătuise deja „scheletul” ei: un portar foarte înalt, de aproape doi metri, care învăţase să fie imbatabil şi la mingile pe jos, un libero cu un calm, o precizie şi o rapiditate în execuţii care ar fi făcut aproape inutilă prezenţa celorlalţi apărători, doi apărători centrali înalţi, buni la jocul cu capul şi foarte mobili, doi fundaşi de margine foarte robuşti, excelenţi la intervenţiile de deposedare prin alunecare, trei mijlocaşi care puteau fi, pe rând, coordonatori de concepţie, foarte buni realizatori, două extreme mici şi foarte rapide, imposibil de ţinut mai ales pe contraatac şi un centru masiv, foarte bătăios, cu o bună stabilitate, cu o detentă incredibilă şi foarte bun şuteur cu ambele picioare. Desigur, echipa mai avea încă câteva defecte, nu ştia cum să reacţioneze după primirea vreunui gol, nu gândea destul de bine fazele fixe, atât cele din atac, cât şi cele din apărare, nu ştia să lupte prea bine cu o echipă care juca „om la om”, trecerea de la faza de apărare la faza de atac se făcea uneori lent şi chiar întâmplător, rod al unei degajări disperate de fundaş sau portar.

Odată eliminate toate acestea, formaţia avea să devină imbatabilă, „şi asta în cel mult un an” – gândi antrenorul. Începură verificările. Antrenorul îi sfătui: „Nu trebuie să ne grăbim cu rezultatele. Astăzi, de pildă, cu prima echipă, avem ca obiectiv să nu luăm gol. Atacul trebuie însă să rateze sistematic. În rest, totul conform schemei.”

Titularii nu mai ştiau ce să credă: auziseră câte ceva despre o nouă echipă care s-ar antrena în secret, crezuseră că sunt simple zvonuri, pentru a-i impresiona şi impulsiona pe ei, „senatorii de drept”, să dea randament maxim.

Dar iată că această echipă foarte tânără, fără niciun meci în picioare, rezista foarte bine, fără să primească gol şi dacă n-ar rata atâta…

Antrenorul era foarte mulţumit: „Aţi văzut? Se poate deci fără gol. Aţi înţeles că nimic nu e întâmplător, chiar într-un joc, dacă există legi, dacă le cunoşti şi le aplici perfect. Şi, mai ales, dacă cunoşti într-adevăr jocul pe care îl practici. Vom primi săptămâna viitoare vizita unei divizionare A, vom fi înfrânţi cu patru la trei. Nu rezultatul contează. Golurile noastre vor fi înscrise în minutele 23, 56 şi 78. Adversarii noştri vor înscrie în minutele 15, 42, 70, 85. Să vedem dacă reuşim ce ne propunem. Bineînţeles, forţa noastră o constituie secretul absolut despre ceea ce facem şi gândim, asupra faptului că la ora actuală putem înfrânge orice formaţie din campionatul nostru.”

Meciul se termină nedecis: 3 la 3. Tinerii nu vroiră să primească golul din minutul 85.

„Trebuie să înţelegeţi că aşa nu se mai poate, trebuie să învăţaţi să vă fie indiferentă victoria sau înfrângerea. În plus, golul doi al nostru a fost înscris cu aproape două minute mai târziu. In-to-le-ra-bil…” – îşi încheie antrenorul critica.

„Puneţi-vă în postura unui boxer care îşi propune să-şi facă K.O. adversarul într-o anume repriză. Se poate lăsa dominat, poate crea chiar impresia că va fi învins, pentru ca mai apoi, în ultima repriză sau în acea repriză, un croşeu, un jab, un upercut, o contră, o directă să-şi facă datoria. Şi asta pentru că adversarul a greşit grav, şi-a neglijat prea mult apărarea, a considerat meciul încheiat mult prea devreme. Aici trebuie să ajungem noi, la această perfecţiune. Şi încă ceva: va trebui să creăm iluzia că învingem întâmplător, chinuit, foarte greu, cu 1-0, 2-1 sau 3-2. Dacă am învinge numai cu 3 sau 4 la 0, într-o jumătate de an am fi pierduţi, adversarii noştri îşi vor lua măsuri de apărare, vor juca destructiv, obstrucţionist. Şi atunci vom învinge cu adevărat foarte greu. Dacă vom învinge!”

După destule insistenţe, antrenorul reuşi să obţină terenul de sport al echipei de rugby, fruntaşă în campionat cândva, acum eşuată lamentabil într-una din seriile obscure ale diviziilor B ale campionatului nostru.

Terenul, înconjurat de brazi, era ideal pentru ceea ce vroia el: antrenament intensiv, discreţie absolută, lucru intens pentru dezvoltarea capacităţii pulmonare. „Pentru fotbal îţi trebuie cinci lucruri: picior, plămân, inimă, ochi şi cap. Dacă nu ai un singur element dintre acestea, nu ai ce căuta pe un teren de sport. ”

Trecu încă un an şi conducerea, nerăbdătoare să vadă echipa celestă (adjectivul era spus când cu ironie, când cu respect, când cu îngrijorare) la lucru.

Antrenorul acceptă o probă: fu invitată pentru un meci echipa campioană a ţării. Campionii, aflaţi în plin proces de pregătire pentru noul campionat, acceptaseră uşor acest joc de antrenament, fără prea mari riscuri (acidentări, forţări inutile, se miza chiar pe rularea întregului lot, exersarea unor scheme care aveau să reuşească uşor în faţa unui adversar inferior cu trei-patru clase).

Antrenorul îşi întrebă conducerea: „Cu ce scor vreţi să învingem campionii?” Vicepreşedintele râse: „Bateţi-i cu 5 la 0! ” Antrenorul zâmbi: „Fie! Putea să fie şi mai rău pentru ei… În ce minute aţi dori să înscriem golurile? ” De data asta „vicele” se simţi atins: „Nu vă permit…ironiile. Am aceptat destule până acum. ” „Nu, vorbesc cât se poate de serios. Bine, vă propun o variantă: minutele 15, 30, 45, 60, 75.” „Vicele” se întoarse supărat şi-şi căută un loc ceva mai departe: campionii jucau elegant, jucătorii se cunoşteau bine, pasau precis, jucau destul de legat. „Foarte tehnici” – exclamase cineva. Avuseseră chiar două ocazii, ratate însă.

În minutul 15, gazdele avansaseră în atac, extrema ţâşni irezistibil pe tuşă, se infiltră în careu, pasă în spate mijlocaşului stânga, care cu un şut sec deschise scorul. Antrenorul zâmbi, ridică un deget spre „vice” şi apoi arătă spre ceas. Vicele clătină din cap: întâmplare. Şi se aşeză mai comod pe locul său. Campionii trecură la jocul la ofsaid, în apărare şi apoi „om la om” pe tot terenul. Cu tactica asta îngenuncheaseră multe echipe.

Minutul 30 îi permise centrului să se remarce: lucră o minge la centru terenului, driblă în viteză doi adversari, apoi şută uşor lobat peste portarul ieşit la întâmpinare, la limita careului mare, în poarta goală: 2 la 0. „Vicele” îşi privi buimăcit ceasul. „Antrenorul s-a înţeles cu campionii, i-a uns cu vorbe sau cu mai ştiu eu ce, vrea să-şi apere postul. Altfel… nu mai înţeleg nimic. ”

Ultimul minut al reprizei se termină cu un corner la poarta oaspeţilor: extrema stângă centră, centrul mimă o săritură la cap, lăsând mingea extremei drepte (cel mai scund jucător din echipă) şi acesta, nemarcat, înscrise lejer cu capul. Campionii începuseră parlamentările, se învinuiau reciproc. Calmul lor proverbial, admirat până şi de adversari, îi părăsise. Portarul striga la fundaşi, fundaşii acuzau de superficialitate pe cel care trebuia să fie „înger păzitor” şi care acum rămăsese doar „înger”.

Antrenorul se îndreptă spre vicepreşedinte: „Ce ziceţi? ” „Ce pot să zic? O întâmplare repetată obligă la superstiţie. Dacă nu e un truc grosolan, atunci încep să cred în minuni. ”

Repriza a doua începu îndârjit: campionii atacau cu toate forţele, intrau „tare” la minge, căutau să-şi intimideze adversarii, încercau să ţină cât mai mult mingea, apoi încercau centrări înalte, surprinzătoare spre centrul careului advers. Nu operaseră nicio schimbare, semn că situaţia nu le convenea deloc, că nu priveau jocul doar ca pe un simplu antrenament.

Minutul 60 adusese al patrulea gol după un şut în bară de la 25 de metri al fundaşului dreapta şi o reluare fulgerătoare cu stângul, sub transversală, a centrului. Centrul fu lovit grosolan din spate şi meciul se întrerupse pentru câteva minute.

Antrenorul se apropie de „vice”: „Ultimul gol îl va da… portarul! , în minutul 75, aşa cum am promis.”

„Vicele” nu mai avea nici măcar puterea să zâmbească amabil.

În minutul 75, extrema dreaptă pătrunse pe centru, driblă şi portarul şi, când să îndeplinească formalitatea înscrierii golului, acesta plonjă disperat, prinzându-l de picior.

Arbitrul acordă fără ezitare penalty. Portarul, care era deja aproape de centrul terenului, aşteptând parcă acest deznodământ, alergă spre locul de executare a loviturii de pedeapsă. Îşi ţinu o clipă răsuflarea, apoi se îndreptă liniştit spre balon, fentă spre stânga, trase în dreapta. Mingea şterse bara şi se rostogoli în plasă.

Campionii se priveau buimăciţi. În ultimii 15 ani nu pierduseră niciodată la acest scor. Şi în faţa cui! A unor puştani, din câte înţeleseseră, nici măcar legitimaţi la echipa mare.

Începură să caute explicaţii din afara terenului: probabil o toxiinfecţie alimentară sau, cine ştie, oboseala acumulată după un drum destul de anevoios şi de lung sau faptul că în noaptea trecută stătuseră la o „piatră” până la 1. Cu permisiunea antrenorului. Dar cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva? Un joc care promisese să fie o formalitate se încheia cu un dezastru.

Meciul se termină în linişte, după ce în ultimele minute se desfăşurase mai mult la centru terenului. Campionii nu-şi reveniseră. Comentau aprins. „Nu ştiu ce-a fost cu noi. Parcă aveam plumb în picioare. Altfel nu se explică.” Antrenorul îi opri: „Aţi jucat bine. Numai că aţi întâlnit o echipă neobişnuită. Ca să nu spun altceva. Am văzut jocul de pe margine. S-au jucat cu voi. N-au jucat cu voi… s-au jucat cu voi. N-aveţi nicio vină. Nu cred că vreo echipă din lume i-ar fi putut învinge azi. Dacă nu sunt drogaţi, înseamnă că pot să-mi dau demisia. Am avut senzaţia că pot înscrie cât vor. Şi asta nu-şi poate permite nicio echipă normală. Nu ştiu ce aş putea să vă mai spun…Vom vedea…”

Dincolo, atmosfera părea mult mai calmă, destinsă aproape. Conducerea se înfierbântase însă: „Excelent! Depăşind orice aşteptări. De azi înlocuim „prima”. Într-adevăr, o „echipă celestă”. Aşa ceva n-am văzut niciodată. O echipă campioană care să nu tragă decât de trei ori la poartă într-un meci întreg. Ce le-aţi făcut? Nici dacă aţi fi fost înţeleşi, n-ar fi ieşit aşa!”

Antrenorul vru să spună ceva, dar căpitanul echipei ceru cuvântul. I se dădu:

„Până azi am avut unele incertitudini. Ni s-au risipit acum. Ştiu că aţi cheltuit cu noi destul, de aceea vă propunem următorul lucru: organizaţi trei meciuri. Cu cine doriţi, Cu spectatori. Vom învinge la scorurile pe care le doriţi. Dar atât… trei meciuri. După aceea ne …autodesfiinţăm.”

Antrenorul încercă să protesteze:

„Bine, dar…”

Căpitanul continuă:

„Ştim cât vă datorăm. Aţi făcut din noi o echipă. O echipă celestă; numai că noi dorim să fim consecvenţi cu noi înşine. Aşa cum de altfel ne-aţi învăţat şi ne-aţi cerut-o chiar dumneavoastră. Vom continua să ne antrenăm, să jucăm. Dar între noi. Adversarii noştri sunt prea slabi, maculează puritatea acestui joc. Nu-i cunosc cu adevărat legile şi regulile. Nu pot juca perfect. Practic, ne încurcă. Noi am exclus din jocul nostru întâmplarea; ei, nu. Dorim perfecţiunea, dar pentru a ajunge la ea, trebuie să fim singuri. Cam asta a fost tot ce am vrut să vă spunem. Vă mulţumim pentru tot. Vă mulţumim pentru atenţia cu care ne-aţi urmărit.”

Echipa se ridică, urmând parcă în gest nevăzut. Conducerea şi antrenorul se priviră în tăcere. Ce era de făcut? Atâtea iluzii şi acum?

Antrenorul spuse doar atât: „cred că am greşit undeva. Nu ştiu exact unde. Cred că am mers prea departe. Le-am cerut prea mult. Imposibilul. Mi l-au dat. Numai că preţul e prea mare.”

Închise ochii pentru a strivi o imagine doar de el văzută. Plasa se deşira de parcă n-ar fi fost metalică. Deschise ochii. Se văzu cu uimire într-o sală înaltă şi largă, albă. „ce e cu mine?” Văzu lângă pat tuburile de perfuzii. „Asta e, deci?”

Intră o asistentă. „V-aţi revenit?” Zâmbi. „Ne-aţi dat emoţii. V-aţi lovit zdravăn.” Cu un reproş şăgalnic: „Şi asta… doar pentru un meci de fotbal?” Vru s-o întrebe care fusese rezultatul. Remarca ei ultimă îl făcu să renunţe. Intră şi un doctor. Vru să-l întrebe cât timp trecuse de la… deşi nu înţelegea prea bine ce fusese cu el… Apoi, cu un aer vinovat, de copil hiperponderal care cerşeşte încă o prăjitură cu frişcă părinţilor: „Spuneţi-mi… ştiţi cu ce scor s-a terminat meciul?” Medicul îl privi ciudat, lung: „Aţi învins. Greu, dar aţi învins. Nu mă refer la meci, ci la starea prin care aţi trecut.”

I se anunţă vizita „băieţilor” lui. Murmură: „Echipa mea. Echipa celestă…”

Asistenta privi spre medic, întrebător: „Cred că iar delirează…

Lucian Strochi