Se ridicau schele. Mai întâi între un stâlp şi altul, odgoane de oţel, peste prăpăstii şi dealuri.

Apoi plasa aceea transparentă, din bucăţi pătrate, aşezate ca ţiglele. Uriaşa aripă de libelulă lega văile.

Peste ea, hurducându-se, treceau vagonetele. Cutii de chibrituri pe care o mână neîndemânatică le lăsase să atârne în voie, aninate doar de un capăt. Un leagăn de fier.

Şi aripa de libelulă pe care nu o vedeam, dar o auzeam vibrând.

Mă duceam sub ea cu spaimă şi o aşteptam să se desprindă liberă, să danseze în volute largi prin aer, să dispară.

Priveam în sus, spre cerul care părea neputincios acum, fumuriu, prizonier.

Vroiam, dintr-o sete de simetrie şi de echilibru, cealaltă aripă, nevăzută, la fel de imensă şi de uşoară.

Priveam de pe pod. Până şi fierul, şinele de cale ferată, sclipind stângaci şi leşinat în soare, aşteptau prăbuşirea. Calea ferată se multiplica atunci într-un arbore al spaimei, în care fiecare ramură se credea mai apărată aşa decât dacă ar fi rămas în trunchi.

Aşteptam în fiecare zi pe pod, încăpăţânat, prăbuşirea ce nu avea să se producă niciodată. Mă simţeam umilit, furat, jignit până în vârful unghiilor, care-şi căutau refugiul în carnea slabă a braţului.

O cumplită şi nobilă mânie îmi traversa, mai întâi prin închipuite riduri, faţa, cobora apoi în labirintul sângelui. Tremuram ca de frig. Căutam locul unde avea să cadă aripa. N-ar fi atins decât o grădină, calea ferată şi un cot de drum.

Până şi pământul se pregătise de prăbuşire.

Aerul însuşi era ciudat, găinile cotcodăceau brusc, speriate, dând neputincios din aripile tăiate de vajnicile gospodine şi se repezeau în umbra găinii. Gâştele se adunau în stoluri, apoi cu strigăte, când sparte, când ascuţite, lopătau în goană spre capătul străzii ce sfârşea cu podul cu trepte de piatră; ratând întotdeauna decolarea. Porcii guiţau înfricoşaţi pe sub garduri. Plopii, arinii, cireşii se înfiorau în linişte grea.

Aerul trecea, rămânea liniştea, la fel de nefirească. Mă trezeam atunci. Coboram podul, o luam pe una din uliţele strâmte ce încercau, pentru ultima oară, să mă ţină prizonierul lor. Urcam spre stânci. Căutam lemn drept de alun pentru arcuri, liliac sălbatic pentru crăcane de prăştii.

Descopeream fragii. Îi găseam roşii, pictaţi, acoperiţi cu o peliculă subţire de sticlă. Îi adunam în şiraguri lungi, pe fire de iarbă. Odată am găsit fragi întunecaţi, vineţi, otrăviţi, cum nu mai văzusem până atunci. I-am gustat. Erau la fel de dulci. Am cules fragi negri fără să ştiu dacă făceam bine. I-am dus acasă. „Afine, îmi spuse mama. S-au şi copt? Unde le-ai găsit?”

Braţul meu a fulgerat nehotărât prin aer. „Acolo.” M-am dus să mă spăl pe mâini. Mâinile erau vinete, de parcă sângele, speriat de otrava ce ţâşnise în artere, îşi căuta refugiul sub piele. Aşadar, nu erau fragi negri. Mă zguduia plânsul. Plângeam convins, din toate puterile, fără motiv. Şi spaima mea? Îmi era prea scumpă.

Gustul otrăvii, pentru o clipă, îl cunoscusem. Le-am spus întotdeauna, cu încăpăţânare, afinelor „fragi negri”. Ceilalţi râdeau.

Treceam pe podul de sârmă de peste râu. „N-ai voie, decretase tata. Chiar săptămâna trecută a murit o femeie.”

Era adevărat. Tocmai asta mă atrăgea. Apa năvălind, beată de propria ei putere, sub pod. Podul zburând peste ape. Ajuns la mal, prăvălit pe spate, zburai câteva clipe.

Clipele zborului, preţul curajului. Mă căţăram în copaci înalţi. Vedeam de acolo, vălurindu-se, coroanele arborilor. Pădurea respira. Altfel decât o ştiau ceilalţi.

Eram bolnav fără să ştiu.

Şi, tot fără să ştiu, căutam să mă vindec de spaimă, de banal şi de moarte. De spaima morţii banale. De banala spaimă a morţii.

Lucian Strochi