Integrala prozei scurte: O crimă imperfectă

O-crima-imperfectaAtunci, în primăvara acelui an de război, liniştea satului fu tulburată, pentru o vreme, de o crimă petrecută în pădurea din apropiere: o femeie, rămasă văduvă doar cu câteva luni înainte, fu găsită, sugrumată cu o curea, la rădăcina unui fag bătrân.

Crima pusese destule probleme anchetatorilor: Cine şi de ce o ucisese? Ce căuta femeia în pădure? Cui aparţinuse cureaua?

Femeia nu prezenta alte urme de violenţă în afară de dunga aproape continuă lăsată de curea.

Asasinul (se presupunea că fusese un asasin) o atacase pe la spate, o sugrumase trecându-i cureaua în jurul gâtului, târând-o câţiva paşi prin frunzele uscate, până când victima nu mai dăduse niciun semn de viaţă.

Femeia fusese cuminte la viaţa ei şi până a se mărita şi după aceea: nu fusese nici prea bogată, nici foarte săracă, nu-i plăcuse să prea iasă din ogradă şi, în afară de drumul până la biserică, pe care îl făcea duminica (şi asta numai după ce-i murise soţul), alte drumuri mai lungi (casa îi era la peste doi kilometri de biserică) nu se ştia să fi făcut.

Nu avea copii, nu era din sat şi nu i se ştiau nici alte rude în viaţă.

Nimeni din sat nu-şi amintea să fi auzit de vreo crimă făptuită cândva între hotarele aşezării.

Dar acum nu mai erau vremuri de pace, se murea mult în război şi, oricât de tulburătoare şi de misterioasă rămânea crima, oamenii aveau gândurile îndreptate în altă parte.

Aşa că, deşi la început se făcuse destulă vâlvă cu acest caz, oamenii uitaseră curând de crimă, de victimă şi de asasin.

Anchetatorii, după ce se convinseseră că nu dau de nicio urmă, de niciun semn care să le arate drumul cel bun, se lăsaseră păgubaşi şi ei şi închiseseră dosarul, fără prea mare părere de rău.

Veniră apoi vremuri de pace şi uneori, primăvara, atunci când treceau prin pădure, oamenii îşi mai aminteau că „uite, cam pe aici s-a întâmplat, în timpul războiului, o crimă. Şi adăugau, fără uimire: „Nici până astăzi nu se ştie cine a fost ucigaşul.

Trecuseră aproape douăzeci de ani de la întâmplarea aceea urâtă (întâmplare, nu crimă, oamenii de pe aici erau prea bajini ca să-şi încarce măcar auzul cu un cuvânt atât de greu) şi moş Costache îşi simţi sfârşitul aproape.

Îşi chemă atunci fata (singura lui fată, măritată cu un inginer din Bucureşti) să vină, să se sfătuiască, ce şi cum să facă după moartea lui, ce le lasă lor şi, mai ales, unde şi cum să fie înmormântat.

Ginerele şi fata să grăbiseră să vină spre el, îi speriase el că e pe moarte, numai că, tocmai din cauza grabei, a timpului rău şi a (şi aici moş Costache strivea între pleoape o lacrimă care-l ardea de parcă era de foc) ceasului rău, cei doi sfârşiseră într-un şanţ din marginea şoselei, după ce maşina lor, derapând, se lovise de un plop.

Această dublă moarte, atât de neaşteptată şi de tristă, îl readuse parcă în viaţă pe bătrân. Se făcu bine, cel puţin aşa credeau toţi, părea parcă mai senin ca oricând. Uneori chiar zâmbea, el, despre care oamenii spuneau că nu zâmbeşte mai mult de o dată pe an.

Ce era însă în mintea şi în sufletul bătrânului, rămas acum singur pe lume (nevasta i se stinsese în urmă cu trei ani, de-o gripă, tot într-o primăvară), nimeni nu putea şti.

Într-o seară, la vreo două săptămâni după tragicul accident, şeful de post se trezi cu bătrânul că-i bate în poartă:

– Dom’ plotoner…dom’ plotoner… eşti acasă?

Surprins, şeful de post ieşi până la poartă numai în cămaşă:

– Ce-i, moş Costache?

– Ce să fie… am venit să te iau să mergem la post… să fac o mărturisire. Ultimul cuvânt îl spusese în şoaptă, rar, aproape silabisindu-l.

Şeful de post privi cu regret spre uşă, uşă care ascundea acum privirilor lui mămăliga tocmai răsturnată, galbenă ca luna şi aburind şi apoi celelalte mâncăruri pe care avea să i le pună pe masă nevastă-sa. Încercă totuşi:

– Şi nu s-ar putea asta… mâine, pe lumină… că, uite, tocmai mă pregăteam de masă. Dacă vrei, intră şi dumneata o clipă…

– Nu se poate. Mulţumesc, dar nu se poate. Mărturisirea mea are preţ numai acum. Şi sublinie puternic pe ultimul cuvânt.

– Bine, dacă e aşa grabă, atunci… aşteaptă numai să-mi iau haina şi să mergem. Dar nu s-ar putea să-mi spui ce ai de spus în casă? – mai încercă pentru ultima oară miliţianul. Neapărat la post?

– Da, numai acolo…

Bătrânul era foarte hotărât şi hotărârea lui se transmise parcă şi apărătorului legii.

– Bine, vin imediat.

Drumul până la post îl făcură în tăcere. Ajunseră. Şeful de post îşi puse chipiul în cuier, trase un scaun şi i-l dădu bătrânului; el rămase în picioare.

– Ei, despre ce e vorba?…

– Acum aproape douăzeci de ani (şi bătrânul apăsă puternic pe fiecare cuvânt), o femeie a fost ucisă la marginea pădurii, lângă un fag bătrân. Eu am ucis-o.

Poliţistul îl privi uimit, dar nu scoase un cuvânt.

Moşneagul tăcu câteva clipe, apoi, văzând că celălalt nu-l întreabă nimic, ridică spre el ochii albaştri şi-i spuse blând şi totuşi conclusiv:

Asta e mărturisirea mea.

Tăcură din nou. Apoi:

Şi de ce ai omorât-o?

Bătrânul păru să se însufleţească dintr-odată, zâmbi chiar:

– Ei… asta e mai greu de spus. Şi nici nu cred că trebuie să ştiţi. Dacă tot nu m-aţi găsit atâta timp, trebuie să vă mulţumiţi cu faptul că am venit de bunăvoie şi am spus cine e ucigaşul. Atât am vrut să aflaţi, atât o să aflaţi.

– Bine, atunci vino mâine şi scrie totul cum s-a petrecut, tot ce-ţi aduci aminte…

– Nu se poate, mâine se împlinesc exact douăzeci de ani şi oamenii spun că, după douăzeci de ani, chiar dacă mărturiseşti fapta, nu te mai condamnă. Or eu asta nu vreau…

– Adică vrei să fii condamnat? La vârsta dumitale? Şi de ce ai mărturisit tocmai acum?

– Fata mea a murit pentru că eu n-am mărturisit cealaltă moarte…

– Uite ce e, moş Costache… nu ştiu dacă ai făptuit sau nu crima de care-mi spui. S-ar putea s-o fi făcut, s-ar putea să nu… Dar chiar dacă ai făcut ceea ce spui, te-ai chinuit destul… Ce mai contează o zi în minus sau în plus… Şi apoi, ai avut acum şi necazul ăsta… Nu-ţi ajunge? Ce rost mai are să-ţi aminteşti de o faptă pe care a uitat-o toată lumea?… Chiar dacă ai fi judecat, ţinând cont de vârsta dumitale, judecătorii ţi-ar da foarte puţin. Ar ţine cont şi de timpul scurs de la crimă şi de nenorocirea care te-a lovit, de faptul că eşti bolnav (ştiu că ai zăcut în pat aproape o lună)… chiar dacă ai fi, cum spun, judecat… ai primi foarte puţin… Sau poate chiar nu te-ar mai condamna; însă n-ar fi păcat de dumneata să mori în închisoare sau prin vreun spital în loc să fii la casa dumitale? Şi cred că toţi oamenii gândesc la fel ca mine. Şi, în plus, încă ceva: dacă ai fost pedepsit (aşa cum crezi) pentru o moarte cu două morţi, nu crezi că e de-ajuns? Pentru o faptă se dă o singură pedeapsă. Aşa că…

Moş Costache se foi neliniştit pe scaun:

– Dar nu s-ar putea să mă împuşte pentru… crimă? Moarte pentru moarte.

– Nu cred. Sentinţa capitală se dă numai în cazuri excepţionale de crimă cu sadism… de exemplu…

– Cum adică?

– Adică dacă ţi-ai bătut joc de victimă, ai mutilat-o, ai continuat s-o loveşti şi după ce a murit…mai ştiu şi eu?!?

– Păi aşa am făcut şi eu…

Şeful de post zâmbi îngăduitor:

– Lasă, moş Costache. Du-te acum acasă şi vino mâine pe la mine să mai stăm de vorbă.

Moş Costache clătină din cap a înţelegere, apoi se îndreptă din şale şi ieşi fără să mai spună vreo vorbă.

Şeful de post stinse lumina, încuie sediul şi se grăbi spre casă. Îl mai văzu pe moş Costache intrând la învăţătorul Netedu, de vreo zece ani pensionar, bun şi vechi prieten cu moş Costache.

Vasile Netedu era un bătrân ager în mişcări, în ciuda vârstei.

Se bucură, agitându-se mereu în jurul lui moş Costache:

– Da’ ce-i, Costache, cu tine… n-ai somn? Asta nu că m-ar supăra vizita ta chiar la această oră. Mai ales că în ultimul timp nu mi-ai mai prea trecut pragul. Credeam chiar că te-am supărat cu ceva.

Moş Costache îl privi mohorât:

– Lasă asta acum… Am să-ţi spun ceva. O mărturisire. Vreau să-ţi cer şi un sfat.

– Bine, te ascult. Dar ia loc…

Bătrânul îi povesti ce-i spusese şi miliţianului.

Vasile tăcu şi el multă vreme.

– N-aş fi vrut să ştii niciodată adevărul. Dar pentru că m-a obligat aşa-zisa ta mărturisire, am să-ţi spun totuşi: eu sunt singurul care ştiu cine a ucis-o pe femeia aceea…

– Cine?

Lisaveta, nevastă-ta. Eu am fost singurul martor. Am tăcut şi nu mi-a fost uşor… din prietenie faţă de tine. Deşi nu mi-a fost prea uşor, crede-mă…

– Şi de ce ar fi ucis-o?

– Asta n-o mai ştiu.

– Bine atunci. Noapte bună…

– Mai stai…

– Nu, nu. Noapte bună…

A doua zi, oamenii îl găsiră pe moş Costache atârnând de creanga nucului din grădina sa, „cel mai falnic nuc de prin părţile noastre– cum îi plăcea să spună de atâtea ori cu mândrie.

Şi tot a doua zi, pe la amiază, şeful de post primi vizita lui vasile Netedu.

– Vreau să vă spun ceva.

– Vă ascult, domnule învăţător.

– Aş fi vrut să duc cu mine în mormânt taina asta. Ştii că ieri noaptea a fost Costache pe la mine. Ar fi vrut să…Costache n-a vrut însă. Moartea lui m-a hotărât… Eu am ucis-o acum douăzeci de ani pe femeia aceea.

Şeful de post nu mai înţelegea nimic.

– Bine şi eu ce trebuie să cred?

– Crede ce vrei şi procedează cum vrei. Ce-am avut de spus, am spus.

Tăcură mai bine de zece minute.

– Domnule învăţător… v-am fost elev. Nu cel mai bun, dar nici cel mai slab. Nu ştiu cât am preţuit eu în ochii dumneavoastră. Pentru mine însă dumneavoastră reprezentaţi ceva deosebit… din toate punctele de vedere. Nu ştiu decât despre cele două autoacuzări. Poate nu e legal ceea ce fac… dar eu… n-am auzit nimic. Nu cred că dumneavosatră aţi făcut treaba aceea oribilă. Deşi totul e posibil. Orice om e capabil şi de fapte… ciudate. Totuşi, eu cred mai degrabă că vreţi să apăraţi memoria unui om, în faţa mea, a unui om care de puţină vreme nu mai e printre noi. Nu vă aprob şi nici nu vă condamn pentru ceea ce aţi vrut să faceţi. Vă întreb însă ceva: Are oare vreun rost să reamintim sătenilor noştri de o crimă pe care toţi au uitat-o, femeilor care şi-au pierdut soţii în război, că această crimă s-a petrecut atunci în vreme de război, în sfârşit, să tulburăm, cu o crimă despre care nu ştim nimic, moartea unui prieten care ne-a fost atât de drag? Oamenii vor adesea să uite… să îngroape cât mai adânc fapte şi lucruri şi întâmplări care nu le fac cinste. Ca oameni. Şi încă ceva: Credeţi că ar fi drept ca adevăratul asasin să fie, prin „mărturisirea dumneavoastră acum, cu adevărat liber?

Vasile Netedu îl privi puţin ironic, puţin neîncrezător:

– Dar oare vom şti vreodată cu adevărat cine e adevăratul asasin?

Poliţistul îşi potrivi chipiul pe cap:

– Nu cred. Sau… cine ştie? O vreme l-am suspectat şi pe tata. Aveam eu câteva semne. Poate de asta am şi dorit atât de mult să lucrez în miliţie şi mai ales aici. N-am aflat însă nimic. Ştiu doar că tata a iubit-o pe femeia ucisă…

În noaptea aceea, un om adormi greu, visând urât şi chinuit, aşa cum o făcea de peste douăzeci de ani.

Lucian Strochi