Obsesia unităţii pare a fi mitul personal al lui Sorin Mărculescu detectabil în ultima sa carte (Carte singură, editura Cartea Românească”, 1982).

Unitatea e relevabilă atât prin unicitate (titlul cărţii e semnificativ în această privinţă – unicul e unitar şi solidar cu el însuşi, etalonul oricărei măsurători), cât mai ales prin act (nunta) văzut ca proces şi prin rezultatul actului (sâmburele).

Arderea e tot o unitate şi urna nu înseamnă cenuşa, restul şi lestul, ci amprenta (şi ea, bineînţeles, unică).

Această obsesie a unităţii nu poate fi tradusă decât în (prin) cuvânt. Cuvântul e, în acelaşi timp, nuntă, urmă şi sâmbure.

Se pot desface evident şi alte simboluri(nu sunt simbolurile eufemizarea unui mit?): sâmburele este ochiul, iar nunta şi urna, lumina şi întunericul, întreg cosmosul(obţinut prin ritmarea haosului, prin cuvânt, într-un regim diurn sau nocturn).

Carte singură nu este numai realizarea exemplară a ştiutei obsesii mallarméene, cât mai ales o implicită lecţie de poetică, autor şi cititor trecând prin iniţiere de la stadiul de outsider la cel de insider.

Cunoaşterea realităţii în (prin) cuvânt ni se pare a fi sensul ultim, major, al acestei cărţi unice.

Imagistic, cartea e o panoramă spaţio-temporală lipsită de orice prejudecăţi: se întâlnesc aluzii antice, eline sau latine, hieratisme bizantine, ecouri medieval –occidentale, caligrafii nipone sau chineze.

Senzualismul subtil şi baroc al lui Tagore, puritatea lui Dante, savant discursive obsesii purtând marca unor T.S.Eliot, R.M.Rilke, sau chiar Ezra Pound.

Se logodesc aici precizia şi fervoare barbiană cu acea aureolă cu care îşi înconjoară şi patinează cuvintele Blaga.

În acest sens, cartea lui Sorin Mărculescu confirmă un adevăr: nu poţi fi, în secolul nostru un poet cu adevărat mare, fără să fi distilat în alambic propriu, cvasitotalitatea experienţelor poetice contemporane, fără să fii posesorul unei vaste culturi de specialitate. Poetul tinde să devină, din ce în ce mai mult, un autentic om de ştiinţă.

S-a vorbit deja, chiar în postfaţa cărţii, despre secreta ei arhitectură tehnică. Mi se pare deci firesc ca accentul acestui comentariu să cadă pe arhitectura ideatică a volumului.

(Mă simt însă obligat să deschid mai întâi o paranteză care ar completa capitolul „Arhitectura” din Postfaţă. Dacă triada este „legea strictă” a arhitecturii cărţii (cum observă cu fineţe şi justeţe Dan C. Mihăilescu), cifra patru (numărul Idilelor) ester simbolul perfecţiunii. Dacă mai adăugăm şi aleatorismul versurilor (şi al cuvintelor) prezent în prima şi a patra Idilă (poemele ce deschid şi închid cartea), obţinem clar dorinţa autorului de a ne oferi o carte ciclică, rotundă, perfectă. (Cercul şi sfera sunt considerate, nu numai strict geometric, perfecte). Dacă vom „nunti” triada cu cele patru Idile vom obţine cifra şapte, cifra iniţierii. Dacă vom despărţi pe 33 şi-i vom aduna apoi cifrele (3+3) la care vom adăuga 1 (cifra unicităţii, obsesia unicului) vom obţine din nou cifra şapte. Dacă vom adăuga cifrei şapte (iniţiere) cifra patru(perfecţiune) vom obţine 11, adică 1 reflectat în oglindă (deci unu şi o altă realitate a sa). Evident, speculaţiile (şi adevărurile!) pot continua la infinit.)

Starea primordială este increatul, haosul: „e de ajuns să se desfacă o pădure şi o linişte /câteva cuvinte rătăcite într-un regat de lucruri /câteva existenţe paralele dizolvate dintr-o dorinţă de zbor…” (Imnul 1).

Poetul poate (re)face unitatea lumii: „ e poate iar vremea argumentelor poetice /acum când totul este uitat fără numai descântecul/de apropiere a lucrurilor şi de vieţuire/ în aşteptarea sângelui stâncii…” (Imnul 2).

Decorul e dramatic: „singurătatea e sfâşiată…” (Imnul 4), chiar dacă tot singurătatea este singura soluţie: „timpurile singure mai cântă/singure iubirile mai cresc…”(Inel I).

Singurătatea devine unitatea: „singurătatea vorbelor/este cea mai adâncă…” (Sâmbure bolnav).

Nunta, suprema, presupune un proces osmotic în care natura şi partenerii devin o (unică) amprentă a realităţii poetice: „ştiu că tu eşti alături/ştiu că peisajele ce ne petrec se măsoară/ cu cele rodite în pântecul tău şi-n adversa /ta veşnicie cu dragostea pururi alături /ştiu că plutim totdeauna-mpreună / în spirala roşcată a sorilor şi întru nuntă…”(Inel IV).

Iubita e definită contradictoriu, prin oximoroane: „limpede mireasă rătăcită”, „luminata mea întunecare”, „linişte de-oglinzi şi frenezie”.

Iubirea trece printr-un proces de spiritualizare, iniţiatic, evitându-se carnalul, ce ar fi dus la incest: „nunta noastră soră pământeană/răsucirea-a tainei creşte-n taină…” (Inel IX).

Fructul iubirii se realizează în somn (rezolvare eminesciană) ca un reflex al amintirii mitului platonician al androginului: „şi-adormim că n-a murit zadarnic/sâmburele lumii spart în două…”(Inel IX).

Sâmburele e lucrul absolut, carnea cuvântului. Iată-i câteva accepţii: „dom transparent/ochi al pământului/lac recompus/din lumină /pom despicat (Micrologii II) sau „ghemul blând şi nedepănat /al fiecărei voinţe de însingurare”. El devine un principiu activ: „aşteaptă-ţi închegarea/în cele din jur/naşte-le numele/pătrunde-te /de toate ecourile…” (Micrologii IV). Aşadar sâmburele e ochi şi cuvânt deopotrivă: „şi deasupra tuturora-n ger/sâmburele bate rar din pleoape…” (Inel XII); „ochi mărturisind o geneză şi perpetuând uimirea de sine şi tot…”(Imnul 13); „cuvintele au fost ferestre între regnuri” (Imnul 15); „cuvântul împrejmuie tot./spun: paravan între tine şi tine /pietrificată e carnea faptei / şi te cauţi de o parte şi de alta / a trupului meu: să te cânţi. te vezi (Sfântul Sebastian). Prezenţa sâmburelui (hiperbolizat) devine tiranică: „lumea a fost turnată în scoici şi-a-nceput să respire” (Imnul 15); (scoica e o „stare alotropică” a sâmburelui; „coaja” /rearcuită peste somnul lumii”; „tot mai aproape de tine tu altul/sub coaja comună a nopţii-n micşorare”; „nici păsările nu mai au cum sfâşia / crusta diurnă crescută-ntre nopţi” (Canon); „sâmburele-n care se-adună toate resturile copacului /soarele-i ritmul seminţei în care salcia somnu-şi/comprimă …” (Imnul 23).

Sâmburele (ochiul, cuvântul) rămâne avertismentul celest adresat oricui: „încă palpită osândita carne suavă/a sâmburelui…” (Imnul 29).

Funcţionează însă şi o forţă centripetă: „totul tăcând totul în sine însuşi deplin oricând/şi femeia prin spaţii destinsă carne de val aşteptând /se încolăceşte tăcută în sine şi se desface…”(Imnul 19). În acest regim reversibil , în care sâmburele poate fi atât stea (plinul), cât şi gaură neagră (golul), nunta devine o curgere: „zeiţă cândva soră-n tăcere uită-te o asemănato /la curgerea noastră în noi/şi la vegetaţiile contrarii prin care ne ducem/ fără altă rememorare decât /undele somnului şi desfăşurarea căderii /în noi…”e (Imnul 28).

Îmbrăţişându-se şi devorându-se asemenea unui şarpe chtonian, cuvântul se devine prin rostire.

Lanţurile semantice sunt lungi (unul a fost pomenit deja: sâmbure – ochi – scoică – stea – gol negru – ghem – hiat divin – cuvânt), dar fiecare dintre aceste cuvinte poate iradia noi sensuri, care să dea o nouă structurare şi interpretare versurilor închise între cele două capete de pod (Idilele 1 şi 4) ale cărţii.

Având o arhitectură severă, o cristalizare perfectă, cartea rămâne totuşi fluidă. Sorin Mărculescu a descoperit prin (pentru) poezie secretul definirii cristalelor lichide.

Cineva ar putea căuta dincolo de obsesia unităţii, o definire a Unicei Idei Majore a Cărţii. N-o va găsi. Poţi defini o stare iniţiatică, o stare în devenire, a devenirii? În această carte, ideile se devin.

Cartea e vie, respiră, versurile au mereu alte viteze. Sâmburele nu este numai obsesia nunţii, ci şi obsesia viitorului copac.

Sfidând două realităţi materiale, spaţiul şi timpul, Sorin Mărculescu încheagă un univers cu alte legi decât cele ştiute: lucrurile se pot întrepătrunde, cuvintele se pot suda cu lucrurile, coexistând într-o dublă respiraţie, reală şi virtuală.

Odată rostit, cuvântul devine o plurirealitate: el defineşte, se defineşte, el se opune unei definiri, el se opune negativului său, pe care l-a anulat prin proprie sa prezenţă. Printr-un proces de anamorfizare, spirala devine concentrică.

Ceea ce rostise Sorin Mărculescu despre Baltazar Gracián i se potriveşte perfect: „Universul însuşi al gândirii lui Gracián se împlineşte astfel într-o vocaţie a unităţii, din împăcare contrariilor printr-o subtilă substructură de mecanisme reversibile şi basculante.”

Obsesia unităţii nu trebuie înţeleasă reductiv, definită prin afirmaţii şi negaţii repetate. Ea române la stadiul aspiraţiei: visăm o eliberare printr-un cuvânt pentru a lămuri o geneză, realizând o aventură spirituală având ca rezultat: o (singură) carte. O carte care se scrie prin reculul unei experienţe poetice trăite tragic şi plenar, la o înaltă tensiune care cauterizează, unifică şi purifică.

Lucian Strochi

(Premiul I pentru critică la Festivalul Concurs Cântarea României, faza republicană 1982)