DURĂU ’98
Memoria noastră colectivă reţine locurile sacre în care s-au purtat bătăliile neamului: Rovine, Posada, Călugăreni, Războieni, Mărăşeşti, Păuliş (ordinea este absolut întâmplătoare).
Sunt nume care spun mult oricărui român. Mult mai rare sunt locurile în care, efemer sau etern, s-au purtat bătălii ale spiritului.
Atunci când ele sunt, ele rămân legate definitiv de numele unor artişti de geniu: Hobiţa, Lancrăm, Ipoteşti, Stupca, Liveni, Târlişiua, Roman, Hordou, Haimanale.
Şi mai rare sunt spaţiile matriciale, ce apar ele însele generatoare de valori: Lugojul – muzical, Tescanii –pictural, Balcicul – pictural şi poetic, Fălticeniul –sculptural şi literar, Romanul –muzical,, Târgu-Neamţul –poetic şi religios.
Spiritul locului, genius loci, ca arteziană a geniului, animă, sporeşte şi impune Opera.
E şi cazul Durăului, localitate aflată la poalele Ceahlăului, muntele mitic al românilor, iradiind forţă, solemnitate, hieratism, mitologie, ecumenism – într-un cuvânt spiritualitate.
După activitatea pictorului Nicolae Tonitză şi a studenţilor săi (unul dintre ei depăşindu-şi ulterior maestrul: Corneliu Baba), aceea de a picta frescele bisericii de la Durău în encaustică, a venit rândul Taberei Naţionale de Artă plastică „Nicolae Tonitza”, ediţia I, 1998.
Spre sfârşitul lunii octombrie, în două săli ale Muzeului de Artă din Piatra-Neamţ, ne-au fost propuse creaţiile taberei: pictură, sculptură, tapiserie – lucrări semnate de cunoscuţi artişti nemţeni: Grigore Agache, Mihai Agape, Silviu Bejan, Dumitru Bezem, Oliv Bezem, Dumitru D. Bostan, Dan Cepoi, Mircea Răsvan Ciacâru, Gheorghe Cuciureanu, Violeta Dinu, Constantin Filimon, Tereza Gogu, Iulia Hălăucescu, Dinu Huminiuc, Ioan Mihalache, Mariana Papară, Ioan Popei, Ştefan Potop, Camelia Rusu, Lucian Tudorache, Gheorghe Vadana, Petre Vamanu, Nicolae Zeleznicov, precum şi a artiştilor invitaţi din mai toate colţurile ţării: Mihai Chiuaru (nemţean prin naştere), Camelia Viorica Cilianu, Ioana Crăciun-Dobrescu, Vasile Doboş, Mihai Marcu jr.,Teodor Moraru, Dany Zărnescu.
O expoziţie de tabără este eclectică din toate punctele de vedere şi măcar din acest motiv ar putea fi criticabilă.
Dar fiind un reflex direct al naturii (chiar dacă aceasta se concentrează, cum am văzut, într-un spaţiu matricial unic –Durăul), tocmai acest eclectism devine o virtute.
Fiind vorba de artişti deja formaţi, e greu de observat salturi calitative, amplitudini semnificative. Totuşi nivelul expoziţiei a fost unul ridicat, mai tinerii reuşind să fie, de această dată, la înălţimea maeştrilor.
Faptul că Neamţul poate alinia acum la startul în cursa pentru eternitate 25 de artişti (cărora li se pot adăuga oricând alţii, precum Vasile Doru Ulian sau Valahil Moraru, absenţi din această expoziţie) spune foarte mult despre o mişcare plastică, începută în urmă cu vreo 20 de ani, şi are, iată, acum se clasicizează. Numele nemţenilor prezenţi în expoziţia Durău ’98 sunt deja certitudini.
Să mai notăm discursul abil, cu nuanţe autobiografice (întotdeauna instructive şi inspirate9 pe care şi l-a asumat Valentin Ciucă, patetismul de bună calitate (şi deci emoţionant) al Doinei Daschievici, precum şi prezenţa unui numeros şi ales public.
Durău ’98 este o propunere pe care toţi nemţenii trebuie să şi-o asume.
Durăul poate fi, în timp, matricea stilistică a Neamţului: o pendulare între moliciunea şi subtilitatea moldavă şi asprimea agresivă a culorilor tari, proaspete, de munte, între lirismul amărui şi melancolic al brazilor şi vocaţia pamfletară a stâncilor golaşe şi sonore ale Ceahlăului.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.