Scriam nu demult despre poezia Getei Stan Palade, comentând volumul său intitulat Templul retinei: „Geta Stan Palade scrie o poesie incomodă pentru cititorul canonic, cel deprins cu rigorile formale ale unui Vlahuţă – de exemplu. Punctul de plecare al poetei poate fi poezia avangardistă, mai exact poemul Ulysse al lui Fundoianu. Versurile sunt albe, libere, rimate şi ritmate, cu rimă interioare, cu metafore lexicale reabilitate abil, de unde şi perplexitatea noastră de moment. Se practică şi o ironică „primblare” prin trecutul cultural al umanităţii, amintindu-ni-se de Achile cel iute de picior, dar şi de celebrul La noi al lui Octavian Goga. Retorica pare adesea prăpăstioasă, dar aşa trebuie să fi părut contemporanilor şi versurile unui Minulescu. Câmpul lexical este enorm, cu o apertură care sperie. Sunt cultivate arhaisme rarissime, neologisme de ultimă oră, trimiteri reale sau fanteziste; poesia înghite stilistic totul, de la precizia unui prospect medical, la ambiguitatea limbajului unei biblii apocrife sau canonice.”

Ce s-a schimbat de la acel volum şi până la cel de azi, intitulat inspirat şi enigmatic Întoarcerea zeiţei?

Paradoxal, destule. Întâi reperele, punctele de plecare care acum se numesc Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi, indirect, Tudor Arghezi şi Victor Stan, cu care poeta trăieşte o inedită simbioză literară, ce nu anulează personalitatea vreunuia, dar potenţează creaţia amândurora.

Au dispărut Kafka, Shakespeare, Galileo Galilei, Giordano Bruno şi au apărut Heraclit, Herodot, Damocles, Coresi, Diogene, Isus, Eminescu, Sfântul Gheorghe, Apollo, Eva, Burebista, Ulysse, Homer, Petrarca, Dante, Tache Deleanu(!?),Van Gogh, Roşu Împărat, Zamolxe, voievozii basarabi şi muşatini, Caligraful.

Doar Dumnezeu a rămas la locul lui. Dumnezeu devine Partenerul, Sfătuitorul, Duhovnicul, Receptorul, Tatăl, Fiul, Confesorul, Prietenul.

Relaţia cu Dumnezeu Domnul este atât de complexă, încât poate acoperi toate petele albe de pe o hartă a sentimentelor. Iată o frumoasă, pură rugăciune şi promisiune:

Eu, cea despovărată de lacrimi,/cu grumazul strivit de puterea cuvintelor/mă dărui Ţie, puterilor tale, Doamne,/cu tot ce am mai bun, mai de preţ şi mai sfânt:sângele, trupul, inima, cântecul/în care de la începuturi /o pasăre plânge /cu lacrimi într-o colivie de aur… Sau alta, la fel de expresivă: Întârzie-mi, Doamne, vârsta-n noaptea asta/să rămân prinţesa care-am fost/din poveşti să-mi izgonesc năpasta/să-mi mângâie din cosiţe cerul,/a-mirosul florilor cu dinţi de lapte/să-mi clădesc al sorţii adăpost.

Rugăciunea devine cerere, invocaţie:Nunteşte, Doamne-n mine parcă versul/iar când te strig aud gura de rai ce-o paşte universul: Parcă şi slova-n mine se cunună/lângă-un altar cu trestii lungi şi maci/acolo unde iarba îşi atârnă/octave verzi în ramuri de copaci.

Invocaţia devine recunoaştere: În casa pâinii Tale, pururi Tu, mă creşti/îmi eşti izvor de dragoste şi simţire/şi-mi pui pe umeri aripi vultureşti/dezlănţuindu-mi truda de-ncolţire sau:

Tu, stăpâneşti de-a pururi tot aurul din lume, /şi smirna şi tămâia/într-o biserică de crini iubirea ne-o zideşti/de har să-mi dăinuiască tainele postume/de pace şi de linişte să-mi fie cetăţuia!…

Recunoaşterea devine recunoştinţă: Doamne, m-ai născut pasăre,/în loc de braţe/mi-ai dăruit aripi /să-ţi pot căuta iubirea/cu care în biserica Ta,/de câteva veacuri m-am logodit! sau: După chipul şi asemănarea, Ta,/am învăţat să iubim/firul de iarbă şi încă:Din faptele Tale de dragoste,/Doamne, îmi înfrunzesc gândurile.

Treptat însă poeta se desparte de mentorul absolut, cucerind spaţii şi timpuri tragice:

La vremea vremii m-oi retrage, Doamne,/sub armura ta de grâu şi stele/să mă bocească susurul poienii.

Dumnezeu devine întâi Fiul, prin grija Poetei Mame: Când vii la noi, ai grijă, Doamne,/în inima pădurilor să nu te pierzi/adăposteşte – te – n icoane.

Detaşându-se de substanţa divină, Dumnezeu devine un simplu apelativ, un vocativ: Stă aplecat de spaimă, Doamne, cerul/casele şi pădurile intră-n pământ/să-şi regăsească rădăcinile în noul altoi…sau: Am aflat, Doamne, că marginile universului/se află în plină expansiune! /Mi-a spus întristat Prinţul Hamlet! sau: Mă voi îmbolnăvi de teama unui zbor/din care, Doamne, n-am să pot să ies…

Dumnezeu devine un simplu martor al unei alte minuni: Doamne, de jur împrejur e-atâta linişte /încât aud cum dimineaţa din nuferi/lăcrimează lanul de inişte!…

Poeta devine doar o prezenţă constatativă, Dumnezeu este doar o… cunoştinţă: De-atâta fericire mi-e teamă, /Doamne, să nu mor/la rădăcinile livezilor, în zori sau:O să-ţi rămână-n urmă, Doamne, timpul/o sanie nuntind de zurgălăi/dinspre tăcerea-n care-şi pierde nimbul/zimţată zarea ramurii de tei!

Realităţile ultime sunt altele decât cele divine: Se aude toaca, Doamne,/de dincolo de moarte….

Despărţirea pare a fi fără regrete, Dumnezeu devenind un simplu personaj sau nici atât: În definitiv/Dumnezeu a fost /cel dintâi exilat/de la noi din sat, /râvnitul verb /închis cu sufletul /într-un proverb….

Poeta e acum ea însăşi un Demiurg, adică egala lui Dumnezeu şi în consecinţă, îl poate tutui: Se făcea că-l tutuiam pe, Dumnezeu,/descoperindu-i din vorbele nefireşti, firescul!

Ieşită de sub tutelă divină, Poeta poate deveni liberă, transcriind subtile aforisme, asemănătoare sentinţelor, metafore revelatoare: Zidurile caselor erau zugrăvite cu stele de vraci; Melancolia s-a mutat în oraş./Să-şi serbeze ziua de naştere!; Uitările noastre au rămas /monede de schimb /pentru neguţătorii de crini!;Ca să pot să-ţi aflu chipul şi numele /am ademenit eternitatea;Mă voi zidi în dragoste/să mă subţie iarba dintr-un vers;Maşinăria ierbii pândeşte icoanele din catedrale!;Singurătatea îmi asaltează odăile cu-o răbdare /de broască ţestoasă greoaie şi lipicioasă…;Jumătate din viaţă şi iubire nu este a mea/mi-am dat-o mulţimii însetate de frumos; Se-ntorc aceiaşi trişti cocori;Nu devii pasăre /dacă scrii /despre stolul de privighetori /şi de vrăbii!

Geta Stan Palade are intuiţia adevăraţilor poeţi cultivând cu osârdie oximoronul, cea mai puternică figură de stil: soare viclean , bulgări de lumină, scheletice furtuni, băştinaşul clipelor, rugul amărui amurgul iederii, mugurii astrali, penumbra melancoliei, viroagele armoniei, buzduganele rozmarinului, psaltirea de vise, heruvim de rozmarin, trestie cântătoare.

În timp ce majoritatea poeţilor încearcă o reacţie de implozie, de forţă centripetă, concentrând expresia şi reducând mult cuvintele cu care operează (vezi Bacovia), poeta procedează invers, arghezian, rezultatul fiind o explozie a câmpurilor lexicale. Iată doar câteva exemple: Plante, flori: crini, viţă de vie, narcisă, mesteceni, iarbă, sămânţă cicoare, rozmarin, dud, zmeuriş, nuc, floare de colţ, gutui, mălini, trandafiri, trifoi, micsandre,, maci, plopi , platan, cireş, , trestie, magnolie, sulfină, clorofilă, polen,cernoziom, cetină, grâu, narcisă, chiparoasă, sânzienele, iris, stejar, rodie, iederă chiparoşi , răsură; Păsări, Animale, Insecte licurici, arici. Salamandre , regina albinelor, cerb, Pasăre Liră, vulturi, pajură , ciocârlii, catâr, graur, cămilă, păuniţe,greieri, lebădă, căţele, cocoşi, corbi, albine, privighetoare; Culori: verde pal, şi arămiu, purpură, galben, gri, verde, negri, albastru, alb, roz-alb.

Volumul ÎNTOARCEREA ZEIŢEI e structurat în trei secvenţe lirice, oarecum egale ca dimensiuni şi ca valoare, dar cu o evoluţie atitudinală clară: VISUL PENELOPEI , ÎNTOARCEREA ZEIŢEI, PURTÂND PE UMERI RĂSĂRITUL.

În prima secţiune, poeta pare iremediabil îndrăgostită, adresându-se iubitului, Fiului, Demiurgului, Caligrafului, comunicându-şi emoţiile, impresiile, reflecţiile. Tonul e tandru, de femeie supusă, de mamă iubitoare, de copilă ce descoperă mirată lumea, versurile fiind insule verzi de poezie proaspătă: De unde veneau, Demiurgule,/poverile, îndurările şi îndestulările tale!?;Timpul, mamă, îmi ară prin cărţi mai devreme,/brazdă neagră-mi trage dedesubt harnic Faur; Fiule, la naşterea ta a lăcrimat Constelaţia Oreonului/de parcă palmele Domnului ar fi fost răstignite/mai aproape de cer şi de vatră/străpunse cu chitoane de crini şi de piatră!…;Mă ispiteşte în taină,/ochiul de şofran al luminii,/mi-e teamă când te strig /să nu-şi destrame aureola crinii/înlăcrimându-şi ţurţurii genunii.; I-am pregătit iubitului /un proiect de viitoare statuie:/o pată verde cu lumina gălbuie/trupul, umerii şi ochii lui/tronând la picioarele răsăritului,;Nu ştiu de ce, acum,/când te privesc ai ochiul trist şi ostenit/de parcă ai fi din neam brâncovenesc/venit la noi pe-o roată răstignit/de arborii din ţintirim râvnit!…;

Am traversat, Sire, Europa/într-o diligenţă trasă de vrăbii/cu hotare străjuite de crini/şi statui de lumini/cum le visase cândva, Penelopa. ;Oare în ce veac de iubire am trecut?; De sărbătoarea Crăciunului/îmi port pe creştet cununa dăruită de zei. Burniţează cu tăciuni prin jnepeni,/a-mirosul hâtru de gutui,/galbenul luminilor din pepeni /elixirul stelei, amărui.; Numai cântecul se pleacă la răstoacă/priveghind din turn nemărginirea/valul mării arborat pe-o arcă /ne-a adus din Univers iubirea.;Parcă-am fi la început de lume,/zările au secat de-atâtea semne,/iscodirea patimii postume/mi l-a scos în prag pe Diogene!;Şi-i atât de-aproape cerul vremii /c-au turbat grădinile-n răstoacă,/galbenul din aripa poienii/şi-a scos stelele pământului din teacă!;Şi-i atât de-aproape Bethleemul, /Universul în arbori care-a prins contur/printre steiuri pângărind totemul,/goliciunea ierbii din azur!…; Aş fi rămas o toamnă anonimă/trecând cu mierlele peste zăvoi/orbecăind mereu după lumină /ca să-mi tânjească trupul /după un strop de rouă vioara inimii de-apoi.; Mă-ntronează de dor sub brazde seminţele;Urma sărutului tău atât de rotundă/încât simt miresmele livezilor cum mă dor, /toate stelele din ceruri/stau la pândă asemenea ochiului tău;Ţi-am scris toate acestea pe portativele cerului/cu degetul muiat în cerneala tristeţii/pe unde-şi desfată şi-acum pădurile, umbrele…;Caligrafule, deschide-mi fereastra /cât timpul nu devine postum/să-mi poată trece în libertate Măiastra /pe celălalt tărâm!…;Din punctul de vedere al norilor/ploile care cad pe pământ/sunt lacrimile Zeilor /din care încolţesc arborii… Din punctul de vedere al mierlelor /razele Lunii sunt amprentele cerului (stănesciană);Iubitule, n-auzi cum vine toamna!?/A îngălbenit până şi clampa de la uşă,/iubirea noastră îi va fi cătuşă/Luna ne fie Doamna/nuntind cu galbenul grădinii!.. .;Livezile albe, mirese la denii,/visteriile cerului atârnau în copaci,/miresmele roadelor coapte!;

Poeta nu e doar o Penelopă, femeie îndrăgostită, în aşteptare, ci mireasă şi zeiţă:Îmbrăcată în strai de mireasă/privindu-mă în oglinda de cleştar a azurului/mă-închipui cea mai frumoasă/dintre zeiţele dorului.; sau o mamă a mumelor, uriaşă, care învaţă natura să iubească: Se gudură stelele, căţele bălţate,/la picioarele mele; Dar eu mă-ncing c-un curcubeu din Lună/iar fruntea mi-o înalţ peste catarg/trudind prin anotimpuri de lumină/ca să-mi rămâi pentru vecie drag!; Tremură în palma noastră cerul, piatra./E-un alai în jur de zile mari./Înverzeşte de lumină vatra,/curg din dealuri zurgălăi pe plai.;Asediem hotarele anotimpului/din dactil în dactil holdele/să crească cu spicele muiate-n azur /mugurii în fluiere să doinească/amirosind a miere şi a vin/o înverzită frontieră,;Vom învăţa pe dealuri iarba să crească/aşa cum cresc tăcerile-n zăvoi/împătimiţi de-o pronie cerească/ne vom zidi cetăţi de arbori amândoi!…; retragerea e mioritică, o contopire cu natura: Uneori, mă retrag în catedralele mele de piatră/să-mi odihnesc umerii înverziţi/asemenea unui osuar de cuvinte!;

Foarte rar, poeta e sfioasă, feciorelnică, temătoare: Traversam Atlantida dezlegând ghicitori/de teamă să nu îţi tulbure oglinda; Ai grijă, dragule, când o să-ţi fie dor/aşteaptă-mă în zori lângă izvor /îmbrăţişaţi să ne putem aduce aminte/de inimile noastre paralele!….;

A doua secţiune, Întoarcerea zeiţei exacerbează eul liric, dialogul devine mai rar, poeta îşi asumă plenar şi personal rosturile poeziei şi ale lumii: Părea că cineva prin vis/îmi dădea buzna în suflet/venind din Paradis /cu-o floare de cais!;Abia târziu privindu-mă în oglindă/am presimţit cum universul întreg/îmi încolţise dintr-o ghindă/un anotimp de dragoste!…;În memoria dorului acum când îţi vorbesc,/deasupra, înfrunzeşte cerul Moldovei/cu arbori de purpură şi polen/dând ora exactă în istorie ca şi când/icoanele din biserici le-am auzi glăsuind!Acum m-am trezit tăinuită /într-un trup de statuie:/fiecare clipă e-o flacără, /lumină rotundă, gălbuie,/lacrimă înfiorată, stalactită;Eu eram arlechinul de iarbă! /Făceam tumbe prin aer/fără să-mi pese măcar/de oiştea Carului Mare.;Să-ntineresc îmbătrânind de frumuseţe/sortită-am fost ca să te port în piept/eşti dorul meu din suflet înţelept/lumină dulce de blândeţe!;

Iubitul nu este decât un alter ego: Totul îmi pare atât de firesc/încât îmi vine să te tutuiesc/cu numele tatălui nostru ceresc!…;Să-mi amintesc de tine/îmi reazem tâmpla/de trupul viorii,; Mâinile tale, iubitule,/îmi par două privighetori îndrăgostite;

Şi în această secţiune găsim multe sentenţii, o siguranţă a afirmaţiei şi a rostirii remarcabile: Acolo veşnicia cu chip de hangiţă /împarte drumeţilor /faguri de miere şi colaci înmiresmaţi /în panere de nuferi/purtate pe umeri de Cosânzene!;Eternitatea clipelor /a fost transformată de curând/aici pe pământ/într-o maşinărie secretă de tocat trandafiri,;Vis a-vis de apartamentul meu /de la etajul zece /locuieşte o femeie,/îmi pare mai tânără /cu câteva veacuri decât mine! (soresciană);El vine din altă lume şi din alt veac /îşi trage cămaşa de forţă pe trup /ca pe un fard de lumină!;Singurătatea totdeauna intră pe uşa din dos!/O face anume refuzând să-şi arate /văzului public uneltele de tortură:/(urâtul, plictisul şi mai ales teama de alb);Primeşte-mi mărturisirea, Caligrafule:/nu mai sunt copilul de-atunci,/mi-am pierdut vârsta în arcul de triumf/al tuturor livezilor înflorite!…;. În pădurile noastre /emisia de umbre a atins apogeul!;Stejarii şi gorunii au devenit statui.;muguri-n livezi bătând darabanele/în biserici când lăcrimează icoanele…;Nimeni nu-şi poate permite /s-o ia razna prin lume de unul singur/cerând vămi cuvintelor/sau azil de bună purtare!Intervin fel de fel de maşinaţiuni:/pârghii, roţi şi rotiţe,/conducte sofisticate, fire şi firicele/obligându-te să-ţi revizuieşti/statutul de om sau de scrib al acestui mileniu.

Purtând pe umeri răsăritul e o sinteză a primelor două secvenţe, secţiuni lirice. Tonul nu se schimbă, dar tot ce e scris şi spus poartă parcă pecetea definitivului: – Iată-te ajunsă la staţia terminus,/femeie în toată puterea cuvântului -/îmi zice pădurea de cetini /legănându-şi odoarele; O, cum mai freamătă întunericul,/sfericul ca un semn de întrebare,/feerică secunda memoriei,/aura soarelui, călătorind spre uitare…;Azi s-a întors Zeiţa/în satul nostru de pe colină/purtând pe umeri răsăritul,/icoană bizantină…;Eu poate m-am născut /dintr-o eroare/precum lumina /din tulnic de luceafăr/să sorb sărutul soarelui/dintr-o suflare!;Toamnă Madonă, eşti testamentul sufletului meu/semnat de Petrarca şi de Dante veniţi la Curţile domneşti!…;Numai minunea minunilor îmi mai poate cere înapoi/trupul de vioară ascuns în trunchiul gorunilor.

Intens lirică, poezia Getei Stan Palade prezintă proprietatea rară de a fi şi narativă, o răceală epică înconjurând miezul fierbinte al versului.

Să încheiem tot cu unele din afirmaţiile pe care le-am făcut comentând Templul retinei: „Un carusel de idei şi imagini, de conexiuni insolite, contrazicând brutal istoria şi chiar placidul nostru simţ comun, iată zestrea văzută a poetei. Dacă mai adăugăm şi un auz perfect, producând aliteraţii şi asonanţe naturale, nu voite, la tot pasul, vom spune că Geta Stan Palade are tot ce îi trebuie pentru a fi o poetă respectată şi respectabilă. Dacă imaginarul poetei descinde, aşa cum afirmam la început din avangardism , e la fel de adevărat că „dialogurile” par a fi mult mai vechi, din tensoanele medievale. Aluziile poetei sunt discrete, înşelătoare, se bazează foarte mult de o bună cultură generală a cititorului complice.”

Adevărul e că poezia Getei Stan Palade se citeşte cu creionul în mână şi cu mintea trează şi inima deschisă… Sunt curios ce măşti ale poeziei ne va propune poeta în viitoarele volume.

Lucian Strochi