Antrenorul intră emoţionat în vestiar: „Imaginaţi-vă: douăzeci de mii de spectatori. N-am văzut atâţia, la atletism, nici la Olimpiadă!” Apoi, brusc îngrijorat: „Trebuie să câştigăm: nici nu vreau să aud altfel. Va câştiga evident Cornel; e la el acasă, are finişul cel mai bun, se apropie de sfârşitul carierei (frumoasă carieră!), are cel mai bun palmares şi o bună prestaţie internaţională. Ce mai, toate atuurile! Aurel, tu joci rolul iepurelui: ataci puternic la jumătatea cursei, spargi plutonul, îl risipeşti, tragi tare cinci ture, apoi revii în pluton, nu abandonezi; băieţi, nu vreau niciun abandon, atenţie, nu suntem la antrenament, suntem la inaugurarea unui stadion, cu toată presa pe cap, cu observatori federali, cu oficialităţi. Mircea, tu eşti rezerva: dacă i se întâmplă ceva neprevăzut lui Cornel, ataci tu. Dar numai când nu mai e altă soluţie. Puiu…unde e Puiu?!” „A ieşit cu o …admiratoare.” „Bine, îi spuneţi şi lui: el va „ţine” plutonul de la început; nu va lăsa pe nimeni (sau aproape) să iasă în frunte. Asta până la jumătatea cursei, când, aşa cum am spus, intră în „calcul” Aurel. Cornele, te rog frumos, n-avem nevoie de timp, ci de victorie. Ştiu că vrei să câştigi detaşat, cum ai făcut-o în atâtea ocazii, dar acum nu putem risca, înţelege-mă. Am avut grijă: marocanii şi algerienii sunt încă cruzi, sunt la a treia sau a patra participare internaţională. Polonezul e un „fost”, invitat mai mult pentru „nume”; niciun pericol, anul ăsta are cu aproape două minute mai mult ca voi. Etiopianul nu va face nimic singur: ei sunt imbatabili doar în echipă. Singurul adversar periculos e italianul: are un timp foarte apropiat de al lui Cornel, la vreo zece secunde. Aşadar, „participare selectă”. Ei, dacă nea Mişu n-ar fi tras toate sforile pe la Federaţie, ne trezeam şi cu vreo doi nemţi, cu vreo trei ruşi şi cu Tomov. Aşa cum e, e foarte bine. Întrebări?” „Cum e pista?” „Destul de elastică. Ne avantajează. Încă o dată, băieţi, succes! Şi încă ceva: cât timp ţin fluierul în gură, totul e perfect, conform planului.”

Am ieşit în arenă. Stadionul era magnific: tribunele în amfiteatru, afişaj electronic, pista impecabilă. Am privit în sus, spre oameni. Muşchii mi s-au strâns de emoţie; stadionul era, într-adevăr, plin ochi: „Aurel, simt… că nu mai pot…” „Şi eu la fel”.

Străinii nu prea părea emoţionaţi de atmosferă. Aveau şi ei emoţii, dar încercau să şi le stăpânească. Starterul mi-a zâmbit. Şi pentru el cursa părea fără istoric. Pocnetul pistolului a vânzolit pentru o clipă tribunele întinse ca o coardă de arc.

Spectatorii s-au trezit şi ei. Au consultat în grabă programele: au aflat că le sunt con-orăşean. Imediat au început încurajările: „Cor-nel, Cor-nel…” Am trecut prin dreptul antrenorului… L-am privit cu coada ochiului. Îşi ţinea în gură fluierul, din care trăgea ca dintr-o pipă stinsă. Polonezul a încercat o depăşire. A alergat vreo cincizeci de metri pe un culoar exterior, apoi, văzând că n-are nicio şansă, a intrat cuminte „la cutie”.

Cea mai plăcută e cursa de zece mii: ai timp să gândeşti, să-ţi alegi în linişte tactica cea mai potrivită, poţi reface oricând un teren pierdut, poţi repara o mică inexactitate tactică.

Cerul era perfect albastru. Alergam uşor, ritmic, cu fuleu egal. Muşchii abia acum se încălziseră. Nu eram încă la jumătatea cursei şi plutonul pierdu brusc pe cei doi marocani şi pe un algerian, care cedaseră deja vreo douăzeci de metri.

Erau într-adevăr prea cruzi şi cursa asta era probabil cea mai importantă la care luau parte. Aurel încercă desprinderea; spre surprinderea (neplăcută surprindere) noastră, desprinderea nu-i reuşi. Plutonul îl înghiţi, lacom, în câteva secunde. Aurel ajunse în dreptul meu. Îmi şopti: „Nu mai pot. Abandonez.” „Nu face asta, chiar dacă rămâi mult în urmă. Trebuie, indiferent de timp şi de loc, să termini cursa…” Tribunele care mă uitaseră pentru câteva clipe, mi-au scandat cu însufleţire numele: „Cor-nel…Cor-nel…Cor-nel” Le-am făcut pe plac. Am atacat eu. Pentru o clipă antrenorul şi-a scăpat fluierul din gură. Tribunele jubilau: „Cor-nel… Cor-nel…” Am ajuns în frunte. M-am detaşat. Pas cu pas.

Plutonul, surprins, nu reacţionează imediat. Aveam acum în jur de treizeci de metri avans şi mai aveam de parcurs cinci ture. Am simţit, pentru o clipă, muşchii sugrumându-se dureros. Am continuat să alerg în forţă. Am privit în urmă. Scurtul meu moment de criză îmi redusese avansul doar cu vreo trei metri. Am continuat să alerg cu aceeaşi forţă: muşchii s-au deblocat, se relaxau acum. Plămânii se unpleau şi se goleau ritmic. Mişcarea mâinilor era perfectă. Tribunele, deziluzionate pentru o clipă de momentul meu de „ezitare” îşi reluară asurzitor încurajările: „Hai… hai, Cornel… hai…” Trebuia să câştig… Cu orice preţ… acum şi aici. Ultimele trei ture… aveam acum avans patruzeci de metri. Mişu se ţine cu mâinile de cap, dar are fluierul în gură. Privesc în urmă, plutonul se pregăteşte de atac… primele două mişcări dezordonate ale mâinilor… plămânii mă ţin bine… viaţă sportivă, fără tutun, fără băutură… mă ajută acum… ultimele două ture… oficialii s-au aşezat deja lângă clopot; am pierdut la ultima tură aproape cinci metri şi plutonul n-a atacat cu adevărat încă… abia acum se agită italianul. Puiu, etiopianul şi polonezul încearcă să se desprindă de pluton. Puiu se bate teribil. Am mai pierdut aproape cinci metri în ultima tură… e drept că nici eu nu am forţat, mi-am mai păstrat câteva grame, câteva picături de energie pentru finiş… clopotul… sunt în frunte… îmi păstrez un avantaj de aproape cincisprezece metri… tribunele s-au ridicat în picioare… nu mai aud decât strigătele care se unesc într-un ecou… mai am trei sute de metri şi am reuşit să-mi păstrez avantajul de cincisprezece metri… atacă italianul… răspund şi eu atacului, deşi italianul mi-a „furat” într-o secundă aproape trei metri… Puiu aleargă admirabil… etiopianul şi polonezul cedează metru cu metru… nicio surpriză din partea lor… două sute de metri şi mai am zece metri avans… urechile mă dor… e o larmă de nedescris… din nou muşchii s-au dilatat… pielea abia mai rezistă presiunii… plămânii rezistă admirabil… italianul atacă din nou, dar nu mai reuşeşte nimic de data asta… puiu îl depăşeşte uşor… italianul are o ultimă tresărire de orgoliu… o sută douăzeci de metri… Puiu şi italianul aleargă piept în piept… încet, dar sigur pierd teren… antrenorul îmi aşteaptă zvâcnirea, desprinderea decisivă… abia acum trebuie să atac… dar nu mai am resurse… nu mai pot… am pierdut… abia acum… îmi dau seama… nu voi rezista… ultimul atac; am intrat în ultima sută de metri… italianul a cedat, e la şapte metri de mine…Puiu numai la trei… tribunele ţipă îngrozite… „Cornel…”, ţin încă cu mine, mai sunt cincizeci de metri şi îi simt răsuflartea uscată şi fierbinte în spate… atac cu ultimele puteri… am aproape un metru şi jumătate avans şi mai sunt douăzeci şi cinci de metri… dar nu mai pot… de ce nu vrea nimeni să mă înţeleagă, strâng din dinţi chiar de-ar fi să explodez, nu mai respir până dincolo de sosire, ridic capul în sus, încerc un ultim atac… cincisprezece metri şi distanţa dintre noi e de mai puţin un metru… simt că am pierdut… sunt încă primul, strâng din dinţi şi cuiele pantofului stâng sfâşie gemenii piciorului drept… într-o fracţiune de secundă, din cauza durerii, tribunele sunt la un metru de mine, văd ochii spectatorilor aproape înnebuniţi de disperare, de durere, unii şi-au întors faţa… Puiu a trecut pe lângă mine ca o pânză sfâşiată şi furată de furtună, şchiopătez, dar mai sunt cinci metri, patru…trei, doi, unu…

Italianul a sosit la un pas în urma mea. Restul nu mai contează. Puiu s-a prăbuşit în iarbă. Mă îndrept spre el: e alb la faţă. Abia mai poate vorbi… „Eşti al dracului de tare… dacă nu se întâmpla… accidentul… nu te mai prindeam… nu mai puteam… când ţi-am văzut piciorul înroşit de sânge, mi-am dat seama că trebuie neapărat să câştig; nu puteam risca o victorie a italianului”.

Îi dau mâna să se ridice. Ne îndreptăm privirile spre tribune. Abia acum îmi dau seama că tribunele aplaudă de câteva minute în şir. Antrenorul se repede la mine şi mă sărută. Fotoreporterii mă fulgeră cu blitzurile lor…tribunele şi-au adus parcă aminte cum mă cheamă… scandează aproape cu furie numele meu: „Cor-nel… Cor-nel…” Mă duc spre puiu. Îi ridic mâna în sus, ca un veritabil arbitru de box. Îl arăt cu dreapta publicului. El este câştigătorul. El a învins. Dar publicul mă vrea pe mine; îmi scandează nemilos numele. Publicul nu-mi uită cursa solitară, nu-mi uită mai ales accidentul. Vine şi Televiziunea. „Ei, cum a fost?” Îmi compun o mină demnă. „Aş prefera să luaţi mai întâi interviul învingătorului cursei.” Antrenorul a îngenuncheat la piciorul meu. „Formidabil! N-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva.” Îmi îmbrac treningul. Şchiopătez vizibil, îndreptându-mă spre gardul care mă desparte de tribună. Puiu stă de vorbă cu o tânără. Fata zâmbeşte ironic: „Tocmai îi spuneam: fără accidentul dumneavosatră, ar fi pierdut pariul. Nici acum nu sunt convinsă că l-a câştigat.” Zâmbesc la rându-mi: „Ce ne facem, Puiule? În afară de arbitri, nimeni nu te vrea învingător. Deşi o victorie mai clară ca asta…” Râde şi mă ameninţă cu degetul. Suntem chemaţi de crainicul stadionului la podiumul de premiere. Puiu e aplaudat cu destulă rezervă. Pe locul doi e pronunţat numele meu… păşesc grav pe treapta podiumului. Stadionul se însufleţeşte, aplaudă, ovaţionează, îmi scandează numele. Minute în şir. În sfârşit, e premiat şi italianul.

Suntem invitaţi seara la banchet. Mulţumesc, zâmbesc şi mă îndrept spre vestiar; nea Mişu nu are ochi decât pentru mine. „Măi băiatule, mi-ai făcut cea mai mare bucurie. Dublă victorie, află că italianul avea până acum un timp cu zece secunde mai bun decât al tău. Ştii că ai stabilit un nou record personal? Ţi-ai îmbunătăţit vechiul record cu două secunde şi jumătate. Ah, dacă nu era accidentul! Stabileai un nou record naţional. Puiu e la o zecime de secundă de el. Tu l-ai fi depăşit cu siguranţă.”

Sunt dezinfectat, pansat, bandajat. „Hm, o rană frumoasă. Cum aţi reuşit să…” „Nu ştiu, cred că în acea clipă am vrut să mă întorc puţin să văd poziţia exactă a adversarului meu, piciorul stâng plecase deja şi… Probabil şi o lipsă de coordonare pe fondul unei epuizări de final de cursă…” „Da, cred că asta e explicaţia cea mai plauzibilă…”

În cameră primesc o vizită neaşteptată, logodnica lui Puiu. A venit să-mi mulţumească. „Pentru ce?” „Am crezut mult în el. M-am înşelat însă. Îl credeam imbatabil. Acum am realizat că… numai accidentul dumneavoastră (venit suspect de la timp) l-a „salvat”. Era singura lui posibilitate de a câştiga. Trebuie să vă spun că am terminat-o cu el. Nu accept, nu suport impostura.” A rămas la mine, cu mine, până aproape de ora banchetului. I-am dat numărul meu de telefon din Bucureşti. Drăguţă, tandră, generoasă. Puţin prea rigidă în păreri. Mi-a promis că mă va căuta cu prima ocazie.

Banchetul e la început sobru, apoi după câteva pahare de şampanie, spiritele se încing… paşnic. „Vin de conversaţie” – zâmbeşte cineva, furat de un pahar în plus. Expresia asta a fost ultima lucire de inteligenţă. Soţia unui radiolog celebru îmi zâmbeşte fără echivoc: „Aţi apărat onoarea oraşului. Aţi fost onoarea oraşului.” Visătoare: „M-aş vrea dezonorată de această onoare.” Îi zâmbesc. Zâmbetele sunt uneori cel mai bun adeziv.

Mă retrag la hotel aproape ameţit. Pe la miezul nopţii primesc un telefon. „Aş vrea să vin să te văd.” „Vino.” Mă vede. „Soţul meu e la o conferinţă internaţională. Dacă vrei, poţi să mă vizitezi cât mai stai pe aici. Mi-ar face mare plăcere.”

Să fie adevărată legenda cu teribilul apetit sexual al radiologilor? Dacă judecăm după cazul de faţă… Din uşă îmi mai spune: „De fapt, venisem pentru altceva: am o nepoată la care ţin foarte mult. Necăsătorită. Ştiu că eşti necăsătorit. Aşa că dacă te interesează… Ea te admiră. (În şoaptă). Ne-am putea vedea mai des…” Zâmbesc. Un zâmbet cenuşiu care nu promite şi nu refuză nimic.

Citesc ziarele: evenimentul e amplu comentat în toate ziarele. Normal. Inaugurarea unui stadion nu se face în fiecare zi. Doar vreo trei ziare nu scriu aproape nimic despre cursă. În rest… Curios, numele învingătorului e pomenit doar în două cazuri. Mi se publică chiar poza în trei ziare. „Un nefericit accident”; „Un stupid accident…”; „Un accident simbolic.” Variaţiuni pe aceeaşi temă. Ziarul de specialitate e cel mai tranşant…  „Cât priveşte cursa de zece mii de metri, ea a avut un învingător numai la prima vedere neaşteptat. Un foarte frumos gest a comis alergătorul Cornel… Aflat la apogeul unei strălucitoare cariere sportive, candidatul cu justificate atuuri la postul de antrenor federal, Cornel… a simulat perfect un accident pe ultimii metri ai cursei, predând ştafeta responsabilităţilor viitoare în ceea ce priveşte fondul şi semifondul românesc unui coleg aflat la începutul carierei sportive. Spectatorilor prezenţi cu miile în cochetul stadion inaugurat astăzi, nu le-a „scăpat” gestul său de fair-play: l-au ovaţionat îndelung pe acest admirabil sportiv, care rămâne pentru noi un exemplu viu de dăruire şi de demnitate sportivă…” Etc., etc. Primesc un telefon de la Federaţie: „Felicitări pentru cursa de ieri… Biroul, întrunit astăzi în şedinţă extraordinară, analizând meritele tale sportive, buna pregătire teoretică şi practică, experienţa competiţională, îţi încredinţează lotul de seniori al României pentru apropiatele campionate balcanice şi pentru campionatul european de atletism în sală. Sper că accepţi nou funcţie. Da? Atunci felicitări şi pentru noua funcţie… Numirea se face începând cu azi…”

Simt nevoia să mă plimb în linişte. Paşii mă poartă fără voia mea spre stadion. Poarta centrală a rămas larg deschisă. Intru pe stadion. Pare încremenit. Alerg câţiva metri, fără să forţez. Apare, cine ştie de unde, un paznic. Vrea să-mi spună ceva, dar în aceeaşi clipă mă recunoaşte: „A, dumneavoastră eraţi…Nu ştiam cine… Vă…antrenaţi?” „Nu, am făcut doar câţiva paşi de relaxare…” „Ştiţi, aş îndrăzni ceva. Am un fiu de doisprezece ani… Marcel îl cheamă… vrea să ajungă un mare campion… ca dumneavoastră. Aş vrea un autograf pentru el… câteva rânduri… ieri n-am îndrăznit… se poate?”

Aprob între câteva fandări laterale. Îmi dă, tremurând, un carneţel. Scriu cu un pix cu pastă roşie: „Unui mic viitor mare campion, salutul şi urarea de a învinge întotdeauna, din partea unui fost campion.” Datez şi semnez. Bătrânul are ochii umezi.

Puiu mă aşteaptă în hol. Are chef de ceartă: „Am aflat că Nelly a fost pe la tine. E adevărat…?” „Da, a venit pentru tine. Mi-a spus că v-aţi certat. E adevărat?” „da. Dar am s-o împac eu… Începe să-mi pară rău că am câştigat cursa… Mai bine…” „Nu, este perfect. Prin victoria obţinută ai intrat în lot.” Mă prinde de mână: „De unde ştii?” „Păi, eu fac lotul pentru balcaniadă. Te-am inclus şi pe tine…” Plecă fericit. Peste câteva ore îl văd la braţ cu Nelly. Ea roşeşte puţin, apoi preia iniţiativa. „Am spus ieri câteva lucruri neplăcute despre… logodnicul meu. V-aş ruga să le uitaţi.” Am înţeles aluzia. Fata e deşteaptă, în orice caz… Îi spun şi ei: „Da, n-am luat în consideraţie ce mi-aţi spus şi l-am inclus în lot”. „Îmi cer scuze.” Mă înclin. Îi sărut mâna. Degetele îi tremură abia vizibil…  „Vă mulţumesc pentru tot…” – îmi spune cu multă căldură. Acum e sigură de complicitatea mea. Ciripeşte vesel. Îi salut şi mă retrag.

Am două luni de când antrenez lotul. Nea Mişu mă ajută; a rămas cu pregătirea fizică. Nu face decât să aplice programul meu de antrenament. Recunosc că e un program extrem de dur. Dar marea performanţă nu e la îndemâna oricui. Puiu rezistă. Îmi pare bine. E cel mai talentat. El va fi „surpriza” noastră la Balcaniadă. O singură neplăcere: nu crede că între mine şi Nelly n-a fost chiar nimic. Vrea să-mi demonstreze că e cel mai bun. Foarte bine. Asta îmi convine de minune.

Balcaniada a fost un triumf. Puiu a cîştigat clar atât la cinci, cât şi la zece mii de metri. La campionatele europene Puiu a triumfat la zece mii şi a sosit al doilea la cinci mii. Aurel a cîştigat la trei mii de metri obstacole. Şi asta tocmai în anul în care Federaţia îşi sărbătorea centenerul. Cu acest prilej s-au dat destule distincţii. Am fost ales „Antrenor emerit”.

Într-un interviu luat recent mi s-a pus insidioasa întrebare: „Ce vi se pare mai greu: să fii sportiv sau antrenor?” Am răspuns prudent: „cred că e mai greu să fii antrenor. Ca sportiv te doare – normal – o înfrângere; dar ea poate fi cauzată de un accident, de o lipsă de inspiraţie, de moment, de o indispoziţie oarecare. Pentru un antrenor, înfrângerea „elevului” său înseamnă de fapt un vot de blam acordat concepţiei sale, în ultimă instanţă.”

Se pare că „sinceritatea” asta a plăcut unui redactor-şef al unei reviste de mare tiraj, care m-a invitat să colaborez, în cadrul unei rubrici permanente, cu articole pe teme sportive.

Mi-a venit chiar ideea unei cărţi despre atletism. O voi intitula probabil „Cursa cu şi fără obstacole”.

Lucian Strochi