Salonul nostru fusese „Reanimarea”. Viermilaţi – îmi spusese un bătrânel mărunt, molfăindu-şi proteza. Am crezut că e o expresie nemţească, sau cam aşa ceva. Mi-a arătat cu mâna stângă, tremurătoare, anchilozată din cot, tuburile nichelate, asemănătoare cu duşurile mobile din baie: „Adică, vreau să spun… (aici făcu o pauză mai lungă, trăgând aer în piept, repede-repede ca o pasăre: nu ştiu de unde mi-a venit în minte comparaţia) viermi… inelaţi.” Am dat din cap, concesiv… „Da, da, se poate, aşa e.” Bătrânul se uită cu ură la tuburi, la mine, apoi mormăi, întorcându-se cu spatele, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă cuvintele, care trebuiau totuşi spuse: „Le-a tăiat cineva”; şi a mai mers prin pat în genunchi, în patru labe; din cauza pijamalei în dungi, părea un animal simpatic, nu un pui de mistreţ, altceva; nu l-ai văzut niciodată, dar ştii că există.

Îmi era foame. Aveam o pungă cu cireşe: dulci, mari, pietroase. Nu ştiam ce să fac: în salon se găseau pacienţi fie operaţi, fie cei care urmau să intre mâine dimineaţă în operaţie.

Brusc, deasupra capului a zbârnâit difuzorul. Era un difuzor foarte vechi, aproape oval, cu o apărătoare a membranei scămoşată, cu o limbă metalică, ruginită, pentru volum. Difuzorul era – se vede – pentru circuitul intern, doar pentru etajul nostru sau poate numai pentru secţia noastră. Am auzit o voce metalică, iritată, parcă speriată totuşi:

„Doctoriţa Mălinalb să se prezinte de urgenţă la salonul 9”.

Am închis ochii. Noi eram la salonul 7. Cineva avusese fantezia să împartă saloanele şi implicit şi bolnavii nu pe boli, ci pe „probleme”. Salonul 7 era „fără probleme deosebite”. Salonul 8 aparţinea celor „cu complicaţii”. Salonul 9… Din salonul 9 externările se făceau destul de des, dar la rubrica „starea bolnavului la ieşirea din spital” scria clar: „stare agravată” (sau agravantă, nu mai reţin exact, am văzut doar două asemenea fişe).

Nu eram aici decât de trei zile, dar numele doctoriţei Mălinalb îmi era deja familiar. Era singurul nume chemat cu insistenţă prin difuzoare. Ca şi cum doctoriţa s-ar fi ascuns permanent şi trebuia permanent căutată. Sau poate era o persoană atât de importantă, încât fără ea…M-am întors spre vecinul din stânga:

– Cum arată doctoriţa Mălinalb? Tânără? Frumoasă? Subţire în talie?

Bătrânul m-a privit îngrozit:

– Nimeni n-a văzut-o… şi dacă a văzut-o…

M-am prefăcut că nu înţeleg. I-am răspuns, vorbind mai mult cu mine:

– Şi totuşi cred că e tânără şi frumoasă. Şi uşoară. N-o auzi niciodată trecând pe coridor…

Bătrânul s-a întors ostentativ cu spatele, semn că subiectul propus nu-i făcea nicio plăcere.

Îmi era foarte foame. Ştiam că nu voi fi operat mâine, medicii hotărâseră că e bine să mai fac un rând de analize şi apoi „în funcţie de rezultat, să decidă oportunitatea” etc.,etc.

Am scos din noptieră punga cu cireşe. Toţi m-au privit, cu curiozitate. M-am scuzat:

– Mi-e foame. Aş mânca ceva. Am numai cireşe. Dacă vrea cineva…

Bătrânelul cu proteză îmi reproşă blând, dar categoric:

– Înainte de contravizită, nu se poate.

Un tânăr, operat proaspăt de hernie, ne anunţă însă:

– În seara asta nu se face contravizită. Medicii au o şedinţă.

– Nu se poate! Cine a mai auzit şedinţă seara?

– Ştiu precis. Mi-a spus sora de la pansamente.

Bolnavii îi urmăriseră fiecare cuvânt cu atenţie. Se înseninaseră brusc:

– Dacă e aşa, e bine.

Vorbise „silvicul”. Doar el şi cu mine nu aveam să fim operaţi mâine (în afară de cei operaţi deja, şase la număr, bineînţeles). „Silvicul” (până am plecat n-am reuşit să aflu de unde căpătase porecla asta – lucra cumva în domeniul forestier sau îl chema Silviu şi prietenii îl alintau aşa – cântărise, după spusele lui, „o sută patruzeci şi cinci kilograme şi şase sute de grame, record personal” şi, pentru a fi operat, trebuia să mai slăbească cel puţin treizeci de kilograme) plescăi zgomotos din buze:

– Am şi eu ceva „pe cinste”. Un muşchişor de porc afumat, condimentat, „numai fibră”, mi l-a pus nevastă-mea în sacoşă, singura care mă mai înţelege.

– Staţi aşa! Ce-ar fi să ne amintim de vremurile bune? Ce-aţi zice de o ieşire la „iarbă verde”?

Toţi se uitară la Guşă ca la un nebun. I se spunea „advocatul”, aşa, cu „d”, numai „de-al dracului”; el ne pleda fiecăruia cauza în faţa medicilor şi, mai ales, a surorilor, care „se muiau precum o lumânare subţire într-o sobă încinsă puternic”, cum râdea tot Guşă.

– Unde să ieşim acum la iarbă verde? Şi cum? Crezi că noi n-am vrea? Măcar pentru o ţigară şi tot…

Guşă ne ascultă cu răbdare:

– Dar cine a spus să ieşim de-adevăratelea la iarbă verde? Să ne imaginăm numai că ieşim. Şi să ne ajutăm puţin imaginaţia. Aşa. Luăm pătura şi o aşezăm aici pe jos… E destul de confortabil… E verde? E! E tare? E! Şi pământul e tare, că, dacă e moale, îţi înverzeşti toate hainele şi mai ales genunchii. Ne mai trebuie un şervet pe care îl aşezăm pe pătură…

Guşă primi primele aplauze. Generos, ca orice veritabil artist, ne aplaudă şi el pe noi, apoi ne arătă pe fiecare, zâmbind şi clătinându-şi capul, semn că meritele trebuie oricum împărţite.

Fiecare se grăbi să ducă mai departe gândul lui Guşă. Pe jos se aşternură pături (din întâmplare, toate erau verzi). Apoi apărură pachetele cu mâncare. Apărură, pe rând, brânza, carnea friptă, ficatul prăjit, slănina afumată, costiţele.

– Staţi! strigă Guşă, ca un adevărat căpitan. Mai lipseşte ceva.

– Ce?

-…Apa!

– Avem şi apă.

– Nu de apă vorbeam, ci de ceapă. Începu să cânte uşurel:

„Bun e vinul, nu-i ca apa,

Nici friptura nu-i ca ceapa.”

Ne aşezarăm jos care cum puteam.

– Staţi! Nu pângăriţi roadele pământului aşa. Slana fără ceapă e ca nunta fără mireasă. O clipă numai: mă duc după ceapă şi s-ar putea să vin şi eu cu o mireasă.

Veni, pleoştit, peste vreo zece minute, numai cu trei legături de ceapă:

– Mireasa e indispusă. Vă roagă s-o scuzaţi.

Acum regretarăm absenţa vinului:

– Măcar cât să chiorăşti un drac.

– Ar mai fi o soluţie, îndrăzni vecinul meu din dreapta.

Am tresărit: în trei zile nu scosese niciun cuvânt. L-am crezut mut sau grav bolnav.

– Vorbesc eu cu paznicul… Suntem consăteni. N-o să mă refuze. Cât? O sticlă, două?!?

– Atunci putem şi cânta?

Guşă, maestrul de ceremonii, aprobă din toată inima:

– Numai să ştim toţi cântecul…

– Îl ştiţi.

„C-aşa beu oamenii buni

De sâmbăăătă până luni…”

Veni şi vinul.

– „Pinot Noir”, roşu, râse vecinul. Atâta avea la restaurant, mi-a spus paznicul.

– Poate să fie şi „Pinot Rouge”, negru, nu contează, i-am răspuns, numai să fie băubil.

– Este.

– Atunci, dă-l încoace.

S-au folosit toate recipientele. „Valizii” au plecat în căutare de muştar, piper, ridichi, cuţite, „o felie de pâine”, „puţină sare”, ba chiar şi de ouă. Recolta fu neaşteptată. Cineva aduse o sticlă de apă minerală.

Bătrânul era fericit:

– N-am mai mâncat aşa de bine de nu mai ştiu când. Adică de pe vremea când mai aveam dinţi.

Guşă ceru să se facă linişte.

– Trebuie să fim civilizaţi. Nici în mijlocul naturii nu trebuie să uităm… ce mai…nu-mi plac discursurile… vreau un castron pentru salată.

– De unde castron?

– Am găsit soluţia: luăm un „răţoi”. Îl dezinfectăm bine cu cloramină şi e ca nou.

Ideea li se păru tuturor excelentă:

– Salată în sticlă de Jena n-am mai mâncat de mult!

– Eu n-am mâncat niciodată.

– Eu ştiu să imit perfect un disc de patefon. Am o voce mai răguşită…aşa, hârşâită. Pot imita foarte bine…

Aplauze. Cineva propuse:

– Ne mai rămâne de făcut un singur lucru. Să dansăm.

– Să dansăm? La iarbă verde? Unde ai mai văzut…

Guşă protestă, gelos că ideea nu fusese a lui. Văzând însă încântarea de pe feţele tuturor, cedă:

– Bine, fie şi dans…

– Operaţii pot invita la dans pe neoperaţi.

-Nu se acceptă refuzuri.

Dansul începe. Multe râsete, mişcări prudente, câteva gemete. Apoi totul decurse firesc, ca la o recepţie, unde din nou valsul fu „regina balului”.

Doar doi, cu operaţii mai grele, rămaseră pe pături.

Deodată uşa se deschise cu violenţă.

În prag apăru o doctoriţă tânără, dar cu trăsături energice, brunetă:

– Ce se petrece aici?

Bolnavii nu se opriră, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine, inclusiv ei sau ea. Dansau mai departe, mai lent parcă; intimidat, doar bolnavul care imita vocea de patefon tăcuse. Doctoriţa privi clipe lungi scena, acel dans fără muzică, resturile de mâncare adunate, cu grijă totuşi, într-un colţ, păturile verzi amintind celebrul gazon englezesc, paharul în care odihnea proteza, „răţoiul” ce părea acum un acvariu turtit sub influenţa unor forţe externe şi interne necunoscute. Încercă să zâmbească, apoi obrazul drept îi zvâcni de câteva ori nervos, rapid; din ochiul stâng, la început numai din ochiul stâng, se prelinse o lacrimă lungă. Rosti cu greu:

– Pregătiţi-vă totuşi. Vine contravizita.

Cuminţi, bolnavii o ascultară acum, de parcă abia acum ar fi observat-o pentru prima dată. În câteva clipe, totul era în ordine şi bolnavii în pat.

– Cine să fi fost doctoriţa? îndrăzni cineva.

– Cred că a fost doctoriţa Mălinalb.

După câteva clipe de tăcere (de spaimă, de recunoştinţă, de îngândurare), Guşă se făcu ecoul celorlalţi:

– Nu cred că e ea. E probabil o stagiară. Sau o rezidentă. Anunţă dinainte contravizita. Doctoriţa Mălinalb n-are ce căuta în salonul nostru. Ea merge numai la salonul nouă.

Apoi, după alte clipe lungi, tot Guşă:

– Sau poate că a fost ea. Azi toate lucrurile au fost neobişnuite. Inclusiv…

Aici Guşă tăcu. Începuse contravizita.

Lucian Strochi