Relaţia om – natură este esenţială pentru înţelegerea raporturilor şi resorturilor sociale.

Prin formele ei e reprezentare, natura a (a)părut omului când monadică, când fractal(ic)ă, întotdeauna infinită.

Folosindu-şi imaginarul, omul şi-a construit zei, specializându-i în „munci şi zile”; ulterior au „ales” un Dumnezeu, acesta fiind o realitate duală, infinit-finită, natură-om, prin natură înţelegându-se energie (divină),voinţă, forţă încălcând hotarele finitului, practic legile fizicii de tip newtonian sau chiar einsteinian etc..

Pentru a se proteja împotriva naturii, omul şi-a creat societatea, devenind, la rândul său, o realitate duală (parte a naturii, dar şi creaţie abstractă, sistemică). Trib, gintă, clan, colonie, etnie – orice denumire am da asocierilor interumane –sunt realităţi ale fricii, ale nevoii de a te adapta, de a învinge natura.

Dintr-un anume unghi ale problemei identităţii sale, este o realitate triplă, fiind un produs al eredităţii, al mediului şi al educaţiei.

Dacă asupra eredităţii se poate acţiona cu riscuri (v. clonarea umană), asupra mediului se poate acţiona eficace; educaţia rămâne până la urmă cea care asigură acomodarea individului cu colectivitatea, cu natura naturata, cu natura artifex, cu socialul.

Provincia este nu doar o realitate istorică sau conjuncturală, ci o sumă de cutume, de realităţi, de reacţii şi contrareacţii.

Provincia este conservatoare, păstrătoare de valori spirituale incontestabile, dar, adesea, şi o frână în calea progresului.

În cazul României, provincia poate fi atât un fost stat: Moldova, Muntenia (Valahia, Ţara Românească), Ardealul (Transilvania), fie o realitate geopolitică cu o identitate precis recognoscibilă precum Bucovina, Dobrogea, Banatul. În cadrul acestor provincii istorice, pot funcţiona regiuni sau „ţări”: Ţara Făgăraşului, a Loviştei, a Haţegului, a Oaşului, a Bârsei etc., de obicei depresiuni precis delimitate prin cadrul natural (cursuri importante de râuri, lanţuri muntoase ş.a.m.d.).

Uneori această „străpungere” a provinciei poate merge până foarte departe, până la nivel de sat sau, în cazul oraşelor, de cartier.

Diferenţa specifică trebuie să fie, în toate cazurile, foarte mare; adesea economicul este cel care face diferenţa.

Jocul relaţional este subtil, biunivoc: provincia încearcă să „reziste” presiunilor centrului; centrul încearcă să niveleze provincia sub pretextul necesităţii „dezvoltării armonioase, echilibrate şi echitabile a tuturor zonelor”. În realitate, şi provincia se vrea cucerită (şi este). (Un singur exemplu: blugii au înlocuit iţarii şi bluzele – iile, după cum şi Centrul (Capitala, reşedinţa de judeţ, oraşul etc.) se vrea protejat de „invazia” provinciei, introducând restricţii administrative sau economice (v. celebrul „buletin de Bucureşti” din deceniile 7-8 din România).

Când se păstrează regulile jocului, când nu este atinsă suveranitatea statului, caracterul său naţional şi unitar, orice iniţiativă locală poate fi încurajată. În fond, întregul este o sumă a părţilor, iar dinamica părţilor este mult mai mare decât a întregului.

Cultura română este suma culturilor regionale; e greu de imaginat cultura română, cultura naţională fără contribuţia corifeilor „Şcolii Ardelene”, a „Junimii” ieşene, sau, în perioada modernă, fără „Şcoala de la Târgovişte”, „Cercul literar de la Sibiu”, „Şcoala de poezie de la Satu Mare” etc.).

În caz ideal, Provincia produce valori pe care, ulterior, Centrul (Capitala) le impune, le şlefuieşte, le clasicizează, le impune. Sau, ca în destule cazuri, le îngroapă.

E greu de imaginat un Blaga rămas la Lancrăm, un Brâncuşi la Hobiţa, după cum se cunoasc destule cazuri de actori, capete de afiş în provincie, ajunşi iluştri anonimi într-o capitală suprasaturată de valori artistice.

Provincia este citoplasma celulei care reprezintă, în viziune biologică, statul, după cum nucleul este capitala. Dar nucleul nu este altceva decât o citoplasmă concentrată.

Să înţelegem că provincia nu are frontiere sau că un centru rămâne o iluzie… arhimedică?

Lucian Strochi
(ASACHI, nr. 119, p.6)