„O ţigară.”

Asistenta o avea deja pregătită; mi-o strecură (ăsta e cuvântul) printre buze… După operaţie, fumam întotdeauna. Nu mult, o jumătate de ţigară. Cu mâinile ridicate. Ca şi cum aş fi vrut ca mănuşile dezinfectate şi ude să se usuce mai repede. Numai că acum erau pline de sânge. Lăsam ţigara să se stingă. O sugrumam muşcând-o cu buzele, dacă se încăpăţâna să ardă mai departe. Nu vroiam mai mult: atât, câteva fumuri. O jumătate de ţigară. Apoi brusc, trezit dintr-un gând, îmi scoteam cu gesturi energice mănuşile. Mă spălam îndelung. Şi asta făcea parte din ritual. Îmi priveam faţa în oglindă. De fiecare dată mă găseam străin. Credeam despre mine că am un chip destins, o expresie neutră, dacă nu binevoitoare. Când mă priveam în oglindă, nu mă recunoşteam: un chip sever, cu ochi metalici, de culoarea fontei proaspăt ruptă, cu părul de la tâmple sârmos şi cenuşiu, de oţel. Bărbia era mai energică, buzele mai subţiri.

M-am aşezat în fotoliu. Catifeaua verde mă primi imediat, cedând atât cât să mă simt bine.

„Nu mâinile chirurgilor obosesc, ci picioarele”– îmi spusese un mare chirurg, profesorul meu de acum două decenii.

„…şi ochii”– aş putea adăuga eu acum.

M-am gândit la episodul de azi-dimineaţă. La blonda superbă, cu părul lung, pieptănat cu grijă, împărţit printr-o cărare pe mijloc.

„Părul e stindardul frumuseţii femeilor.” Cine a spus asta? Vreun poet, probabil.

Am închis pentru câteva clipe ochii. Mi-am strâns cu două degete, puternic, rădăcina nasului. Am revăzut scena: cu o mişcare întâi ezitantă, m-a căutat cu mâna stângă, răşchirată. Parcă ar fi vrut să mă oprească. Mi-a întâlnit trupul, apoi mâna dreptă. Apoi, fulgerător, cu dreapta mi-a strecurat în palma uşor îndoită banii. Câţi? Câteva sute, probabil. În aceeaşi fracţiune de secundă,  ţinându-mi dreapta în mâinile ei (fine, albe, cu degete neobişnuit de lungi şi puternice) s-a aplecat şi mi-a sărutat mâna. A murmurat ceva, ce aducea cu o mulţumire. Am mângâiat-o cu stânga. „Măi, fată, măi, nu trebuie. Nu sunt popă. Numai la popă…” Aş fi continuat aşa, stereotipiile astea mimând… mimând ce?, dar ea şi-a ridicat fruntea şi ochii spre mine. Ochii ei m-au fulgerat dureros. Păreau ochii unei statui. Fără vreun defect vizibil. Dar goi. Lumina nu pătrundea, nu ieşea din ei. Am văzut mii de ochi, niciodată însă ceva asemănător. „N-am greşit, domnule doctor. Un popă nu poate face nimic. E şi el un om acolo… Pe când dumneavoastră…” Aş fi vrut să protestez, dar mi-am dat seama că aştepta altceva de la mine. „Bine, bine, uite, îţi promit că voi face tot ce e omeneşte posibil să te ajut.”

Aş fi preferat acum o strângere de mână, o voce caldă,     mulţumindu-mi pentru efort şi pentru suflet. Scene ca aceea cu bolnava erau extrem de rare. Gestul ei m-a surprins numai pe jumătate. Îl aşteptam totuşi. Nu ştiu dacă de la ea, dar îl aşteptam. Acum eram obosit, dar senin. Ceva mă intriga: acceptasem umilinţa ei? De ce? Din orgoliu? Din curiozitate? Din blazare? Din neatenţie?

Sora de cabinet mă aştepta, răbdătoare:

– Sunteţi obosit, domnule doctor. A fost o operaţie grea. A reuşit minunat… Ultimul cuvânt îl spusese afectat, silabisindu-l aproape.

– Gata, pentru astăzi ajunge. Şi mâine e o zi.

Mi-am lăsat maşina în parcare; am luat-o pe jos. Nu stăteam de altfel foarte departe de spital. Ceva mai mult de un sfert de oră de mers pe jos. Mă cunoşteau mulţi oameni, mă salutau respectuos, în tăcere. Foarte rar câte un „să trăiţi, domnule doctor”. Mă salutau şi copiii care, evident, nu ştiau cine sunt, dar răspundeau imboldurilor energice din spate ale părinţilor şi cuvintelor şoptite răstit la ureche: „Vezi…” Acum îmi părea rău că nu îmi luasem maşina. Aş fi vrut să am câteva momente de linişte, să mă gândesc… la ce oare?, cu maşina aş fi ajuns în zece minute la locul cu sălcii, locul meu preferat de plimbare. Crezusem că mă pot plimba în drum spre casă: mă înşelasem.

În două săptămâni se pot întâmpla multe. Se întâmplaseră multe. În primul rând operaţia blondei: reuşise perfect. Când m-a văzut pentru prima oară, a şoptit ca într-o rugăciune: „Sunteţi aşa cum v-am visat mereu.” „Cum adică? ” „Un sfânt”. Din nou aceeaşi senzaţie ciudată: că ştiusem cuvintele acelea; că am primit acele cuvinte cu emoţie, cu nerăbdare şi cu infinită plăcere.

În două săptămâni se întâmplaseră multe: se schimbaseră multe. Bolnavii erau parcă mai numeroşi ca altădată; mai sfioşi. „Poate că sunt mai mulţi veniţi de la ţară. Acolo a mai rămas încă respectul pentru…” Nu era asta. Fişele de observaţie, fişele bolnavilor îmi contraziceau gândul acesta. Atunci? Ce se întâmplase de fapt? Au văzut în mine ceva ce eu nu pot vedea, au simţit ceva ce eu nu pot simţi? Primeam tot mai puţini bani. Nu mă îngrijora asta. Bani aveam, am mai spus-o, destui. Acum oamenii mă aşteptau cu un sentiment de evlavie. Cum mă auzeau pe coridor, săreau pe mine, îmi sărutau mâinile, îmi îmbrăţişau picioarele. Eu protestam de formă: „Lasă, lasă, nu trebuie. Te voi ajuta…Să sperăm că totul va fi bine până la urmă…” Îmi plăceau momentele acelea, le prelungeam; nu mi se mai păreau penibile; dimpotrivă, le consideram fireşti. Tot atunci mi s-a întâmplat un lucru pe care nu l-aş fi crezut posibil cu nicio lună în urmă. Se prezentase la mine un tânăr. Avusese un accident. Din vina lui, desigur. Cazul lui nu era deloc complicat. Tocmai asta m-a nemulţumit. Era prea simplu, era sub demnitatea mea, mi se părea că sunt asemeni unui chirurg faimos, de chirurgie plastică, pus să taie bătăturile cuiva. „Vino la mine peste trei zile. Abia atunci te pot opera.” Tânărul m-a privit uimit la început, apoi a înghiţit în sec, dar n-a zis nimic.  L-am operat şi operaţia a reuşit. Numai că a durat două ore şi jumătate în loc de zece minute. Ce se întâmpla cu mine? Nu-mi mai plăceau deloc cazurile simple. Le consideram cazurile celorlalţi. „Asta ar putea opera şi…” şi rosteam numele unui coleg mult mai tânăr, aflat la începutul carierei.

Făceam un pariu cu mine: „În cazul ăsta nu am decât cincizeci la sută şanse de reuşită. Îmi convine foarte mult.” Operam şi operaţia îmi reuşea întotdeauna. Acceptam acum şi ceea ce refuzau (din cauza riscului sau din alte motive) colegii mei, alţi medici din ţară. Aveam o mână sigură, un ochi necruţător; aveam metodă, aveam o echipă ireproşabilă. Toţi vedeau eforturile mele; le apreciau; îmi apreciau puterea de muncă; energia; competenţa şi performanţa. Nu aveau de unde să ştie că multe din cazurile complicate ajunse pe masa de operaţie erau complicate din cauza mea. Mă interesa gloria? Poate; dar o anume glorie; nu cea venită firesc, încet, urmare a unor studii publicate prin revistele de specialitate sau a unor participări (şi comunicări) la sesiuni ştiinţifice naţionale sau internaţionale. Nu; mă interesa gloria obţinută mult mai simplu, direct; numele meu rostit pe toate buzele; veneraţia cu care era rostit numele meu de către pacienţi; tăcerea care se instaura imediat ce apăream undeva. Această tăcere era dovada cea mai sigură a gloriei.

Aşezat în fotoliu, rememoram momentele zilei. Din nou un succes. Mă felicitase întrega echipă: „Domnule doctor, astăzi aţi realizat o adevărată capodoperă. Şi asta în doar… exact… douăzeci şi trei de minute. Aţi fost formidabil!”

Îi spusesem asistentei că voi pleca la o şedinţă. Să nu mă aştepte nimeni; îmi luasem chiar rămas bun de la ea. Nu aveam nicio şedinţă; mă simţeam încă obosit. Nu vroiam să ştie nimeni asta. Eram foarte obosit. Câteva clipe pe ochi mi se aşternuse o pânză alburie. Ca şi cum aş fi privit printr-o lentilă dereglată. M-am aşezat din nou în fotoliul verde. Am aţipit. Nu mult, probabil vreo zece minute. Poate ceva mai mult.

M-a trezit glasul asistentei. Neobişnuit de aspru, tăios, hotărât, important. Ca şi cum ar fi vorbit de la o tribună, de undeva de sus.

În primele momente   n-am realizat despre ce era vorba. Vorbea dincolo; între cabinet şi biroul unde îmi primeam pacienţii  era o uşă cu un glasvand lăptos şi la început mi s-a părut că se ceartă sau ceartă pe cineva. Mi-am încordat auzul:

„…V-am adunat aici, pentru că veţi fi viitorii pacienţi ai domnului doctor. Domnul doctor nu vrea bani – şi asta o ştiţi prea bine, domnul doctor vrea recunoştinţa voastră. Nu cu bani îl veţi îndupleca, ci sărutându-i zilnic mâinile, rugându-l, mulţumindu-i pentru tot ce va face pentru voi. Domnul doctor nu trebuie să ştie nimic din ce vă spun eu acum. Să-i cădeţi în genunchi, să-l imploraţi; numai atunci vă va asculta. Şi acum să facem o repetiţie. Voi trece printre voi. Mă veţi considera domnul doctor.”

Am auzit mişcări agitate, de parcă fiecare s-ar fi grăbit să obţină un loc cât mai favorabil. M-am ridicat şi eu în picioare.

Am deschis cu multă băgare de seamă uşa.

Bolnavii se aruncau la picioarele asistentei cu o fervoare de-a dreptul religioasă:

„Binefăcătorule! Să-ţi dea bunul Dumnezeu zile luminoase şi putere…”

„Domnule doctor! Vă rog nu ne părăsiţi. Sunteţi ultima noastră nădejde.”

Alţi bolnavi se rugau în tăcere, îi sărutau mâinile.

„E bine, conchise asistenta. Adică … destul de bine… nu trebuie să exageraţi. Domnul doctor este suspicios; nu trebuie să ştie nimic. Acum am repetat cu toţii, din lipsă de timp. Nu uitaţi însă: nu trebuie să daţi cu toţii năvală. Pe rând; domnul doctor vă va asculta pe toţi. Şi vă va vindeca pe toţi.”

Spuse asta şi îşi ridică spre mine privirea. Era senină, fără vreo umbră de spaimă pe chip.

M-am clătinat probabil. În faţă vedeam doar o ceaţă deasă, semănând uimitor cu sticla lăptoasă, aproape mată, a glasvandului.

Asistenta păşi graţios printre trupurile încovoiate,  îndreptându-se spre mine:

-Vă e rău, domnule doctor?

În glasul ei nu era nicio urmă de emoţie.

Lucian Strochi