Dintre toate definiţiile date poeziei, cea mai „tehnică” mi se pare a fi cea a lui Pierre Emmanuel: „Poezia este istoria unui verb” (verbul e înţeles aici ca mişcare, activitate (n.n.). Şi tot Emmanuel rosteşte câteva aforisme interogative. Ce sunt cuvintele fără tăcere? şi Dar dacă toată lumea nu ar fi decât un cuvânt?

Un critic (l-am numit pe Eugen Simion), observa, privitor la „poetica” lui Mircea Ivănescu: „Poezia iese din senzaţia absenţei, a golului care se deschide între obiect şi subiectul care îl observă.”

Aşadar, poezia nu e numai „istoria unui verb”, ci şi „istoria unei absenţe” (a verbului).

NEMIŞCARE e un poem programatic, aproape o artă poetică. Respingând primele două voci ale poeziei (cea lirică şi cea epică), poetul o reţine pe cea de a treia, vocea dramatică, vocea ficţiunii sentimentului. Senzaţia de vid, de tensiune, se obţine nu atât prin absenţa (statistic vorbind) a verbelor, cât mai ales, a predicativităţii acestora (din totalul cuvintelor, verbele predicative nu ocupă decât un procent de cinci la sută.) Gerunziile şi participiile nu fac decât să decupeze fenomenologic un peisaj propus. Oximoroanele (gard viu, sore lăptos, luxurianţe…nemişcate) pulverizează orice concret, tensionându-l. Mişcarea se naşte din permanenta opoziţie dintre dinamic („cea mai simplă întâmplare”) şi static („un grup de oameni tăcuţi…”).

Se poate încerca o interpretare etică a textului. O crimă (probabilă prin prezenţa unui posibil cadavru) alungă „spiritul locului” în „puzderii mărunte de ochi…”. Omul e o parte a naturii. Prin absenţa sa (omul – subiect devine, prin cadavru, obiect), provoacă o absenţă în natură (a naturii). Fidel sieşi, Mircea Ivănescu ne avertizează în final că totul nu a fost decât o ficţiune construită dramatic: „Deci cea mai simplă întâmplare…”.

Există însă o interpretare mult mai interesantă, venită din sugestii mitologice. În acest caz, începutul se va face printr-un imperativ de invocaţie („înapoi”), chiar dacă, strict gramatical, acesta este un adverb (de loc, de timp, sau chiar de mod); („atunci” joacă rolul unui temporal conclusiv): „firul acţiunii” e „firul „Ariadnei” şi morala devine clară: „Să ne salvăm în (prin) cuvânt.” „Privirea locului” e privirea Meduzei:; locul însuşi e o absenţă, o nemişcare. Putem ieşi din acest „ocean al nemişcării” prin dinamica gândirii. Gândirea convertită în cuvânt generează mişcarea, întâmplarea, „ficţiunea unui sentiment”. Mircea Ivănescu pare a spune: „Câtă luciditate, atâta mişcare”.

NEMIŞCARE e construită din şase secvenţe clar delimitate:

• prima (Înapoi… ceva), corespunzând „Invocaţiei către muze”, dar având o noutate tehnică: conclusivul (exprimat prin „atunci” şi „căci”. Reţinem şi o nedeterminare fertilă: „ceva”, care leagă prin repetiţie prima secvenţă de a doua:

• a doua secvenţă, explicativă (şi de pildă… port-bagaj), conţinând un epic banal („cea mai simplă întâmplare) rezolvat… fotografic (e aici ceva din atmosfera din „Fragii sălbatici” şi din „Blowp”). O paranteză („Poate cadavrul…”) are rolul de a fixa şi pentru cititori locul şi obiectul crimei.

• a treia secvenţă, de legătură şi de integrare (Mai încolo… în curând) conţine o metaforă lexicală (oximoron): Gard viu, pretext lingvistic pentru o rememorare a crimei şi a unei ficţiuni spaţiale („de ce viu?”); secvenţa a treia conţine seria de oximoroane mai sus-amintite;

• a patra secvenţă, cea mai importantă, conţinând două verbe în gerunziu „cheie”: „simţind” şi „fixându-te”, singurul pronume personal din text (-te) justificând o personalizare şi o adresabilitate a textului: două sintagme „privirea locului” şi „spiritul locului” conţinând şi o rezolvare a stării poetice propuse: prin „privire” se construieşte „starea”; alte două sintagme : „câine de aer” (expresia pură a unui contur imaginat ca o umbră a unei idei; la fel cu „păianjenul de iarbă” sugerând factorul comun al unei pluralităţi);

• a cincea secvenţă (risipindu-se… ascundă), continuă firesc explozia (după implozia obţinută prin acumulări calitative şi cantitative din secvenţele II-IV).

• ultima secvenţă e legată lexical şi logic foarte subtil de celelalte (de prima – prin conclusivul „atunci” cu sensul de „deci” şi „deci”,; de a doua prin repetiţia „cea mai simplă întâmplare” punând în paranteză „ficţiunea unui sentiment”, „posibila crimă” prin concluzia „tot o nemişcare se face”; de a treia şi a patra prin conturul de stare(„chiar dacă înconjurată”); de a cincea prin „foarte scunde închipuiri”; de toate – prin „spaima” dubitativă (reflex al lui „mă îndoiesc, deci exist”) şi prin mişcarea, reală şi falsă.

NEMIŞCARE rămâne în fond literaturizarea principiului eleat al săgeţii care zboară, rămânând nemişcată. Poemul e o săgeată rămasă pe coarda arcului încordat, dar care a ajuns deja la ţintă. A face invizibilul vizibil (şi invers), a transforma mişcarea în nemişcare (şi invers) înseamnă a întreprinde o adevărată aventură interioară în (prin ) cuvânt. Şi cuvântul –ne avertizează P. Emmanuel – rămâne o lume.

Şi o ultimă observaţie: oare nu cumva scrisul e „firul acţiunii”? Poetul nu s-a întoarce atunci doar la „uneltele sale”, ci chiar la ficţiunea şi justificarea existenţei sale…

Lucian Strochi