O întâlnire cu Harry Tavitian transformă istoria dintr-o ştiinţă, într-o artă.

Cei peste 500 de romaşcani care au avut ocazia unei întâlniri excepţionale cu artistul, pe 25 septembrie 2015 pot proba adevărul acestei afirmaţii.

Mai întâi portretul fizic al lui Tavitian: un om aparent fragil, în realitate numai „vână”, stăruitor, câlţos, chiar încăpăţânat, precum un salcâm; fiu al deşertului, dar mai ales al munţilor roşi şi roşii ai Armeniei; cu ochi neobişnuit de mari, de profet şi de taumaturg, de ghicitor în stele, dar mai degrabă în suflete; cu faţa arsă de vânturi pământene, dar şi solare, celeste.

Arta sa e firească, naturală, nedesprinsă parcă de natură: ploi repezi ce lovesc sonor acoperişuri de ardezie; grindină năucitoare, căzând în cascade, tocmai acolo unde apa e rară; fântâni liliale, havuzuri din cine ştie ce caravanseraiuri; paşi mărunţi, repezi de animale ce presimt oaza. Timp ieşit din istorie, sacru şi păgân deopotrivă.

Prima piesă din concert, Dele yaman e un bocet armenesc nu plâns, ci mai mult chemat, nu strigat, ci anunţat, intrat direct în ritual, chiar artistul imagina mişcări circulare, în jurul pianului, devenit stelă, piatră de hotar şi de timp. Firesc, pe nesimţite, osmotic, artistul trece la o compoziţie proprie (Old Balkan rhapsody) pe care Rigas Velestinlis (Feraios, Constantinos) erou naţional grec, dar şi luptător panbalcanic, ar fi ales-o cu siguranţă ca imn al Balcanilor: solemnitate, măreţie, spirit ecumenic, mândrie, diversitate, moliciuni răsăritene, inflexiuni apusene.

Primele două piese au fost de fapt un Preludiu, concertul debutând în fapt cu un colind armenesc, Avedis, conceput nu atât un cântec legat de o anume sărbătoare de calendar, ci mai mult ca o înălţare, o odă adusă nu zeilor, ci zorilor. Colindul e, in nuce, o istorie necosmetizată a Armeniei, cu victorii şi înfrângeri, cu biruinţe şi accente de bocet, cu mângâieri şi blesteme.

A urmat, firesc şi necesar, ca un catharsis, un Dans din zona Balcanilor de mijloc, un dans ciudat, cu sincope, dar şi cu răsuciri de şarpe şi de şolduri, sacru şi profan, lent şi ameţitor de rapid. Mijlocul devenea Centru şi condensa, focaliza mişcări diverse, cu sugestii folclorice şi nu numai.

Dar cum istoria nu poate supravieţui fără geografie, Harry Tavitian ne introduce într-o geografie lirică, dar şi într-o istorie a muzicii, traversând oceanul, următoarele patru piese: Take five (Paul Desmond), Boot that thing (boogie-woogie), Everyday I have the blues şi Kansas City blues (boogie-woogie) fiind o istorie condensată a jazzului, plecând de la rădăcini şi ajungând la inflexiuni moderne.

Artistul mărturisea într-un interviu, că a cunoscut mai bine jazz-ul după concertul lui Memphis Slim (John Len Chatman) poate unul dintre cei mai mari interpreţi şi compozitori de blues, de la Braşov. (Atunci într-adevăr Memphis Slim a uluit publicul şi telespectatorii, impresionând atât prin degetele mari (ce păreau nesfârşite) prin forţa şi blândeţea execuţiei, prin viteza interpretării, demonstrând un alt fel de a se cânta la pian).

De altfel, piesele interpretate de Tavitian au chiar în titlu (ca să nu spunem în sânge bluesul). Bluesul, împreună cu ragtime şi negro spirituals au constituit rădăcinile istorice ale jazzului. Faţă de tristeţea, disperarea şi religiozitatea impusă de aceste cântece şi forme primare, matriciale, jazzul – folosind fantezia, improvizaţia, dezvoltarea aproape fractalică, aduce şi o notă de înseninare, chiar de umor.

A fost singurul moment din concert când publicul a zâmbit, a respirat, s-a relaxat.

Următoarele patru cântece, blocuri sonore: Imn religios armenesc (Sf. Nerses Şnorhali-sec. XII), Două dansuri din Codex Caioni (Ioan Căianu- sec. XVII), Sub mărul înflorit (dans armenesc) şi Micuţa potârniche (dans armenesc) au constituit cele mai înalte momente ale serii, comparabile prin acurateţe, limpezime, claritate şi clasicitate doar cu Toccata şi Fuga în re minor de J. S. Bach sau cu muzica unor Buxtehude sau Pachelbel.

Îmi imaginez imnul lui Sf. Nerses Şnorhali interpretat de Harry Tavitian la Ecimiadzin în 303, fiind urmărit cu smerenie, rugă şi încântare de Grigorie Luminătorul şi de regele Tiridates al III, cel care a făcut din Armenia primul stat creştin la 301. Ciocanul de aur cu care Iisus a lovit aici pământul pentru a arăta locul de construcţie a viitoarei catedrale s-a strecurat, sonor, printre notele sfântului şi au fost retrăite, tot sonor, de Tavitian.

De mult nu am simţit o mai mare fervoare religioasă şi artistică resimţită atât de artist, dar şi de un public extrem de receptiv. (Nu a reuşit atunci, în vremuri biblice, dar Tavitian a avut ocazia să-şi prezinte un concert astăzi în faţa preşedintelui Armeniei, precum şi în faţa unor spectatori din 21 de ţări ale lumii, în cei peste 45 de ani de activitate artistică).

Interpretarea dansurilor din Codex Caioni (operă a lui Ioan Căianu, născut în 1629 la Căianu Mic, Bistriţa-Năsăud, autorul unei opere incredibile prin dimensiuni şi valoare –se pare că el a descoperit – între altele – căluşul, dans atât de cunoscut şi mediatizat, replică vitalistă a ceardaşului), a fost perfectă, emblematică, transportându-ne într-un Ev Mediu deloc întâmplător. Călugărul franciscan, devenit preot romano-catolic, muzician şi folclorist, umanist şi român (Natus suma Valachus (M-am născut valah) – se mărturisea) l-ar fi aplaudat cu lacrimi în ochi.

Sub mărul înflorit impresionează prin diversitate şi diacronie: viaţa Armeniei, pendulând între bocet şi dans, între umor şi muncă harnică, se desfăşoară de două ori ciclică sub un arbore tutelar, universal şi cel mai simbolic dintre toţi pomii: mărul.

Micuţa potârniche pleacă dintr-o sinecdocă, având tâlcul armean al unei înţelegeri nu doar ecumenice, ci de-a dreptul budiste, la care se adaugă şi o morală explicită: singularul poate genera, dar şi înlocui pluralul. Mica potârniche e replica artistică a Ciocârliei noastre.

Ultimele patru piese au entuziasmat realmente publicul, „obligându-l” pe artist la un „bis”…natural.

Nu ştiu dacă artistul şi-a premeditat acest bis, dar cercul s-a închis perfect printr-o „geampara dobrogeană”, Tavitian amintindu-ne că s-a născut în Constanţa, că Dobrogea este un creuzet de credinţe şi etnii, de manifestări extrem de diverse, fiind şi o replică (în mic) al unui Balcan multimilenar, fascinant şi încă necunoscut.

Concertul din 25 septembrie de la Roman a fost pentru toţi o adevărată iniţiere în tainele muzicii, în sufletele popoarelor, în tiparul psiho-artistic al unui artist nepereche.

Lucian Strochi