Totul părea un joc, ceva în genul „hai, spune-mi o poveste”; el ezitase, nu ştia dacă trebuie să-i reamintească un basm sau să încropească o povestire suficient de atractivă, ea nu-i înţelese ezitarea, trecu generoasă peste pauză: „atunci să ne plimbăm”, „nu, nu e vorba de asta… dar nu ştiam ce să aleg” – şi începu să-i povestească uimitoarele întâmplări ale unei oglinzi, o oglindă care nu se lăsa privită decât dacă vroia ea, altfel devenea opacă, poate că la rândul ei vroia să privească, poate că şi privea, totul era neconvingător şi încâlcit şi reuşi să o plictisească repede.  „Altceva     – ce-mi spui acum e prea complicat, nu te pot urmări…” Dacă ai fi judecat-o aspru, acum, ţi s-ar fi părut superficială şi nu era, vina era a lui şi îi veni, salvatoare, din memorie, acea imagine unică a unui păun văzut la o grădină zoologică, superb, cu anvergura cozii de peste doi metri, cu ochii vibrând „abia atunci i-am înţeles, erau o apă, un val vertical, păuniţa era hipnotizată, acuplarea a fost mai puţin poetică, dar coada i-a rămas la fel de… Un alt păun, mai tânăr, a încercat şi el să-şi rotească coada, dar…” S-a oprit, îi simţise iritarea. De ce? În fond, era vorba de un lucru firesc, dragostea, intrarea în ritm, în ritmul naturii, ne cunoaştem de câteva luni, odată şi odată tot trebuia să discutăm şi despre… „Ai să rămâi singur… cu visele tale.” Nu era o ameninţare: poate ceva mai mult, ceva oracular, profetic, impresie întărită şi de un gest pe trei-sferturi inel în aer: poate ceva mai puţin – o constatare superficială, nu o continuare a unui gând, ci o întrerupere a lui, gestul mâinii nefiind altceva decât o expresie a neputinţei ei de a merge mai departe. Ezită: ar fi putut să-i întoarcă pur şi simplu spatele: „dacă tu crezi asta” şi să plece, cu speranţa că fisura provocată de el nu avea să-i fie acceptată de ea: tot un joc, mai puţin subtil, teatral şi copilăresc totodată. El o privi cu intensitate, fără să-i spună ceva sau poate că ea îi spusese ceva şi el nu o auzise; o privise aşa cum priveşti prin lunetă, cineva ar putea să te strige atunci: nu auzi, de parcă, odată cu privirea, ţi-ai îndepărta de tine auzul. Numai că acum luneta nu era bine reglată, devenise alburie, opacă, ea plecase, trecuse pe lângă el atât de aproape, încât, pentru o clipă, crezuse că orbise, îşi ridică mâinile cu degetele răşchirate, gest comun al tuturor celor care îşi pierd într-o clipă vederea, vălul alburiu se scurse pentru o clipă, se trezi într-un gol imens, negru: când privirea i se limpezi, văzu că  era singur, nu avu curiozitatea să privească în jur, avea certitudinea că ar fi fost inutil. Închise ochii: garduri albastre, pe un fond roşu, psihedelic, îi împărţeau privirea; îi reveni atunci gândul: „oare când privim soarele cu pleoapele închise ne vedem sângele” şi gardul, ultima imagine pe care privirea  n-o mai putea lua înăuntru, imaginea era prea materială, pentru a putea pluti în lichidul pe care, cu siguranţă, îl conţine ochiul, privirea se retrage şi întâi dispare forma, apoi culoarea, culoarea se mai zbate printre alte culori, alte nuanţe, invers ca atunci când priveşti spre exterior, gardul – gratii, se stinse şi el şi abia atunci redeschise ochii.

Era singur şi o porni neconvins spre casă. Evită orice întrebare. „Întrebările sunt adevăratele chinuri, nu numai preludiul oricărei torturi, fizice sau nu, există clipe de repaus, rare, e adevărat, atunci când gândul şi privirea se întind prea mult, asemeni unui fir de păianjen care a scăpat din plasă, privirea se agaţă de ceva, dar  nu-l poate vedea tocmai din cauza intensităţii, aşa cum, apăsând prea puternic pământul cu un picior, nu te desprinzi mai uşor de orizontală, aşa cum ar fi normal.”

Se întinse în pat, aşa îmbrăcat cum era, privind o umbră ce forma, împreună cu verticalele pereţilor, un trapez. Gândul, oprit pentru un timp, irumpse cu putere, asemeni unui torent, cu o viteză supranaturală aproape. Avu atunci prima spaimă; resimţi fizic două timpuri: unul, pe care îl credea real, foarte lent şi un altul, foarte rapid, care se despicase din el şi care îl luase în stăpânirea lui.

Mai gândi: „…e imposibil să scapi de materialitatea trupului tău, aşa cum e aproape imposibil să te percepi tactil, vizual, auditiv, tot dintr-o dată, într-o imagine unică şi convingătoare.”

Ieşi pe uşă fără să se mai uite înapoi spre pat: avusese totuşi senzaţia că rămăsese mai departe lungit, cu privirea jucând în aria trapezului de pe perete.

Pentru o clipă numai, pentru că trebui să se ferească de o maşină pe care nu o văzuse, dar pe care o anticipase, într-o a doua spaimă: spaima că, de acum înainte, nu va mai avea nicio surpriză din partea vieţii, ştia exact, cu câteva clipe înainte, ce avea să se întâmple, aşa cum un jucător de şah anticipează mutările adversarului său cu mult înainte. Se întrebă dacă această forţă, o numi aşa pentru că ştia că o va numi aşa şi nu altfel, avea să crească mereu, avea să-i anticipeze zile şi ani întregi de viaţă, va şti cum va reacţiona de fiecare dată, numai că nu va putea reacţiona nici într-un fel, altfel, era aidoma eroului grec care-şi cunoaşte deja destinul, numai că eroul era erou şi lupta împotriva destinului, situaţia lui era infinit mai tristă, nu putea să lupte pentru că ştia dinainte rezultatul ei, dacă câştiga sau pierdea. Noua situaţie îl încântă pentru o clipă: „cel puţin nu voi orbecăi prin viaţă, voi avea privilegiul unic să văd cum va fi viaţa mea viitoare”, îşi imagină pentru o clipă câştiguri fabuloase, loterii care dau faliment, „oameni care mă vor umple de bani, de aur, numai să le spun câte ceva despre viitorul lor, popoare care mă vor disputa pentru că eu voi fi istoria lor, voi şti anii de pace şi anii de război.”

Se opri: ştia deja că nu se va întâmpla nimic din toate acestea, dimpotrivă, „oamenii m-ar putea ucide, au nevoie de incertitudini, nu de certitudini, nu se va întâmpla asta, pentru că va încerca să-şi ascundă forţa ca pe o rană teribilă, respingătoare. În fond, nu sunt decât un individ banal, cu o existenţă la fel de banală, nu voi utiliza forţa de care dispun pentru că ştiu că nu o pot stăpîni.”

Limbajul îi deveni din ce în ce mai incoerent, îşi dădea seama că nu va mai putea stăpâni timpurile verbale, în scurtă vreme nimeni nu-l va mai putea înţelege.

De fapt, tot ce ştia, ştia despre el şi despre tot ce-şi putea imagina el: vedea un film al viitoarelor sale acţiuni, pe care, docil, asemeni unei perfecte dubluri, le repeta întocmai, era o deplasare de timpuri: prezentul devenea trecut prin acţiunile sale şi totodată viitor prin gândurile sale. Simţea că nu-şi mai poate stăpâni nici el timpurile, ştia de fapt că aşa se va întâmpla şi coerenţa aproximativă de care dăduse dovadă în primele momente avea să fie anulată, aşa că va trebui să renunţe la limbaj, să rămână stăpânul şi robul privirii sale şi al trupului său, două realităţi care păreau acum independente.

Începu să fie extrem de prudent, să vorbească puţin, strictul necesar şi numai în propoziţii foarte simple.

Avea toate certitudinile şi, tocmai din această cauză, paradoxal, nu avea niciuna. A doua zi îşi căută iubita şi o ceru în căsătorie: ştia că va spune „da”, aşa că nu avu nicio emoţie; deci îi spusese: „eşti soţia mea” şi ea îl privise puţin mirată, vag amuzată, apoi confirmă: „sunt”.

Prima noapte fu calmă, aproape banală, ştia fiecare cuvânt pe care avea să-l rostească. Avu atunci o a treia spaimă: avea, e drept, toate certitudinile, dar numai asupra lui şi asupra obiectelor pe care el le putea influenţa.

Ea adormi uşor, senină şi el ştia că va avea acum o noapte albă în faţă, plină de gânduri, îşi vedea cearcănele coborându-i treptat spre pomeţi, sclerotica înroşită şi neputinţa gândului de a sări din timpul care îl prinsese în capcana lui şi de a se întoarce spre timpul pe care îl credea real şi imprevizibil.

Ştia că a doua zi va fi descoperit şi că se va despărţi de ea, dar mai ştia că nu poate face nimic şi de aceea, când ea se trezi, o privi cu tristeţe şi îi spuse: „Priveşte fereastra asta: peste câteva clipe îi voi sparge geamul cu pumnul…” şi, într-adevăr, geamul se sparse cu zgomot, iar falangele degetelor se acoperiră cu câteva semne roşii, de sânge.

Ea îl privi înspăimântată:

„Eşti nebun.”

„Ştiam că vei spune asta… te înşeli însă. Mi s-a întâmplat ceva extrem de ciudat, nu mă poţi înţelege, oricât aş încerca să-ţi explic, eu prevăd ce se va întâmpla mai departe, ştiu, de pildă, că mai întâi nu mă vei crede, apoi vei crede că îţi propun un joc al inteligenţei, vei zâmbi, vei râde, nu vei rezista, atunci mă vei ruga să încetez, aş vrea să te ascult, dar nu pot, pentru că eu ştiu că ne vom certa şi tu vei pleca. Ştiu totul despre mine, despre cuvintele şi faptele mele, după cum ştiam şi că mă vei accepta drept soţ şi că, pe umărul stâng, deşi nu l-am văzut gol niciodată, ai o aluniţă cât un sâmbure de cireaşă.”

Ea începu să râdă: „Îmi place jocul, e ciudat, nu e de loc plictisitor, dar îţi propun să-l jucăm altădată, mi-e puţin cam frică, îl bănuiesc cam primejdios, trebuie să ai o minte perfect odihnită, nu cred că acum…”

„Degeaba… la început n-ai să mă crezi… dar apoi…”

„Te-am rugat să isprăveşti…”

„Vezi bine că nu pot…de fapt nu are nicio importanţă… cunosc deznodământul…”

„În cazul ăsta plec până îţi vin minţile la cap.”

Începu să se îmbrace furioasă.

„Ştiu bine că nu voi putea să te opresc, aşa că nici nu încerc. Ştiu, de asemenea, că te-am pierdut pentru totdeauna. Ultima vizită mi-o vei face tu,  căutându-mă pentru o eventuală împăcare, în timp ce eu voi privi în tavan un trapez format de verticalele pereţilor şi de o umbră.”

Ea îl privi aproape cu ură şi ieşi trântind uşa. Rămase cu mâinile sub cap, privind insistent trapezul. Îşi aduse fulgerător aminte, fulgerul era galben, cât se poate de real, numai că nu despica, ci suda două lumi, că despărţirea timpurilor se făcuse atunci când privea, tot din camera lui, trapezul, obsedant prin imobilitatea lui. Nu ştia dacă adormise sau nu: nu resimţise deloc trecerile de la trezie la somn sau invers. Resimţise fizic, cu întreaga sa participare, totul, secvenţă cu secvenţă, tot ce se petrecuse. Ezită: scenariul imaginat sau trăit avea să se desfăşoare, acum, când timpul părea împăcat cu el însuşi, aşa cum o ştia deja? Auzi o bătaie uşoară în uşă. Ştia că a ea: n-avea însă timp să analizeze situaţia, să se analizeze. Răspunse deci:

„Intră, e deschis…”

Ea intră uşoară, zâmbind:

„Nici nu ştii cât de mult…”

El o privi încordat, atât de intens, încât nu-i mai auzi continuarea. Apoi, aproape fără voia lui şi totuşi ferm, îi spuse şi ea îl privi puţin mirată:

„Eşti soţia mea.”

„Sunt.”

Atunci el simţi că se afla într-o apă cu unde leneşe, dar fiecare undă răsfrângea diferit lumina, împroşcând-o în jur. Iar lumina era timpul sau timpurile. Încercă un ultim refugiu:

„Spune-mi: ai un semn pe umărul stâng, aşa, ca un sâmbure de cireaşă?”

„Am”- îi răspunse zâmbind,  uşor  nedumerită. „Şi cum de l-ai văzut?   Nu-mi amintesc să…”

„Eu, da”- zâmbi el şi o privi proaspăt, de parcă atunci o vedea pentru prima oară. Păru că se eliberase. Îşi spuse totuşi în gând: „Va trebui să mă feresc de timpuri. Să vorbesc cât mai simplu, în propoziţii cât mai scurte. Atunci s-ar putea să nu mai ştiu ceea ce ştiu acum atât de bine sau să ştiu, tot acum, ceea ce nu ştiu încă. Sau invers.”

Se lumină:

„Asta era… Invers…”

Lucian Strochi