Primul caz ar fi putut trece neobservat, dacă nu i s-ar fi adăugat, în timp, alte opt. Să recapitulăm datele: la 23 aprilie 1972, Eleonor Bloom din Baker (Oregon) intră în baie, în jurul orei şase după-amiaza. Soţul ei, David, privea un film la televizor. Intrigat de faptul că soţia nu dă drumul robinetelor cu apă caldă la maximum – aşa îi plăcea ei – declară soţul – îşi întreabă soţia dacă totul este în regulă. Neprimind niciun răspuns, întredeschide uşa băii. Soţia dispăruse. Observă însă în baie câteva amănunte interesante: apa din cadă („de-o palmă  – aşa o lăsasem eu – să nu se depună praf pe emailul căzii”) avea temperatura de 58^o C („lucru nemaiîntâlnit – niciodată temperatura nu a depăşit 45^o C ”); la câţiva centimetri de cadă, un pumn de cenuşă („aş fi jurat că dimineaţă nu era acolo”) şi trei resturi de unghii („nu aveau ce căuta acolo – soţia era maniacă în privinţa curăţeniei”). David nu-şi poate explica dispariţia soţiei, deşi nu exclude posibilitatea ca ea să fi ieşit neobservată în oraş. („Oricum, mi-ar fi spus sau ar fi făcut măcar o aluzie…”). Poliţia îl  arestează pe David, acuzându-l de omucidere. Eliberat definitiv peste treizeci de zile, David obţine divorţul la 19 decembrie 1980, odată cu acceptarea „de jure” a decesului Eleonorei.

Al doilea caz: Jane Hussfield din Sheridan (Wyoming). Mike Thomson, logodnicul ei, îi telefonează la ora 18 şi 15. Jane îi fixează o întâlnire la ora 21. Mike o aşteaptă la locul convenit până la ora 2. În câteva rânduri îi dă telefon. Nu răspunde, de fiecare dată, nimeni. Având şi el cheile de la apartament, Mike intră în locuinţa logodnicei sale şi o aşteaptă toată noaptea. („Eram curios să văd ce explicaţie avea să îmi dea”). Mike remarcă o pată maronie pe mochetă şi câteva grăuncioare de cenuşă. („Iniţial am crezut să sunt din tavan; tavanul era proaspăt zugrăvit şi am auzit că varul „împuşcă” ”). Jane Hussfield nu s-a căsătorit niciodată cu Mike Thomson.

Al treilea caz este cel al unui băieţel din Green Bay  (Wisconsin). În acea zi din februarie 1981, John a spart un geam de la bucătărie. Pentru această faptă, a fost pedepsit să stea la colţ două ore „cu faţa la perete”. John a dispărut. Peretele era uşor înnegrit. („Am crezut că a pus ceva în priză şi s-a produs un scurt-circuit.” – Declaraţia tatălui). Nu s-au găsit urme de cenuşă. (Sau nu au fost observate).

Cazurile patru, cinci  şase şi şapte se aseamănă foarte mult între ele. Diferă timpul, spaţiul, numele persoanelor. Din nou dispariţii misterioase, uşoare urme de cenuşă, obiecte înnegrite în jurul urmelor de cenuşă.

Cazul opt e puţin diferit de toate celelalte. Dispariţia lui Edward Bitey a fost observată de o vecină de la etajul patru: „Am văzut un fulger globular. Atât. Totul a durat o fracţiune de secundă. O clipă am crezut că a fost reflexia unei ferestre luminate de soare care se închide brusc. Numai că nu era soare. Cred că există o legătură între dispariţia lui Edward şi apariţia fulgerului.”

Ultimul caz, cel mai celebru, s-a petrecut la o nuntă din Pensacola (Florida). Mirele a ieşit până la toaletă şi, din acea clipă, mireasa a rămas văduvă. Tatăl mirelui, locotenentul de poliţie James K. Forster a preluat cazul pe cont propriu, investigând peste 200 de persoane. Nicio persoană nu a putut da o informaţie utilă. Toate aceste cazuri au constituit dosarul „F” de care se ocupă o brigadă specială a F.B.I.-ului.

Primele concluzii au fost următoarele: 1. Dintr-o cauză încă necunoscută, anumiţi indivizi dispar, probabil volatilizaţi. Deşi temperatura pe care o dezvoltă combustia lor este foarte mare (peste 10.000^o C), din cauza timpului extrem de scurt de desfăşurare a procesului, nu de produc incendii; 2. Toate cazurile semnalate s-au produs în Statele Unite. (Argument ce a şi permis constituirea brigăzii speciale a F.B.I.-ului). Dacă această informaţie este exactă, există două posibilităţi: sau Statele Unite au devenit un poligon de încercări pentru o armă străină, secretă, aflată în dotarea inamicilor săi, sau, lucru mult mai probabil, cosmonauţii au adus din spaţiu un germene necunoscut, care favorizează aceste „volatilizări” atât de rapide şi de misterioase; 3. Victimele sunt de confesiuni diferite; 4. Niciuna din victime nu depăşeşte 35 de ani; 5. În toate cazurile nu au existat martori direcţi; 6. În toate cazurile există (teoretic!) şanse ca victima să fi „evadat”. („Puţin probabil, dar nu imposibil!”).

În dosar se găseşte şi o însemnare făcută cu cerneală violetă:  „Ar  putea  exista  o  singură  explicaţie. Dintr-un motiv încă necunoscut, anumite corpuri (umane – în cazul de faţă) se încarcă cu o mare cantitate de energie electrostatică (fără să mai existe şi fenomenul invers, de decărcare). Se ajunge la un moment critic, când corpul – jucând rolul unui condensator – se străpunge, respectiv se volatilizează. Această explicaţie este valabilă atât în cazul unui germene cosmic, cât şi în cazul unei arme secrete.” Toate datele – chiar şi cele mai nesemnificative sau considerate indirecte – referitoare la cele nouă cazuri au fost preluate de memoria unui calculator. Orice dată poate fi tradusă instantaneu printr-un cod numit „codul P”, în propoziţii obişnuite. (Exact ca în cazul în care computerul eliberează o reţetă sau un diagnostic medical). Se speră simularea unui caz-robot care să permită elucidarea tuturor necunoscutelor legate de „cauza cazurilor înregistrate”. În          după-amiaza de 10 septembrie 1983, la ora 14 şi 8 minute, un     scurt-circuit puternic a distrus memoria calculatorului. A rezultat însă un scurt text care, filtrat prin codul P, are următoarea traducere literală: „Omul are structura stelei de mare. Este încă o fiinţă acvatică. Omul este însă o dublă realitate. Ca mezocosmos, omul ar putea avea şi structura unei stele galactice. Omul ar mai putea fi încă, o realitate cosmică. Volatilizarea nu este decât trezirea conştiinţei de sine a galacticului, pentru sine. Părăsind structura sa acvatică (terestră), omul poate pleca acum în căutarea adevăratei sale identităţi…Ar…” (Aici textul se termină brusc).

Acest text este ultima piesă în dosarul F. A fost numit Memoria fulgerului.

Dosarul a fost clasat. Poartă pe copertă o simplă şi grăbită menţiune: „A se distruge definitiv în anul 2033.”

„Sunt ultimul membru al fostei brigăzi speciale a F.B.I.-ului aflat în viaţă. Am crezut că e de datoria mea să consemnez toate acestea.

Francis  D. Burke

Los Angeles, nov. 1989”

Lucian Strochi