Scrisoarea Lenei m-a înfuriat teribil. Nu ştiu exact de ce; era în fond o spovedanie naivă, puţin stângace, dar sinceră:

„Sunt iremediabil îndrăgostită. Cred că mă înţelegi…”

Ce să înţelegi? Confesiunile au întotdeauna ceva vulgar în ele. Nimic mai monstruos decât o spovedanie repetată. Şi, iată, a treia scrisoare, într-o singură săptămână. N-o interesează dacă îi răspund sau nu. E sinceră… dar… cine are nevoia de sinceritatea cuiva?! De fapt, nu mă deranjează atât rândurile ei, ci faptul că am crezut-o altfel. Orgoliu? Gelozie? Îmi ţine acum o teorie feministă:

„Cultura umanităţii este o cultură structurată masculin. Ca atare, eşti taxat drept „genial” doar dacă intri într-o asemenea structură. În fond, inteligenţa noastră e paralelă cu cea a unui bărbat. Avem câteva calităţi incontestabile, câteva „date” naturale care ne avantajează: simţul nuanţei, rezistenţă fizică, un cult al preciziei şi al moralei.”

De acord: dar nu e o prejudecată tocmai această clasificare pe sexe? În sfârşit… Mă întreabă ce trebuie să facă. Parcă cineva poate da sfaturi. Şi chiar dacă dă, cine poate avea pretenţia că acestea vor fi şi ascultate?

Aseară tata m-a întrebat cum voi proceda atunci când voi fi îndrăgostită. Nu l-am înţeles: îmi cere eventuale destăinuiri sau vrea să ştie cum voi reacţiona? Simplu: ca orice îndrăgostită. Numai că pentru el acest simplu e destul  de  complicat.

Azi-dimineaţă, după ce i-am adus cafeaua şi i-am făcut o mică reverenţă (gestul acesta infantil l-am prelungit peste timpul normal, firesc; ştiu că îi face plăcere şi mi-am răspuns imediat: are o capacitate unică, formidabilă de a chema în ajutor amintirea, o imagine care  l-a amuzat,  l-a  înduioşat  sau  l-a tulburat cu adevărat cândva); azi-dimineaţă m-a privit însă plictisit şi mi-a spus neutru:

„Astăzi am să vin mai târziu acasă. Să fii cuminte.”

Asta mi-o spune ori de câte ori mai întârzie, are un fel de  pauză-justificare pentru absenţa lui de patru-cinci ore. Îl suspectez că îşi petrece acele clipe plăcut, în intimitatea unei femei: nu-l condamn şi nici nu îl aprob. Pudoarea lui tenace ar trebui să mă facă să zâmbesc: zâmbetul ar fi şi el o atitudine, taxată  drept  negativă.

„Bine”- i-am răspuns  şi el a plecat fericit, de parcă ar fi crezut că răspunsul meu ar fi însemnat, implicit şi explicit, şi aprobarea mea pentru absenţa lui.

Halatul de mătase e atât de fin, încât şi o petală de trandafir l-ar zgâria: îmi înclin uşor capul, pe spate, până când simt mângâierea gulerului.

Aşadar, astăzi. Totul e premeditat: o zi oarecare, cenuşie, o dată imposibil de reţinut, ce i-ar spune cuiva ziua de 17 noiembrie, un           spaţiu-limită imposibil, bucătăria şi două obiecte la fel de anodine şi de anonime: o coadă de mătură şi o mănuşă albă de piele. Cum mi-a venit ideea? Citisem undeva despre o crimă care nu era, de fapt, o crimă: un om, urmărit de altul, la o partidă de vânătoare, cu luneta fixată pe o puşcă de mare precizie. O tuse neaşteptată, arma se descarcă, celălalt e lovit în plin etc., etc…

Soluţia, destul de ingenioasă: să fii şi criminal şi inocent totodată; totuşi e un lucru greu de acceptat.

Atunci mi-a venit rezolvarea. Nu e greu răspunsul. E greu să pui corect întrebarea. Şi întrebarea mea se despica, egal şi corect, ca o limbă de şarpe: cum pot să fiu femeie şi fată deodată? Răspunsul       l-am consumat fără regrete, aproape fără durere, într-o mare seninătate, hotărâre şi luciditate, în bucătăria cu vase care aşteptau să fie spălate şi cu o oală mare şi roşie, emailată, pusă din vreme pe aragaz, cu apa clocotind deja… Sângele mi-a fugit câteva clipe din obraji.

Aşadar, totul de terminase cu bine, fără vreun incident.

M-am lungit pe pat, cu mâinile sub ceafă. Am închis ochii. Tâmplele îmi zvâcneau. Pentru câteva clipe am trăit spaima teribilă a corpului care rătăceşte în hăul cosmic, pluteşte sau cade, fără cel mai mic punct de sprijin, nu al membrelor sau al corpului, ci al ochiulului sau al gândului. Când cazi de la o înălţime oarecare, ştii că te vei zdrobi, trupul nu mai are atunci nicio scăpare, dar ochiul vede pământul, se odihneşte pe el, de el. Spaima e, în acest caz, superficială. Imaginaţi-vă situaţia inversă: în lipsa totală a gravitaţiei, încercarea ta de a face un pas. Şi, datorită lui, căderea, de sus, fără vreun punct de sprijin, risipirea între stele.

Am deschis ochii. Trebuia să citesc ceva, să răsfoiesc un album de artă, să rămân calmă, neutră, indiferentă, cenuşie, banală. Toată ziua.

Am ascultat Händel: „Muzica apelor”. Din orgoliu sau nu, muzica îmi evoca, contrar titlului, un castel fastuos, o serbare, o solie.

Sunt castelul, regina, straja, propriul meu ambasador, domniţa de la fereastră şi întristatul meu menestrel.

Nu ştiu cum a trecut ziua: tata s-a întors vesel, m-a ciupit uşor, ca o mângâiere, pe obraz şi m-a întrebat alb, fără vreun interes, prea sigur de răspuns:

„Ai fost cuminte…”

I-am răspuns „Da”, fără să am impresia că i-aş fi spus un neadevăr.

Am adormit, gândindu-mă că mâine va trebui să-i răspund, neapărat, Lenei.

Sandu mi-a dat un telefon:

„Nu mai ieşi şi tu prin lume, nu te mai vede nimeni, altele, în locul tău,  şi-ar trâmbiţa, prin simpla lor prezenţă, victoria”.

E stupid şi vulgar. N-a intrat, se consolează că a dat la o facultate serioasă (în fond asta nu era decât o formă perfidă de a-ţi ierta un eşec), e gelos pe orice reuşită, inclusiv pe a mea, deşi atracţia pe care o are faţă de mine  îl  face  ceva  mai  reticent.

„Ce-ar fi să vii pe la mine?”- l-am întrebat, în prima clipă fără vreo intenţie.

L-am simţit roşindu-se, ezitând, nevenindu-i parcă să creadă. M-a întrebat cu o voce schimbată:

„Mai e cineva la tine?”

„Nu, cine să fie? Sunt singură.”

„Vin imediat”.

S-a grăbit să întrerupă convorbirea, nu cumva să mă răzgândesc. A venit, într-adevăr, foarte repede. Cu un carton de „Diplomat” şi cu trei garoafe roşii.  I-am mulţumit. Totul era atât de banal şi de previzibil, încât m-ar fi mirat mult să nu fi fost aşa cum anticipasem.

„Vrei o dulceaţă? ”

„Bineînţeles”-  s-a  grăbit  să  accepte. (Nu  suferea  dulciurile.  Acum dorinţa de a-mi intra în voie îi anulase orice protest) „De care dulceaţă ai?”

„De prune verzi.”

„De prune verzi? N-am auzit de aşa ceva: am auzit de dulceaţă de nuci verzi, de pepene verde, da, dar de prune verzi, nu. Tu ai făcut-o?”

„Evident.”

Aiurea: o găsisem la un complex alimentar. Mi s-a părut interesantă combinaţia. În realitate, era groaznică la gust, nu ştiam cum să scap de ea, neavând odată altceva la îndemână îl tratasem pe poştaş cu o linguriţă. Rezultatul a fost un dezastru: poştaşul îmi lasă, de atunci, din prudenţă sau din răzbunare, scrisorile şi revistele, înghesuite, la cutia poştală.

A gustat. A rezistat eroic:

„Foarte…interesantă.”

M-am uitat la el cu atenţie; totul, absolut totul mă enerva la acest individ: dantura perfectă, puternică, egală, de parcă ar fi purtat proteză, obrazul corect ras, gura cu buze prea umede, decolorată, ce aducea cu o ureche de pisică, ochii spălăciţi, lături de peşte, părul sârmos şi prăfuit, umerii înguşti, gâtul atât de lung şi de subţire, încât părea mereu în primejdie să se frângă, din cauza capului, disproporţionat de mare.

Atunci am început acel joc, al cărui rezultat final îl ştiam deja, joc pe care aveam să-l cîştig prin nepăsare sau prin ironie. Genunchiul a fulgerat, o clipă doar, de sub capotul de mătase vişiniu, orbindu-l. M-am jucat, ca din întâmplare, cu nasturele cămăşii:

„Spune-mi, ce-ai mai făcut în ultimul timp? Ce mai face Reta?”

Reta era o fostă colegă, saşie, urâţică, o fată care se temea că n-o să fie niciodată iubită şi care se culca cu toţi  „bacalaureaţii”, spunându-şi, cu un soi de resemnare, deopotrivă tâmpă şi înţeleaptă:

„Cel puţin să nu-mi pară mai târziu rău.”

Nu ştiam nimic concret despre relaţia lor, nu mă interesau, dar Sandu trebuia să fi trecut prin această iniţiere. Roşi, bolborosind:

„A, ai aflat. N-a fost nimic serios!” – m-a asigurat dintr-o suflare, grijuliu, aproape sobru, aproape jignit şi, pentru o clipă, am crezut că n-am să rezist: râsul s-a oprit însă în albul ochilor.

M-am aplecat apoi să ridic, de pe covor, o linguriţă: privirea i  s-a scurs în jgheabul sânilor. Am chemat în ajutor tăcerea. Am pretextat o subită durere de cap şi m-am întins pe pat.

„Pot …să-ţi… masez… fruntea?”

Vorbea greoi, cleios.

„Chiar te rog. Nu prea am încredere în medicamente. Dau aproape toate efecte secundare…”

Şi-a prelungit dibaci mângâierile spre tâmple, m-a  sărutat  pe  frunte,  apoi,  brusc,  aproape sufocându-se, pe gât. S-a aşezat uşor lângă mine, de parcă s-ar fi temur să nu mă atingă.

„Dezbracă-te. Te şifonezi…” – i-am spus în şoaptă, de parcă    m-aş fi temut să nu mă audă cineva.

Totul s-a consumat firesc, fără vreo surpriză. Când am revenit de la baie, l-am  găsit pe jumătate îmbrăcat.

„Vrei o cafea?”-  l-am întrebat neutru.

„Da.”

Glasul lui era acum mai ferm, se credea în avantaj, mă avusese şi asta  mi-a plăcut cel mai mult.

M-a privit cu o admiraţie de geambaş:

„De când…?”

O brumă de decenţă îl  împiedică  să-şi  ducă întrebarea până la capăt.

L-am ajutat eu:

„De când fac dragoste?  Din ziua în care am avut buletin. A fost o idee  de-a mea.”

M-a privit uluit.

„N-aş fi crezut că…”

I-am  adus cafeaua. Şi-a aprins o ţigară, fără să-şi ceară permisiunea.  I-am spus, zâmbind:

„Aş vrea să precizăm câteva lucruri. Nu-mi plac incertitudinile. Vrei să mă iei de nevastă?”

Normal, s-a înecat cu cafeaua, împroşcându-mi faţa de masă şi pătându-şi pantalonii. M-a privit la fel de uluit, ca în urmă cu câteva momente, cu o umbră de spaimă în plus însă:

„Nu m-am gândit la asta… până acum. Şi nici nu cred că…”

„Bun… şi nici nu-ţi cer aşa ceva. Dar te rog altceva: ce a fost între noi, a fost. Consideră totul o toană de-a mea, un succes de moment de-al tău, un moment comun de slăbiciune. Alege varianta care îţi convine. Dar nu mă copleşi cu declaraţii, asigurări, mulţumiri, insistenţe. Nu mai ai nicio şansă. E clar?”

S-a posomorât brusc: „E clar…”

S-a ridicat, de parcă şi-ar fi amintit la fel de brusc de ceva „extrem de importat şi care nu suferă amânare.”

„Aş vrea acum să plec…”

N-am protestat, nici măcar de formă. La plecare, mi-a sărutat mâna.

Am avut puterea să nu mi-o retrag sau să tresar. Am deschis larg ferestrele şi am privit strada. Eram cu adevărat mulţumită. Eram şi nu eram femeie, avusesem şi nu avusesem primul bărbat din viaţa mea. Sandu ar fi putut jura oricui că nu fusese „omul de neuitat”.

Am primit scrisoarea de răspuns a Lenei. Îi descrisesem aventura mea interioară, ba chiar îi anticipasem punct cu punct traiectoria (de altfel destul de previzibilă).

Bineînţeles mă declară trăsnită, unică şi foarte curajoasă (în paranteză pune „laşă”). E, în continuare îndrăgostită „teribil de îndrăgostită”.

Tata are în ultimul timp mereu „ore suplimentare”.

Am deschis eu discuţia:

„De ce ţi-e teamă să mi-o arăţi şi mie? Te temi că ţi-aş condamna opţiunea? Dimpotrivă: cred că am putea fi bune prietene. Eu oricum plec peste câteva zile. Poate de asta ţi-am vorbit. Aş vrea, oricum, s-o cunosc.”

N-a protestat. A recunoscut că da, există o persoană care îl preocupă în ultima vreme. A doua seară a venit cu ea. Micuţă, negricioasă, extrem de agilă şi de veselă. N-a avut niciun trac în faţa mea.

„Câţi ani ai?”

„Douăzeci şi şase.”

A ciripit toată seara, sărind cu graţie de la una la alta, povestind (şi interpretând!) scene în care ea era, pe rând, fiecare dintre personaje. Tata era încântat. A plecat pentru scurtă vreme să facă cumpărături. Ea s-a întristat imediat:

„Ştii, eu n-am să pot avea copii. Poate e o nebunie ce-ţi propun, dar e o propunere: fă un copil, cât mai repede. Ţi-l cresc eu, îţi promit. Dacă vrei, îl şi înfiez. Chiar dacă voi fi sau nu cu tatăl tău. Accepţi?”

Spre mirarea ei, am acceptat. M-a sărutat, m-a strâns în braţe, m-a mângâiat. Când tata s-a întors, a exclamat, văzându-ne atât de intime, bucuros:

„Alina, ceea ce ai reuşit tu e o adevărată minune. Fata asta e aproape ursuză. Şi iat-o acum tandră, felină, complice.”

Alina a dus un deget în dreptul buzelor:

„E secretul nostru.”

Dacă aş spune că bărbaţii sunt înduioşători de stupizi, aş fi acuzată de feminism. Şi totuşi aşa e. Le rămâne, indiferent de vârstă, o urmă de infantilism, se copilăresc. Se vor mereu în centrul atenţiei, centrul în jurul căruia trebuie să graviteze orice acţiune, relaţie, stare. L-am făcut atât de greu să înţeleagă pe Sandu că el a fost obiectul, nu subiectul acţiunii mele. Când am fost sigură (e ciudat, chiar înainte de orice confirmare medicală, ştii cu certitudine că „ai rămas”), i-am spus că mi-a ajuns, că nu mai vreau să continue. Şi-a căutat scuze, justificări, amănunte şi dovezi de fidelitate, penibile toate; pur şi simplu nu poate să înţeleagă că, de la început, nu a fost o „beţie”, ci o „necesitate înţeleasă”.

„Vreau să fii soţia mea! ” – a exclamat puţin retoric, puţin disperat (începea să mă creadă).

„Iar eu nu vreau să mă căsătoresc. Nici cu tine, nici cu altcineva. Cel puţin deocamdată.”

A renunţat. Greu, dar a renunţat. I-am scris din nou Lenei. E, în continuare, „iremediabil îndrăgostită”. N-o condamn, n-o invidiez: are această capacitate unică de a fi permanent îndrăgostită. Îmi scrie:

„…media noastră aritmetică ar avea ca rezultat femeia ideală.”

Inexact: ea nu vede decât partea bună a lucrurilor. Cât despre mine, s-ar putea spune că sunt „indiferenţa supremă a balanţei, înaltă, adevărată şi singură”.

Tata a trecut pe la mine:

„Ce mai faci? Ce mai face fetiţa mea?”

„Nu mai sunt fetiţă şi fac un copil.”

A rămas trăsnit. Şi-a revenit cu greu, ca după un preinfarct.

„Cum s-a întâmplat? Când? Cu cine…”

Am zâmbit.

„Ai un nemaipomenit simţ al catastrofei. De ce crezi că a fost un accident şi nu o premeditate?”

„Şi nu se poate face…nimic?”

Asta m-a înfuriat:

„Dar ce crezi, că sunt pungă de ţiţei, să-mi trebuiască o sondă? Îmi doresc un copil normal, perfect sănătos  şi care să fie unul (nu singurul!) din sensurile existenţei mele”.

„Şi pe când nunta?”

„Ţi-am vorbit eu de nuntă? Ţi-am vorbit de un copil. Când va fi vorba de nuntă, te voi anunţa din timp”.

A rămas nehotărît şi trist:

„O singură fată am avut şi…”

L-am luat de braţ. Tandră.

„Tată, sunt doar şi fata ta. De ce nu ai încredere în mine? M-ai vrea căsătorită cu un om pe care nu-l iubesc, numai pentru a fi o „doamnă”? Şi domnul meu să-mi reproşeze  cândva  dăruirea  mea, dorinţa  mea de a avea un copil, s-o creadă o acţiune interesată şi vulgară? Ce-mi reproşezi în fond: faptul că-mi doresc o viaţă care  să-mi aparţină?”

„Bine, dar la copil te-ai gândit? Are nevoie de un tată”.

„De ce: crezi că nu-l voi putea creşte bine? Crezi că trebuie să fiu soţie de patron sau de şef de trust pentru a-mi permite să am un copil? Iar dacă te gândeşti la altceva şi eu am avut poate nevoie de o mamă şi asta timp de doisprezece ani, mamă pe care nu te-ai grăbit să mi-o oferi. Şi bine ai făcut… Tată, trebuie să ai mai multă încredere în mine. Ştiu că ai dreptate, că nu-mi va fi uşor să lupt împotriva „opiniei publice”, a falsei opinii publice, că mulţi, considerând că am „un copil din flori” mă vor crede vulnerabilă sau accesibilă; că cineva îmi va putea reproşa „ilegalitatea mea” (deşi, dacă aş fi văduvă, tot singură cu un copil, „situaţia” mea s-ar schimba brusc într-o „virtute”), că s-ar putea să am greutăţi, unii confundând educaţia cu o pretinsă şi foarte aproximativă moralitate, că fiul meu îşi va cere „dreptul” de a-şi cunoaşte ambii părinţi, că unele colege mă vor considera „o victimă în căutarea unei prăzi” şi-şi vor ascunde cât mai bine soţii în spatele lor. Am analizat dinainte toate aceste aspecte. Nu vreau să „sfidez” pe nimeni, îmi cer însă şi îmi apăr ferm un drept al meu: dreptul de a fi considerat un om normal. M-ai crescut bine, tată, în respect pentru mine: nu-mi cere să renunţ acum la nişte lucruri pe care le-am cucerit şi care-mi sunt atât de dragi.”

Discuţia a mai continuat două ceasuri încheiate. În cele din urmă, tata   m-a îmbrăţişat, m-a mângâiat pe păr şi mi-a spus:

„Bine, fata tatii (pot să-ţi mai spun tot aşa, nu)? Să te gândeşti, când îţi va fi mai greu, că tatăl tău te ajută, te înţelege, te aprobă.”

Sarcina a devenit vizibilă. Colegele au început să şuşotească. Apoi:

„Când ne prezinţi pe logodnicul tău?”

„N-am niciun logodnic”.

„Atunci  pe  soţul  tău?!?”

„N-am  încă niciun soţ.”

Un coleg mi-a cerut o întâlnire. M-am dus. M-a asigurat de la început de toată stima şi preţuirea etc., etc…. S-a arătat dispus să se căsătorească cu mine, în ciuda… L-am lăsat să se exprime.  În  final, i-am  răspuns  printr-o  întrebare:

„Dacă nu m-am căsătorit cu tatăl copilului, de ce crezi că aş face-o cu dumneata?”

Nu se aştepta la o asemenea replică. M-a asigurat din nou că a încercat, cu cele mai bune intenţii, etc., etc.. Ultimul zvon „oficial”: am conceput copilul cu un profesor universitar, care e însă căsătorit şi care din cauza obligaţiilor…, nu poate să…

„Să nu-l ierţi”- m-a sfătuit una din puţinele colege care „mă înţelege”.

„Să nu-l ierţi. Să plătească. Să-i pună o pensie alimentară cât mai mare, că… are de unde”.

„Dar nu e profesor universitar. E academician, ministru secretar de stat.”

A rămas cu gura căscată:

„A, asta era. Dar e şi mai bine în acest caz…”

Ce să-i răspund? „Pretendentul” meu a răspândit, a împrăştiat în an, o altă istorie: am fost victima unui viol colectiv.

„Vinovaţii nu au fost încă descoperiţi, aşa că… se caută un tată.”

Siguranţa mea îi roade.

„Aşteaptă actele. Asta e. Şi-a găsit un neamţ sau un olandez. Sau un italian. Altfel n-ar stat aşa de liniştită. E mai deşteaptă decât noi, care ne batem gura degeaba.”

Dorm din ce în ce mai greu. M-am învăţat să dorm pe spate. E o poziţie mai comodă. Astăzi pe la şase, a mişcat pentru prima oară. Am rămas cu un zâmbet pe buze câteva clipe lungi. Mă înduioşasem. Nu-mi dau bine seama dacă de mine sau de el. Mi-am adus aminte de supoziţia cuiva că surâsul Giocondei ar arăta că aceasta era gravidă în luna a patra. Am zâmbit din nou. Nu ca să-i fac concurenţă Monei Lisa.

Naşterea a fost surprinzător de uşoară: am avut doar două momente când am simţit că nu mai am aer. Mi-am reglat foarte bine respiraţia. Asistenta m-a felicitat.

„Parcă aţi fi fost la a patra naştere, nu la prima”.

Doctorul mi-a adus flori. Un buchet de trandafiri roşii. Peste trei zile m-a chemat la el în cabinet pentru un consult.

„Vreau să vă „consult” într-o problemă. Dar  mai întâi aş vrea să mă ascultaţi, fără să mă întrerupeţi, un sfert de oră. Promiteţi?”

„Promit”. Mi-a povestit viaţa lui. Pe scurt. Soţia îi murise la naştere, odată cu copilul.

„Mi s-a părut o imensă ironie a sorţii. Profesional, înţelegeam perfect situaţia. Omeneşte, nu. Cunosc bine situaţia dumneavoastră. V-am admirat curajul, fermitatea, luciditatea, spiritul de independenţă. Am vorbit, o să vă surprindă desigur, şi cu tatăl dumneavoastră, pe care mi-am permis să-l chem. Vă cunosc toate gândurile, toate argumentele. M-am gândit destul şi cred că nu pot fi acuzat de romantism, sentimentalism sau vreun alt „ism”. Vă propun      să-mi deveniţi femeia de o viaţă.”

Mărturisesc că eram obişnuită să-i surprind eu pe ceilalţi. Acum eu eram cea surprinsă.

„Bine, dar de ce…?”

Doctorul mi-a retezat-o aproape brutal:

„În tot ce spui, caută consecvenţă şi luciditate.”

„Fie, accept. Deşi nu uita, doctore, că există o anumită iresponsabilitate a lehuzei, anumite tulburări…”

„Te temi să nu devii sentimentală?”

„Toţi vor crede că am acceptat din „disperare de cauză”.”

„Eu ştiu că nu e aşa şi asta îmi e de ajuns. Şi de când ai început să ţii cont de părerile celorlalţi? Repet: trebuie să fii consecventă cu linia de conduită pe care ţi-ai ales-o. Singură.”

Îmi vine să-i scriu Lenei:

„Sunt iremediabil îndrăgostită.”

Bârfa continuă:

„Sigur, nu-şi putea găsi decât un doctor. Şi încă ginecolog.”

„Lasă, dragă, aşa au „unele” noroc.”

Am ţinut ca prenumele fiului meu să coincidă cu cel al soţului meu. Tata e emoţionat. Îi tremură paharul în mână:

„Am ştiut eu că, până la urmă…”

Mă tem că nu a înţeles nimic…

Fiul meu a devenit scuptor în lemn la o fabrică de mobilă.

L-am lăsat să facă ce a vrut. Cât despre mine, pot să spun că am trei copii, doi băieţi şi o fată. Soţul meu e din ce în ce mai adolescent. Şi el e „iremediabil”. Are o singură ciudăţenie: de ziua lui mă pune să-i fac dulceaţă de prune verzi. Mărturisesc că o suportă admirabil. Iar eu trebuie să recunosc că luciditatea poate fi tangentă cu întâmplarea. Cel puţin în cazul meu.

Lucian Strochi