Bică Nelu Căciuleanu este un poet dificil, aflat pe cale de dispariţie. Cu el şi prin el se continuă suprarealismul, sulemenit leit cu deasupra realismul. „Nelu” are meritul că evită cacofonia. Căci cum ar fi un poet cacofonic? (Dodecafonic ar mai merge!)

Am în faţă un volum, intitulat ambiguu AL NOUĂLEA RAI, ce derivă din A ŞAPTEA PECETE apocaliptică şi din AL NOUĂLEA VAL al lui Aivazovski.

Să analizăm câteva poeme cu trimiterile lor lingvistice, decodând câteva din trucurile poetului.

Un poem poate pleca de la un verb de autotortură: a jupui. (Câţi nu s-au autojupuit la soare, la mare?) Mai adăugăm o expresie: oale şi ulcele şi poemul e gata, servit cu balsam metafizic: Jupesc nopţile de somn şi vise/cum soarele jupeşte câmpurile, munţii, vâlcelele,/înroşindu-le pământul,/cum moartea jupeşte viaţă/lăsând în urmă oale şi ulcele.(Poemul meu închide în el cuvântul, emoţia)p.7

Alt poem te pune pe drumuri şi devine o adevărată halima (a se citi istorie), plecând de la un substantiv la plural: drumuri. Să vedem cum se despletesc şi se împletesc căile poetului, adică ale Domnului Bică: Au văzut cu ochii lor pe-atunci, Drumul piperului, Drumul cartofului,/ Drumul mătăsii, Drumul sării, şi Drumul aurului dacic,/ Drumul bâtei şi al turtei dulci,/ care pluteau încă pe unde în aerul călduţ al primăverilor din mai,/ aşa cum pluteau serile, când vorbeau despre ele,/ Drumul popoarelor migratoare, Drumul holerei, Drumul/ pestei, Drumul armatelor otomane, Drumul armatelor ruseşti,/ Drumul armatelor napoleoniene,/ Drumul armatelor germane, Drumul revoluţiilor în fruntea/ cărora, înhămaţi, aşijderea boilor la jug,/ erau regi şi împăraţi însetaţi de glorie,/ comandanţi în raniţe cu bastoane de mareşali, şi,/ Drumul mizeriei sociale atotcuprinzătoare în lungime, în/ lăţime şi în profunzime /cât toate drumurile laolaltă croite până-n zilele noastre./ Toate ridicau praful lor înecăcios. (Nopţile de sidef), p.43

Avem nevoie doar de câteva translaţii şi totul devine clar şi… obscur. Nopţile de sidef sunt Nopţile de cristal, ale cuţitelor lungi şi ale sfântului Bartolomeu. Comandanţii din raniţe erau soldaţi sau caporali plin de promisiuni şi avânt. Drumul pestei poate fi Drumul Pestei, drumul turtei dulci aminteşte de Hansel şi Gretel. Profunzimea se traduce prin adâncime sau înălţime. Ş.a.m.d..

Denotativul şi conotativul îşi strâng mâinile şi din amabila ambiguitate se naşte metafora: Viaţa ei e destul de comodă,/Chiar ea însăşi e o comodă. p. 24

Tot poetică e şi lapalisada: …Mergem la florărese pentru flori…p.25

Până şi mitul lui Pigmalyon şi al Galateei poate fi demitizat, adică poetizat: O, tu, femeie, prada care exişti doar în cuvintele mele,/umbră urmărindu-mă pas cu pas/(chiar şi când trec strada)/umbra poate fi apa când în nor se transformă,/ştiu că între-ale lor femei se află al bărbaţilor temei,/aş vrea să-ţi dau o nouă formă, acum, aşa cum te ştiu,/mereu tânără, mereu plină de viaţă/mereu cu surâsul pe faţă,/ o cunună din flori de tei cu proaspăt parfum. (Minunea şi mirarea de a fi bărbat), p.19

Nici mitul biblic, cel al lui Adam şi al Evei nu rezistă ironiei: După cum Eva a luat naştere din coasta Adamului,/aşa şi Binele s-a născut din sângele Adevărului,/ceea ce înseamnă că, dacă până atunci;Binele exista în Adevăr,/Oriunde era Adevărul era şi Binele. (Declinarea verbului a fi), p.33

Bică Nelu Căciuleanu nu-şi poate reprima însă imaginarul, acesta creând adevărate breşe, fisuri într-un discurs ironic ce părea impecabil.

De aici şi poezia, autentică, tulburătoare, aproape nevrotică, sigur hipersensibilă: Tot aşa, numai noaptea aud,/cum dulapul în care îmi ţin hainele scânceşte/probabil îl dor, uitate-n pământ, rădăcinile/copacului din care s-a născut,/sau îi cresc noduri muguri frunze,/ori, poete, are reumatism, ori se dezlânează inelele-n el,/hainele ţipă că le mănâncă moliile,/le văd dimineaţa pe pereţi,/luându-şi zborul nevinovate,/cum frigiderul mormăie/din când în când/(din termostat) şi nu ştiu ce nu-i convine/parcă ar vrea să o ia din loc/de prea mult stat la colţ,/ori poate că îi este foame, cum ţevile se tânguie după apă, însetate, şuierând a pagubă-n ciuperci…(Tăcere, vreau să-mi aud visul), p.8

Insolitul nu este nici el atât de insolit: am ascultat în Maramureş „Certarea mortului” şi versurile acelea aduceau mult cu acestea: Te-am visat Ionică,/plângea nevasta,/ultimele tale gânduri s-au ascuns în clopotele care băteau/ultimele tale gânduri s-au ascuns în lumânările care ardeau/ultimele tale gânduri s-au ascuns în masa de praznic omenită/de înalţi demnitari,/ultimele tale gânduri tu le-ai fost singurul paznic./ (Al nouălea rai. Bocet), p.20

Evident ironia nu dispare, chiar atunci când e vorba de iubire: Când te-mbrăţişez, iubito, cu ramurile copacului,/mă îmbrăţişez pe mine, iar când te sărut,/sărut, de fapt, icoana ta din sufletul meu cu inima mea,/aşadar, te iubesc iubindu-mă…(Sonată), p.18 şi: Oh, şi părul ei arzând precum copacii,/torţe vii pe muntele venus,/atât de înflăcărat,/în cerneala violentă a serii violete. p.25

Curajul poetului îi permite să fie banal, să nu evite lucruri comune: Când iubeşti, te simţi imponderabil, /pentru că în iubire îţi cresc aripi. (Poemul neliniştii mele), p.27

Literaritatea îi dă iluzia că poate stăpâni prin cuvânt obiectele, că este stăpânul unui univers reificat: …eu umblu beat de literatură pe străzi,/mă simt stăpân peste toate lucrurile… (Femeia şi bărbatul), p.16

Merită să insistăm puţin asupra tehnicilor poetului. Numele biblice se torsionează, se răsucesc se schimbă, asemenea unui obiect poliedric. Câteva versuri comprimă o adevărată literatură aluzivă: Măreţia omului stă în Stăruinţa sa. / În povestea mea, Binele-i Babel, ruda de sânge a Adevărului/Care este Hain. (Una din nopţile cu poveşti), p35

Babel poate fi Abel, iar Hain Cain. (cea mai simplă decodare). Dar Babel poate fi şi turnul Babel şi Bab – el … (din cunoscutul poem al lui Coşbuc, El Zorab) sau chiar Babe-l …caută (ca să răspundem provocărilor lingvistice). Hain poate devine prin schimbarea accentului omograful lui (hain însemnând lipsit de inimă) şi Adevărul pare adesea lipsit de sentimente. Hain este şi Haim (nume ebraic). Ş.a.m.d..

Un alt exemplu, mai aproape de dadaism îl oferă un „poem” precum „Lia tristă-n Tzara sa” din care cităm: Dar Lia, para mălăiaţă/când trecea prin piaţă,/s-a certat c-o precupeaţă,/nici nu ştiu ce i-o fi zis,că s-a sinucis.//Nu fiţi trişti. /Ea trăieşte, coaptă-i para, într-un poem de Tristan Tzara.//Cine conduce din urmă partidele?/Cine conduce din umbră guvernele?/Cine conduce din umbra ei ţara?/ E Lia Lie, blonda stafie,/ a lui Tristă-i tzara. p. 142

Plecându-se de la un pseudonim celebru, Bică Nelu Căciuleanu aduce un elogiu dadaismului, suprarealismului, avangardismului, sancţionând versurile comode, cu rimă, ironizând poveştile celebre de iubire, Lia nu e o Isoldă, chiar dacă are o relaţie cu Tristan, para chiar mălăiaţă poate fi o… poamă, Tristan Tzara devine Tristă-i Tzara, Lia devine o blondă cu influenţă (cine nu se teme de blonde?) etc, etc.

Autopersiflarea e şi ea prezentă, poetul privindu-se în oglindă: Să fii tu oare Oglinda lui Ptolomeu/care-mi arată-n mii de feluri chipul meu,/când lung şi deşirat ca un şiret,/când ori prea prost, ori prea deştept,/că nici cu fratele meu geamăn/şi nici cu mine nu mai seamăn? (Icoana), p.154

Eminescu şi Topârceanu sunt şi ei evocaţi, prin pozele eroinelor lor, devenite aici „eroin”: Stau în castelul de nisip la fereastră./O rază din secera lunii sclipeşte trezită din vis., /intră pe geamul (de mine deschis)/odată cu parfumul cu care, de-atâtea ori, se dă regina nopţii pe la subţiori. (Viitorul sună bine), p.112

Poetul „vede enorm şi simte monstruos”, caragelian, neiertând nici natura naturata, nici natura artifex: Zăpada călare pe ramuri le rupe,/Penelul prea gros puse albul pe ele/şi prea firav e pictat copăcelul. (Cuvântul de sub talpa), p.109

Un foarte frumos poem e „Balada melcului” unde candoarea infantilă, bine mimată, sensibilitatea autentică, nostalgia, dar şi un simţ neobişnuit al limbii îi permit versuri memorabile, apropiate de cele ale lui Ion Barbu: Melc, melc, fără picioare,/Cu casa la cingătoare ce-o cari singur în spinare./ Melc, melc, n-ai nici nas ca să-ţi miroase, /trupu-ţi este fără oase./…/Melc, melc, scoate coarne boiereşti şi arată cine eşti. Urcă-te pe un buştean şi mănâncă leuştean,/ să te faci un bourean/să izbeşti cu coarnele/pe cei ce-ţi iau urmele. (p.111)

Balada devine colind, colindul – descântec, descântecul – poem suprarealist, poemul suprarealist redevine baladă.

Auzul muzical este perfect, poetul nu mai lucrează cu cuvinte ci cu „blocuri de litere”.

Personaj picaresc, travesând diverse profesii, medii şi realităţi lingvistice, având un I.Q. de invidiat, Bică Nelu Căciuleanu respinge poezia leneşă, care se autoscrie prin metafore comode.

Pentru el literatura este o permanentă provocare.

Într-o lume în care cuvântul e dispreţuit şi nu „des preţuit”, un poet precum Căciuleanu e, într-adevăr pe cale de dispariţie.

Nu pentru că selecţia naturală e necruţătoare, ci pentru că „direcţia” sa e din ce în ce mai singulară.

De fapt, Căciuleanu nu scrie nici poezie, nici proză, ci un fel de roman liric, prin roman înţelegând acea specie proteică şi haplologică ce şterge graniţele, nu doar dintre specii, ci şi între genurile literare.

De fapt, pentru a ne reîntoarce la mituri, Bică Nelu Căciuleanu este un Acteon, sfâşiat de proprii săi câini. Câinii inteligenţei.

Lucian Strochi