UN POET EZOTERIC – EMIL NICOLAE

emil-nicolae-foto-liviu-ioan-stoiciu-225x300Cine îl cunoaşte superficial şi cotidian pe Emil Nicolae, va crede despre el că este un poet subtil, distilând ingenios imagini şi vocabule, un eleatic, adăugând, lent şi implacabil, pietre perfect dăltuite pentru templul său. Derutează cultura întinsă, spiritul ironic, detaşarea aparentă, o neîncredere în poezie, în poet şi uneltele sale (reale sau virtuale).

Realitatea e alta: masca sa (persona) e o platoşă, nu doar a timidităţii, ci şi una a agresiunii (intelectuale, desigur).

Adevăratul Emil Nicolae e mereu imprevizibil (cel puţin de la volumul „Studii/Confesiuni/ Capricii” -1983), surprinzându-şi confraţii prin propuneri din ce în ce mai şocante („Psihodrom”, 1994), „Femeia şi femela – recurs la erogenia textului”, 1997).

Insolitul vine atât din colajul textelor propuse în dezbatere (des – batere), cât şi din reflexele pe care le capătă acestea în contact cu textul propriu al poetului. Rezultă un aliaj ciudat, obţinut prin topire, din cauza febrei poetice,rezultând un material nou,cu proprietăţi proprii, dar şi unul mai vechi, în care metalele componente se comportă ca într-un amestec, păstrându-şi proprietăţile iniţiale, individuale.

Atins de o tristeţe metafizică (bacoviană şi a rasei sale vechi, istorică şi culturală), Emil Nicolae cultivă în ultima sa carte (roman, scenariu cinematografic, melodramă?) versul amplu, forjat în atelierele unui Isidor Lucien Ducasse, conte de Lautremont, dar şi a lui Walt Whitman, T.S. Eliot, Ezra Pound sau Rainer Maria Rilke.

Thriller-ul său „OMUL DE HÂRTIE” nu e decât o „Elegie duineză” întoarsă, pregătită să-şi întâmpine prin cuvânt nu îngeri, ci trâmbiţa apocalipsei.

Nu voi cădea în capcana întinsă de poet, aceea de a intra în analiză minuţioasă pe text. Aş găsi atunci un fals roman, cu un fals personaj (omul devenit poem sau chiar…hârtie (v. titlul!), cu martori falşi.

Totuşi aş sublinia atât „punerea în scenă” (un roman cu opt „capitole”, cu şapte „martori” temporalizaţi, care se exprimă (şi/sau gândesc) poematic, conclusiv (dar martorii pot fi şi titluri de capitole preromantice şi sentimentale engleze tip Richardson sau Fielding).

Spaţiul şi timpul sunt relativizate (în primul capitol, de exemplu, pentru timp, avem prezent, perioada 1933-1945, mileniile II-II î.e.n., Perioada Renaşterii (Giordano Bruno), iar pentru spaţiu, cosmosul, grădina dintâi, catedra, sala de şedinţă, patul îngust din bibliotecă, tavanul, muntele dinspre apus, oraşul, oceanul, rugul.

Trimiterile livreşti sunt şi ele numeroase, de la Biblie şi Talmud la Shakespeare, de la G. Trakl la U. Eco, de la Kabbala la textele avangardismului românesc interbelic.

Sentinţele sunt teribile: „Odată şi-odată cineva trebuia să-şi asume şi riscul acesta/ adică să spună că omul e un proiect eşuat …” (p.7) sau definitive: „Un poem nu poate fi ucis decât de un alt poem.” (p.30)

Expresive, făcând parte din imaginarul poetic al cărţii, cele 16 replici grafice ale lui Dinu Huminiuc, transformă romanul monologat într-un dialogat, într-o picto-psiho-dramă.

„Omul de hârtie” este o operă sinestezică, insolită, insidioasă, insolentă. Nu m-ar mira dacă cineva ar, încerca, pe scheletul ei, o suită simfonică.

„Omul de hârtie” este o replică modernă, neconjuncturală la „Surâsul Hiroshimei”, având patetismul şi grandoarea acesteia, nu şi stridenţele sale ideologice.

Cap de serie al colecţiei de ariergardă „Baioneta” a editurii „Crigarux”, „Omul de hârtie” poate fi suspectată de a fi cap’ d’ operă.

Lucian Strochi