Ce face timpul din om! M-am întâlnit zilele trecute cu inginerul Adam. Nu-l mai văzesem de peste douăzeci de ani. Când l-am cunoscut, la o cabană forestieră, era în floarea vârstei: destul de înalt, cu părul negru, cu ochi vii, de sălbăticiune, rapid în mişcări şi la vorbă (atunci când vorbea). Dar despre el auzisem însă destule înainte.

Lucruri în general bune (din punctul meu de vedere): că iubeşte oamenii şi animalele, că e amantul pădurii, că e aprig la mânie, neezitând să mai pălmuiască câte un braconier, că le lua armele atunci când îi prindea în pădure, că dădea amenzi zdravene sătenilor, când aceştia scăpau, voit sau nu, vitele la păşunat în luminiş, acolo unde e iarba mai grasă şi mai bună, că se războia mereu cu brigadierii, care mai lăsau de la ei, când era vorba de lemne de foc sau chiar de construcţii, bineînţeles că nu pe gratis, se înţelege; dar, dincolo de toate acestea, nu-i înşela pe oameni la colectare, fie că era vorba de zmeură sau de mure, de ciuperci sau ghindă, de conuri de brad sau mai ştiu eu de ce subprodus al pădurii. Un om drept, care, dacă nu era neapărat iubit, era oricum respectat şi temut, aşa cum trebuie să fie un bun inginer silvic, mai ales dacă e şef de ocol.

Acum plimba un cărucior de copil, în care se găsea ultimul (deocamdată) reprezentat al familiei Adam, de fapt o Evă, uşor de recunoscut după funda mare şi roşie care împodobea, ca pe un cadou, căruciorul. Ne-am salutat şi, pentru că niciunul dintre noi nu se grăbea, am mai stat de vorbă, vreo jumătate de ceas.

Se pensionase de doi ani, fapt care altădată m-ar fi mirat foarte tare; acum însă, privindu-l, mi-am dat seama că pentru el vârsta pensionării venise tocmai la timp: îmbătrânise brusc şi, dacă nu i-ar fi rămas ochii la fel de vii ca odinioară, mai că nu l-aş fi recunoscut. Era acel gen de om care până la şaizeci de ani e verde, pentru ca în doi-trei ani să se consume cât alţii în decenii. Nu  i-am spus nimic, dar el mi-a ghicit gândurile, semn că inteligenţa îi rămăsese intactă:

– Ştiu  că  am îmbătrânit mult  în  ultima  vreme. Culmea,         n-am avut necazuri mari; bolile m-au acolit şi ele. Numai că acum nu prea mai ştiu ce să fac. O viaţă întreagă mi-a plăcut munca şi acum… Noroc cu asta mică: o mai plimb, un ceas sau două. Numai că şi ea creşte prea repede.

-De ce nu încercaţi cu grădinăritul? Mulţi spun că grădinăritul e cea mai bună ocupaţie…

-Curios, dar parcă nu mai am răbdare… Şi mai e ceva: pădurea e un ecosistem. Plante şi animale; faună şi floră. Şi, din când în când, oameni. Sau, mă rog, bipede…

-Domnule inginer, dar mai aveţi nepoţica…

-Am doi nepoţi. Bineînţeles că sunt mândru de ei. Într-un fel, ne continuă. Numai că… poate că trebuie să fii pregătit şi pentru meseria de bunic…

Discuţia devenise una banală, cu câteva amabilităţi de circumstanţă, dar, brusc înviorat, de parcă fusese străfulgerat de o amintire (sau de un vis – fulgerul îl traversase aproape vizibil):

-Să mă cauţi neapărat. Am ceva interesant… Poate mâine după amiază. După cinci…

Ne-am despărţit după alte câteva amabilităţi, întrebări despre ceilalţi membri ai familiei, sănătate, amici comuni. Nimic despre Ocol, despre comuna al cărui părinte fusese peste treizeci de ani (mai mult decât preotul de acolo, beţiv şi bâlbâit).

Am rememorat întâlnirea. Am remarcat schimbarea de persoană (să mă cauţi), faptul că îl preocupa ceva. Să fie cumva legat de faptul că scrisesem şi publicasem între timp trei cărţi de povestiri pe care sunt sigur că le citise, nu pentru că aş fi fost un clasic în viaţă, dar oraşul în care trăiam amândoi era destul de mic pentru ca o carte apărută să nu impresioneze pe mulţi. (În plus, inginerul Adam era un cititor înrăit.) Sau poate era vorba de altceva, un secret, o amintire, vroia să mă întrebe poate cum să-şi scrie amintirile, cum să pună în pagină şi pe pagină întâmplările; publicase câteva schiţe de vânătoare, cu ani în urmă, în revista lor de specialitate, mi se pare în „Vânătorul şi pescarul sportiv”, le citisem, nu erau rele, dar prea aduceau a fabulă, erau didactice, moralizatoare, adică exact ce nu trebuie să fie explicit literatura adevărată. Altfel vădeau un ascuţit (şi normal!) spirit de observaţie, o foarte bună cunoaştere a naturii (şi a omului), uneori un umor subţire, corupt însă de cultură, nu înnăscut.

Am fost, punctual, se înţelege. Inginerul nu se grăbea, mă lasă să fierb în suc propriu, prelungea cu grijă momentul revelaţiei. Îmi arătă întâi colecţia lui de arme albe şi de foc, nu foarte mare, dar cu piese de valoare, foarte bine întreţinute: „Ăsta e un pumnal gruzin. L-am adus de la Tbilisi, în anul…” „Iar acesta e un pumnal magrebian. L-am cumpărat la Paris, la Piaţa de vechituri. Vânzătorul m-a asigurat că e autentic: „A fost, domnule, în carne de om…” Poate sunt poveşti…” „Sabia asta e de căpitan de cavalerie. O am de la un unchi de-al meu, şef de promoţie. Vulturul are ochi de rubin…”

Îmi prezentă apoi colecţia de minerale. La fel, nu foarte bogată, dar cu unele piese excepţionale. Stăteau alături stibina, serpentinul, fluorina, calcedonia, realgarul, ametistul, pirita cupriferă, galena, blenda, toate tipurile de cuarţuri de la cel limpede ca ochiul unui zeu până la cel opalin, ceţos, tulbure ca un vin încă neaşezat. O încântare. Trecu, în cele din urmă la colecţia de trofee de vânătoare. Cu adevărat ciudată. Alături de trofee medaliabile cu aur se găseau maxilare, colţi de lup sau de mistreţ, iepuri îmbăiaţi, fazani, un cocoş de munte, o vulpe roşiatică, făcută covrig, cu botul pe labe, un pui de căprioară, un corn de cerb. Toate aflate, cel puţin aparent, în neorânduială, contrastând puternic cu ordinea şi precizia dovedită la celelalte colecţii.

Inginerul Adam îmi zâmbi, îşi zâmbi:

-Aici sunt amintirile mele. Nu am niciun criteriu pentru această „colecţie”. Nici măcar cel cronologic. Pentru că şi amintirile, când ne năpădesc, nu o fac,  strict cronologic.

I-am dat dreptate.

-Mă gândeam să folosesc toate acestea într-o carte. Fiecare obiect de aici să fie un declanşator de amintiri. Trăite direct de mine. Cândva, credeam că am talent literar. Am căzut şi eu în păcatul multora, care confundă viaţa cu literatura.

-Asta cam aşa e. Mi se întâmplă să vină la mine oameni care îmi spun: „…viaţa mea e un roman.” Într-un fel au dreptate, viaţa lor conţine destule elemente senzaţionale. Numai că viaţa lor nu e simbolică, nu ştiu cum să spun, parabolică, semnificativă şi pentru ceilalţi.

Inginerul Adam mă privi pieziş:

-Poate că şi ei au dreptatea lor.

-Categoric. În fond, cine şi cum fixează regulile?

-Cea mai valoroasă piesă din colecţie e asta.

Îmi arătă un craniu de urs.

Zâmbi, apoi se plimbă câteva clipe prin încăpere. Se întoarse brusc spre mine:

-Oricât ar părea de curios, aş putea reconstitui viaţa şi moartea acestui urs. De fapt a fost o ursoaică.

Ne-am aşezat mai comod, ca pentru o povestire mai lungă:

-Vezi, la prima vedere e un craniu obişnuit. Numai că maxilarul inferior, pe stânga, a fost rupt cândva, de o lovitură puternică…

-Alt urs? Mistreţ? Cerb?

-Nu. E lovitură  de bou. Bubalinele au o astfel de lovitură… Au copita despicată, aşa că lovitura e mai puternică decât cea de cal, să spunem. A supravieţuit totuşi o iarnă. A murit în primăvară, jigărită, nedemn. Am găsit-o în vizuină. Blana era ferfeniţă, n-ai avut ce să mai faci cu ea. Osul maxilarului s-a sudat; vezi, aici măselele sunt mai tocite, a mâncat numai pe partea asta. A murit de inaniţie.

Mi-am aprins o ţigară. Inginerul nu fuma. Îmi explicase odată:

-La noi, în meseria noastră, e obligatoriu să nu fumezi. Dacă fumezi, fiara te simte de departe.

Apoi, peste alte văluri de tăceri îngândurate:

– Poate că ar trebui să încep cu un basm. A fost odată o ursoaică brună, tânără, puternică, frumoasă, care avea doi pui. Jucăuşi, ca toţi puii. Până atunci ursoaica era iubită de codreni, de săteni în general. Ieşea deseori la marginea drumului, să primească zmeură. Ei, nici chiar din mâna omului, fiara e fiară, niciodată nu ştii cum reacţionează; oamenii îi culegeau zmeura, apoi i-o lăsau la marginea drumului, pe vreo frunză de brusture. Ursoaica îi urmărea cam la vreo patruzeci de paşi, în urmă şi în dreapta, unde e pădurea. Era curajoasă, se obişnuise cu oamenii, dar cam leneşă, îi plăcea să primească, nu să alerge după bunătăţi. Spre Vulturu avem o poiană frumoasă, mărginită de doar două laturi de pădure, o ştii. Acolo îşi fac veacul, de când mă ştiu,  apicultorii. E un vad bun pentru „muşte”.  Pe malul apei e un pâlc de salcâmi. Ceva mai încolo, o rarişte cu tei. Ca să nu mai vorbim de florile câmpului şi ale pădurii. Ursoaica a descoperit cu încântare mierea. Vine pe înserat, îşi primeşte porţia, mormăie apoi mulţumită şi pleacă. N-a stricat niciodată  un stup, n-a răsturnat un vas, n-a speriat pe nimeni.

De când a avut puii, s-a schimbat. A devenit brusc sperioasă, nervoasă, violentă. Într-o zi a frânt, cu o labă, spinarea unui cerb, care se aventurase prea aproape de vizuina ei. Atunci cred că a dat, pentru prima dată,  de carne. Şi când un urs a dat de carne, gata, s-a terminat. Devine carnivor, periculos şi, de multe ori, trebuie ucis.

O vreme ursoaica n-a mai intrat în raza mea de acţiune. Într-un aprilie am găsit resturile unui mistreţ bătrân. Fusese o luptă teribilă acolo în pădure. Nu se ştie cine atacase primul. Probabil ursoaica. Mistreţul s-a apărat, a contraatacat cu armele sale albe teribile, a atins-o cred, zdravăn, erau şi părţi dintr-o blană de urs, dar până la urmă ursoaica a învins. Despre pui ştiam că unul a murit, iar altul, tot o ursoaică a fost prinsă de ţiganii ursari şi purtată prin mai toate satele Moldovei de sub munte. Te întrebi, bănuiesc, de unde ştiu toate astea: şi de ursoaică şi de puii ei, dacă ei erau în cutare situaţie şi nu alţii, mă rog, întrebări perfect justificate pentru cine nu cunoaşte bine pădurea şi legile ei. Trebuie să ştii că pădurea (aici inginerul devenise patetico-didactic, dar asta nu mă deranja prea mult) este o mare familie. Toţi se cunosc, se respectă, se evită, se ajută: momentele de criză sunt foarte rare. Numai atunci când duşmanul tuturor, foamea, îşi arată colţii şi fiarele sunt nevoite să şi-i arate pe ei lor. Altfel nu. Devii om al pădurii nu când descoperi o urmă de urs, de lup, de căprioară sau de mistreţ, ci atunci când ştii a cui anume e acea urmă.  E un lucru mai greu, se învaţă în ani, îţi trebuie şi iubire sinceră, necondiţionată, de animal, de natură. Îţi spun toate acestea nu neapărat pentru că nu le ştii: dar cred că trebuie să le ştim cu toţii, dacă vrem să mai avem natură… Dar, mă rog, poate că exagerez eu… Să revenim însă: un pui murise. Culmea, un mascul, primul născut, cel care, teoretic, are şansele mai mari de supravieţuire. Intervine aici legea compensaţiei: celălalt pui, femela, tânăra ursoaică, a crescut cât pentru doi: puternică, răsfăţată, frumoasă, curajoasă, veselă, uriaşă. Când au prins-o ursarii,     maică-sa a apărat-o, cu preţul vieţii – şi al morţii, căci a fost ucisă atunci – aş spune. Vreo doi ţigani au fost atinşi, scărmănaţi zdravăn de ursoaica-mamă, unul sfâşiat destul de rău, mutilat pe viaţă. Altul a scăpat ceva mai uşor, dar cred că spaima trasă atunci i-a rămas în oase, mai ceva ca un reumatism cronic.

-Statul nu ia niciodată o poziţie împotriva…

Inginerul Adam deveni precipitat:

-Şi da şi nu. E drept că se întâmplă tragedii – şi de o parte şi de alta – dar, într-un fel, ţiganii aceia duc mai departe o tradiţie de milenii. Desigur, chinuie animalul, uneori îl ucid, ucid animale şi la capturare, dar într-un fel şi iubesc animalele. În plus, ceilalţii oameni, copiii îndeosebi, au ocazia să vadă viu un animal. Învăţă să-l respecte, să-l ocrotească. Nu prea sunt de acord cu parcurile şi grădinile zoologice. Dar cred că ele sunt un rău necesar. Nu poţi iubi decât ceea ce cunoşti. Oricum, un animal prins, în captivitate, e pe jumătate pierdut pentru specia sa, pentru pădure. Dar poate că în felul acesta sunt salvate alte zeci de animale. Ţiganii au dresat ursoaica, după metode numai de ei ştiute, punând-o să treacă cu tălpile peste jar, înţepând-o cu furci, înfometând-o. Ursoaica, ei îi spuneau Gina, i-am întrebat de ce i-au spus aşa şi ei mi-au răspuns că e un nume mai scurt, că poate numele îi vine de la Regina, că Regina e o frumuseţe de animal, pe care nu l-ar vinde nici pe o salbă de bani de aur, că Regina era deosebit de inteligentă. I-au pus şi un inel în nas, singurul semn de sclavie. Se bucurau că Gina e inteligentă, ştia să bucure oamenii, copiii cu giumbuşlucurile ei, părea chiar veselă: dansa, saluta cu o labă, cu două, strângea mâini, ca un şef de stat, se lăsa călărită de copii (care ţipau de frică sau plângeau nătâng, dar ea nu se supăra, nu se enerva, părea că îi plac acele animăluţe ciudate, prea multe şi prea alburii, strânse în cerc, care uneori aplaudau, alteori plângeau, alteori ţipau sau râdeau), făcea tumbe, dansa. Dansa caraghios (aşa cum numai urşii dansează), dar muzical, spectacolul dura mai bine de o oră, se sfârşea brusc, ursoaica cerşea bănuţi de la spectatori, dacă vedea un ban mai mare, saluta cu respect, se scuza frecându-şi cu o labă burta, adică, „ce vreţi, mi-e şi mie foame, nu numai vouă şi eu trebuie să mănânc şi ştiţi şi voi că mâncarea costă”; oamenii rîdeau cu lacrimi şi mai scoteau un bănuţ. Ţiganii stăteau două-trei zile într-un târg (aveau, culmea, autorizaţie în regulă, eliberată de Circul de Stat, adică erau artişti ambulanţi şi aveau voie să-şi practice meseria şi talentele „pe tot teritoriul României”), apoi plecau, regretaţi de toată lumea, dar promiteau să se întoarcă peste câteva luni. Într-o seară, Gina s-a răzvrătit, şi-a rupt lanţul pe neaşteptate şi a fugit printre oameni. S-a iscat o panică de nedescris, panică de care a profitat ursoaica: ochise încă de cu ziuă o pădure, iarmarocul era aproape de liziera unei păduri, în afara oraşului, aşa că, în doar câteva clipe, ursoaica s-a refugiat în pădure. Ţiganii au căutat-o cu îndârjire, zile întregi (nici nu prea mai aveau ce să facă: ursoaica era singura lor „sursă de existenţă”, în afara unor mărunte furtişaguri, periculoase şi neîndestulătoate), dar nu i-au dat de urmă. După câteva luni am avut de la ea primele semne: în primul rând belciugul din nas, pe care l-am găsit lângă un molid: ros, uşor desfăcut, ruginit; totuşi al ei, eram sigur de asta. Cum l-a scos nu ştiu, poate că, enervată, şi l-a smuls din nas, în ciuda durerii cumplite; poate că, frecat de crengi sau de trunchiuri de copaci a ieşit el singur, nu ştiu; vreau să cred că acel inel de sclav, belciugul, era un semn de la Dumnezeul fiarelor: şi anume că omul nu mai avea nicio putere asupra acelui animal, care îşi dobândise, prin iscusinţă, şiretenie şi curaj, libertatea mult dorită, la care nu va mai renunţa decât mort. Şi aşa a şi fost.

Apoi puii, singurii pe care i-a avut vreodată. După ce a avut puii, ursoaica s-a apropiat mai mult de sat. Venea la prune: satul, de munte, era renumit doar prin prune. În tot satul rar găseai câte un nuc, câte un cireş sau vişin. Meri mai erau, dar puţini, cu fructe bune doar pentru ţuică sau pentru porci. Prunul, nepretenţios la căldură, rezistent la ploi, creştea bine. Prunele nu erau de soi, dar toamna, prin octombrie, erau dulci ca mierea. Ursoaica venea cu cei doi pui: ataca gospodăriile mai răzleţe, aflate mai spre poala pădurii. Spărgea gardul, intra cu grijă în livadă, se oprea sub pruni, apoi îşi chema puii. Cu spatele frecându-se puternic de prun, făcea să cadă în iarbă prunele coapte. Puii le culegeau conştiincioşi, mâncându-le pe măsură ce le culegeau. Apoi se tăvăleau prin iarbă, în timp ce ursoaica se înfrupta şi ea din fructele zemoase şi dulci. Un sătean mi-a povestit toate acestea: a văzut totul, într-o noapte de neuitat. Ieşise ca tot omul afară, veceul era în curte, se aşezase pe tron, când a dat ursoaica la prune. Şi-a bătut întâi joc de câine, adică l-a făcut să se sugrume cu propriul lanţ, până când, câinele, cu ochii ieşiţi din orbite, nu mai scotea decât schelălăituri uşoare, jalnice. Apoi s-a dus în livadă, mai mult o grădină, în care, printre pruni, aflai şi porumb şi ceva lucernă. La un moment dat, ursoaica a început să-şi frece spinarea de veceul din lemn: dacă şi-ar fi pus mintea cu el, l-ar fi răsturnat printr-o singură opintire. Bietul om a mai fost trecut o dată de toate celea: s-a gândit şi la moarte şi la ridicolul situaţiei. Ursoaica părea că-i zâmbeşte batjocoritor: omul n-a scos un sunet (nici nu putea să-l scoată). După un timp, ursoaica a plecat, spărgând gardul prin altă parte, neîntorcându-se pe acolo pe unde venise. Ruşinat, umilit, omul s-a jurat să se răzbune: şi-a făcut rost de o armă, cu ţeavă lisă, adică să nu-şi dea nimeni seama cu ce armă s-a tras şi a urmărit stăruitor, luni de zile, ursoaica.

S-a întâlnit cu ea atunci când s-a aşteptat mai puţin, lângă un brad pe jumătate putrezit, acoperit deja de muşchi verde, proapăt, ud; fiara i-a apărut deodată în faţă, uriaşă: „Ştiu că nu voi fi crezut, dar acesta e adevărul: ursoaica era cel mai mare urs pe care l-am văzut vreodată. Şi am văzut destui, într-o viaţă de om. Când s-a ridicat în picioare, la doar un metru şi jumătate în faţa mea, am crezut că nu se mai termină. Mi-a acoperit tot câmpul vederii: nu vedeam decât blana ei maronie, bătând uşor în negru, cu câţiva ciulini prinşi de ea, lucioasă… Am avut atunci o clipă de nebunie, dar care mi-a salvat viaţa: am aruncat puşca uşor înainte, în dreapta, apoi am salutat-o. Cu respect, corect, energic, aşa cum îţi saluţi superiorul în armată. Ursoaica m-a privit o clipă uimită, apoi m-a salutat şi ea. M-am retras binişor, milimetru cu milimetru: pot să jur că ursoaica mă privea ironic, uşor îngăduitor. S-a întors, privind mereu peste spate, a trecut greoi peste puşca pe care o aruncasem, frângând-o ca pe un vreasc uscat, aşa, în batjocură şi s-a îndepărtat, unduind din toate cărnurile, agale, de parcă vroia doar să-şi facă plimbarea, siesta,  după un prânz copios. Ştiu că nu mă va crede nimeni, dar aşa s-au petrecut faptele. Am renunţat de atunci s-o mai vânez.”

El nu, dar alţii s-au străduit îndelung. Toader Şchiopu, îndeosebi, făcuse pariu în crâşmă că-i va invita pe toţi la pastramă de urs. „Iar pe spuză îmi voi face o friptură din labă de urs. O labă o mănânc eu singur, celelalte sunt ale voastre.” Nici Toader n-a avut mai mult noroc. După ce i-a luat şi lui arma, ursoaica l-a fugărit câţiva kilometri prin pădure. Era tot sfâşiat de crengi, de tihărăi, plin de noroi, cu hainele ferfeniţă. Abia mai sufla, când a ajuns în crâşmă. S-a repezit la paharul cu ţuică al unui vecin; l-a băut pe nerăsuflate. „Ce e? Ce ţi s-a întâmplat?” Vecinul era mai mult curios, decât dispus să-şi reclame piederea de alcool. „Ursoaica asta e Diavolul tot. Nu râdeţi ca netoţii, şi-a bătut joc de mine. Mi-a luat arma, de parcă ar fi fost un pădurar cu care să mă fi certat, apoi m-a fugărit prin toată pădurea. N-a vrut să mă prindă, să mă ucidă. S-a jucat ca pisica cu şoarecele. M-am convins: pierd pariul, dar scap de belea. Să nu mai aud de…” Apoi vocile s-au coborât, spre alte întâmplări tainice sau cu tâlc.

Inginerul tăcu îndelung, aproape cu încăpăţânare. Ar fi vrut oare să rup eu tăcerea? La ce se gândea oare acum? Oricum, sunt sigur că uitase de mine, că gândurile sale erau departe, undeva în pădure.

Într-un târziu, trase aer în piept:

-Ştiu, te-ai fi aşteptat la altceva, poate la ceva măreţ, simbolic, dramatic. Nu sunt astăzi în cea mai bună formă, din păcate. Oricum, ursoaica asta a însemnat mult pentru mine: o urmăream îndeaproape, ca un spectator, ca un martor. Investisem mult în ea: suflet, speranţă, simboluri.

Ursul e un animal heraldic. Credeam că această ursoaică adună în ea, ca un arhetip, pădurea întreagă; că, atunci când va muri ea, va muri şi ceva din mine; şi ceva din pădure. N-a fost să fie aşa: a murit nedemn, repet; nu avea voie să se lase lovită, prosteşte,  de un dobitoc domestic, de un bou. I-aş fi dorit o moarte aprigă, violentă, într-o luptă egală. N-a fost să fie aşa.

Din nou tăceri.

-Mă bucur totuşi că eu am găsit-o. Şi mai e ceva: am găsit-o întinsă pe burtă, într-o poziţie… aşa cum vezi în expoziţiile cinegetice expuse blănurile de urs. Blana nu mai era bună de nimic, dar, mărturisesc, am îngenunchiat.

Nu ştiu de ce: din respect, să văd mai bine calitatea blănii, eram obosit şi m-aş fi odihnit şi eu. Oricum, atunci am văzut mai bine blana. Era ca o ţară: cu munţi şi dealuri, cu râuri de sare, de sânge, uscate; cu câmpii domoale. Ca şi cum m-aş fi aflat undeva, departe, în cosmos şi aş fi privit de acolo spre o ţară. O hartă cu reliefuri, cu culori de o stranie frumuseţe, de la gălbui la negru. O hartă fără legendă, dar pline de legende. Cred că asta am vrut, de fapt, să-ţi povestesc. Dar într-o viziune de o clipă nu prea încape o istorie…

Sunt convins că inginerul Adam îşi dorea să fie singur.

Aşa că m-am retras în tăcere. N-a protestat.

Semn că avusesem dreptate.

 Lucian Strochi