Prima dată când a intrat pe un teren regulamentar, cu iarbă, având echipament regulamentar: tricou (în dungi – alb-albastre), chiloţi (cu şnur, nu cu elastic), ghete (cu crampoane), jambiere (roşii) şi apărătoare (cu sârmă) a fost la paisprezece ani, la două zile după ce primise buletinul.

Era un meci fără importanţă, cu ceferiştii din Simeria, amical, miza fiind o ladă de bere, pe care la sfârşitul meciului, coechipieri şi adversari, titulari şi rezerve aveau să o topească, indiferent de rezultat. A fost şi singura dată când a jucat alături de tatăl său, jucător-antrenor: a intrat pentru că echipa lor rămăsese în zece. „Intră şi tu poate îi încurci cumva, unsprezece e oricum mai mult decât zece”- îi spusese pe jumătate sever, pe jumătate amuzat     taică-său. Intrase, jucase o jumătate de oră, înscrisese două goluri, (unul anulat pe motiv de offside, corect, stătuse „la pomană”), avusese şi o bară, greşise doar de două ori şi dăduse vreo patru pase bune, dintre care una de gol; una pestre alta reuşise „un joc bun, chiar foarte bun pentru un debutant” – cel puţin aşa îl încurajaseră toţi coechipierii.

Primi şi el un gât de bere, nu-i plăcu, era acră, i se păru chiar că miroase a urină, era mirat că ceilalţi puteau bea aşa ceva şi chiar să le placă, îi văzu goi la duşuri, râzând, gălăgioşi, plesnindu-se pe spate cu palmele pline cu săpun, în aburi fierbinţi care nu alungaseră cu totul mirosul de transpiraţie, sărat, de animal tânăr, îl mira pectoralii umflaţi ai celorlalţi, abundenţa părului în anumite zone, era uimit şi scârbit şi taică-su l-a simţit: „ieşi afară şi aşteaptă-ne”, „lasă-l” -strigă la taică-su unul, Hajdu, cel mai în vârstă dintre jucători, singurul care nu-i recunoştea autoritatea de vârstă, între el şi taică-su erau doar vreo patru ani diferenţă, „lasăţi-l să vadă şi el un bărbat gol, că femei goale are tot timpul să vadă”, ceilalţi au râs,  întorcându-se ostentativ spre el, arătându-şi podoabele.

A ieşit afară, i se făcuse rău, era prea mult, efortul fizic, emoţiile debutului, violenţa limbajului şi a imaginilor nonconformiste, aburul prea fierbinte, gâtul de bere, toate se amestecaseră şi acum îi era rău, făcu câţiva paşi nesiguri, îşi reveni apoi complet; se întoarse liniştit la autobuz, fără să mai scoată vreun cuvânt până acasă.

Avea ceva calităţi: juca cerebral, cu capul sus, pasa corect, avea simţul terenului, şuta puternic şi precis cu ambele picioare, era înalt, avea o lovitură de cap puternică, un centru de greutate foarte jos ceea ce însemna două lucruri: că era foarte greu de dat la pământ şi că avea picioare scurte pentru înălţimea lui, ceea ce îi permitea să se descurce pe spaţii mici, să dribleze scurt.

Avea şi câteva defecte: era destul de lent, neglija uneori faza de apărare, nu se folosea deloc de braţe, iar uneori, mai ales când echipa era condusă devenea egoist, trăgea din orice poziţie,  chiar dacă nu avea prea multe şanse, juca prea elegant, ca o domnişoară, nu punea osul, se ferea şi îşi ferea adversarul de contacte dure.

Tăcut  şi modest, era iubit de coechipieri, deşi niciodată n-a fost considerat o vedetă, un senator de drept, un titular indiscutabil.

Antrenorii îl preferau altora, poate mai talentaţi, dar inconstanţi. În patru ani căpătă ceva experienţă, forţă, o anume încredere în el, intra uşor în combinaţii gen un-doi-uri, faze fixe, scheme muncite mult la antrenamente, dar cu rezultate certe în teren. Marca destul de mult, aproape un gol pe meci, dar ciudat, lucrul acesta fu remarcat destul de târziu. Existau, desigur, explicaţii: nu prea marca goluri decisive (de pildă marca golul doi, atunci când echipa sa câştiga cu 4-0), nu avea execuţii de mare fineţe (adică înscria goluri previzibile: o minge scăpată în faţă de portar, un lat pus la o centrare oportună, spectaculoasă, un gol de la vreo 8 metri printr-o pădure de picioare, un 11 metri, un cap pus exact când trebuie…).

Avea şi dezavantajul că juca mijlocaş şi, în ziua de azi, mijlocaşii trebuie să marcheze aproape tot atât cât atacanţii          pur-sânge.

Se transferă la o echipă de divizia A. După vreo două luni, echipa sa urca sigur în clasament, graţie a două achiziţii considerate ulterior ca foarte bune: un libero de vreo 35 de ani şi a sa, pe banda stângă.

După un sezon, fu convocat la lotul de tineret.

Jucă bine câteva meciuri, menţinându-şi media de goluri din campionat şi fu convocat pentru prima oară în lotul lărgit, apoi în lotul de 22, al naţionalei.

Convocarea sa trecu în general neobservată. Oricum nu avea cum să devină titular, având doi contracandidaţi puternici, dintre care unul era în formă, juca în primera division şi avea peste 70 de jocuri în naţională. Două ziare lăudaseră însă politica de întinerire a noul selecţioner. Crezu că mai degrabă e vorba de o răfuială dintre titularul de drept al naţionalei şi respectivii ziarişti, decât de unele aprecieri la persoana sa.

Meciul cu Germania se apropia cu paşi repezi. Intrase în lot, dar în lot jocurile erau făcute. Câteva miuţe, câteva meciuri test cu echipe de mâna a doua îl convinseseră repede că deocamdată nu avea nicio şansă. Candida pe un loc ocupat. Nu primea nicio pasă sau dacă o primea era fie prea slabă şi pierdea mingea, adversarul ajungând cu o fracţiune de secundă înaintea lui, fie prea puternică şi atunci trebuia să fie foarte atent, să facă un stop perfect, altfel mingea sălta vreo doi metri de el, ca lovită în gard. „Băiete, mai munceşte, crezi că ajungi general după două-trei lupte?” I-au spus-o clar şi el a înţeles.

Începu să aibă insomnii. Adormea greu, visând mereu acelaşi vis.

Era pe teren în meciul cu Germania. Primea o pasă în diagonală de la fundaşul dreapta. Alerga, protejând balonul cu exteriorul labei piciorului. Fentă de corp spre drepta, fundaşul advers pleca spre stânga, trecea în viteză în careu, aproape de linia de 16 metri până la linia de corner: o centrare puternică în spate, în unghi de 45 %, la firul ierbii, un şpiţ al înaintaşului venit din spate în viteză şi Goool !

Altă fază: scăpa de adversarul direct, se juca om la om pe tot terenul, pornea de pe banda dreaptă, dribla, trecând mingea cu interiorul spre dreapta, închizându-şi aparent unghiul; un adversar, încă unul… Ajunge la limita careul mare. Acum driblează cu exteriorul, îndreptându-se spre centru, apoi puţin spre stânga: şut puternic şi plasat în colţul drept la vinclu, cu stângul. Portarul uşor căzut, ieşit să-i închidă unghiul, nu mai poate face nimic şi… gol !

Faze, mereu faze, derulate în mare viteză: driblig cu dreptul de pe partea stângă, apoi mingea trecută pe stângul, pătrundere în care, centrare, şut şi gol. Sau dribling pe partea dreaptă cu piciorul stâng, fundaşul stânga îi iese în întâmpinare, trece de el cu o manevră subtilă, schimbându-şi piciorul de sprijin, lăsând mingea să ajungă de la stângul la dreptul, centrare, şut şi gol. Visa câte douăzeci de asemenea faze pe noapte: avea senzaţia acum că ar putea juca şi cu ochii închişi, că mişcările nu mai erau deloc întâmplătoare, ci făceau parte dintr-o uriaşă schemă, extrem de precisă, exersată până la reflex, imposibil de contracarat de adversari.

Putea visa în linişte: oricum nu avea nicio şansă să joace. Numai că titularul se autoaccidentă stupid la o săritură la cap, cu doar o săptămână înainte de meci (fractură de piramidă nazală), iar „varianta a doua” avu a doua zi un accident de maşină nu prea grav, atât cât să-l ţină în spital vreo două săptămâni, dar, oricum, fusese scos din cursă. Nici aşa nu deveni titular: antrenorul nu putea risca să arunce în luptă într-un meci atât de important un debutant ce nu împlinise încă douăzeci de ani. Avea să intre, dacă avea să intre, după pauză. Şi asta numai dacă lucrurile pe teren ar fi mers bine. Dar când întâlneşti Germania, nu prea poţi să spui cu lucrurile merg bine, chiar dacă ai conduce cu 3 la 0. Mai degrabă ar fi avut şanse să intre la 3 la 0 pentru ei, când, pentru noi, lucrurile nu mai aveau nicio importanţă.

Sosi şi ziua meciului. Fu reţinut ca rezervă. Oricum era ceva, mai mult decât nimic.

Ieşi din rezerva sa obişnuită şi îl întrebă pe antrenor dacă ar avea vreo şansă să joace. „Dacă am juca cu Malta ai fi titular sigur” – îi spusese zâmbind antrenorul, bătându-l uşor cu palma peste omoplatul drept.

Atunci riscă (oricum nu avea nimic de pierdut): „Nu avem decât să considerăm Germania o echipă de valoarea Maltei. Mental, e posibil.”

Antrenorul nu-i răspunse, îl ameninţă în glumă cu degetul, dar rămase pe gânduri. „Dacă puştiul ăsta are dreptate? Germania e puternică şi prin inhibiţia pe care o provoacă celorlalte echipe.”

Rămase în primii patru. Deci, dacă nu se va accidenta portarul (sau ar prinde o formă lamentabilă), în ambele variante fiind vorba de o schimbare obligatorie, nedorită, dar obligatorie şi, dacă antrenorul avea să facă toate cele trei schimbări, atunci, da, ar juca şi el.

Meciul începu vioi, fără prea multe tatonări. Germania avu o bară chiar în minutul 2, iar românii ratară şi ei, în următoarele 5 minute, două ocazii destul de clare.

Apoi jocul se cuminţi, nemţii pasând elegant, precis, încercând să deschidă jocul pe aripi, aşezându-se foarte bine în teren; românii jucau pe cartea contraatacului şi încercau să ţină, prin pase laterale sau în spate, cât mai mult mingea în posesia lor, aşteptând o greşeală a adversarului.

Prima repriză se termină fără vreun rezultat notabil pe tabela de marcaj sau fără vreo fază mai spectaculoasă sau măcar discutabilă.

La pauză antrenorul făcu prima schimbare: ceva nu mergea bine în atac. Centrul, altădată un argint viu, imprevizibil, scoţând sufletul din apărătorii centrali adverşi, era astăzi lent, neinspirat, nervos, jucând mereu cu spatele la poartă. Antrenorul încercă acum un 4-4-2, păstrând în atac doar extremele. Nemţii te toacă sistematic, trebuie să rezişti la mijlocul terenului, dacă nu o faci, meciul e sigur pierdut, atacă în haită, cu fundaşii laterali, cu mijlocaşii, cu extremele, cu atacanţii centrali, care par a se trezi acum din amorţire, ba chiar şi cu fundaşii centrali, la fazele fixe.

Abia acum ai şanse reale. Imposibil ca vreunul din cei patru să nu obosească, să nu dea randament scăzut. Şi atunci…

Ne apropiam de minutul 60. O singură ocazie a nemţilor, un cap, puţin peste bara transversală şi o ocazie a românilor, la un luft inexplicabil al unui fundaş central advers.

Nemţii jucau tare, la intimidare, totuşi destul de corect, atacau din faţă, necruţător, la limita regulamentului. Mijlocaşul stâng al românilor îşi permise o clipă de visare, întârziind transmiterea balonului. Fu atacat dur, cu talpa, undeva în zona genunchiului. Cartonaş galben pentru neamţ şi … schimbare la români !

…Întâi nu-i veni să creadă: chiar juca în naţionala României ?!!

Centralul îi făcu semn să se grăbească. Greşi prima pasă, aproape de centrul terenului. Se auzi chiar un fluier răzleţ din tribună. Două-trei pase la adversar, de o parte şi de alta. Tensiune, început de oboseală. Se îndreptă spre poarta adversă, instinctiv. Extrema dreaptă reuşi un dribling scurt, alergă paralel cu tuşa, ajunse în apropierea cornerului şi centră cu efect, puţin în spate. Venind lansat, lovi puternic balonul cu ristul din volé. Se auzi un sunet sec, pe care doar el îl recepţionă amplificat: mingea lovi îmbinarea barelor în colţul din stânga şi intră fulgerător, aproape neschimbându-şi traiectoria, în poartă. GOOOOL !!!

Un gol de zile mari, un eurogol, un gol imparabil. Stadionul vuia, fierbea, părea un monstru cu mii de braţe, guri, trupuri, multicolor, înfuriat. Privi în sus o clipă: fu prăbuşit apoi de bucuria spontană, furioasă, nestăvilită, iraţională aproape, a coechipierilor. Era dedesubt, într-o grămadă deschisă, nu putea respira, simţi o durere puternică în partea stângă, vru să spună ceva, se ridică şi ridică mâna dreaptă, în semn de salut, spre tribună.

Adversarii îl priveau uimiţi, cu o umbră de admiraţie (mai exact cu o lucire de admiraţie) în ochi. Doar arbitrul se îndreptă spre români, cerându-le să înceteze cu manifestările de bucurie, meciul trebuia să continue.

Îşi reluă locul pe partea stângă. Privi spre banca antrenorilor. Antrenorul principal încă mai aplauda, iar secundul era întors, cu braţele ridicate spre tribune. Tribunele unduiau în valuri multicolore, meciul era din ce în ce mai interesant, spectacolul, în următoarele minute avea să fie unul de calitate: nemţii erau obligaţi să atace, să alerge după egalare.

Simţi un gust sărat pe buze: cred că e un firicel de sânge. Cred că cineva m-a lovit cu capul în buză. Ce importanţă mai are, acum când… 

Nervoşi, nemţii pierdură uşor balonul, care, după o traiectorie de minge de biliard, ieşi în corner.

Din nou o centrare cu efect, prea înaltă pentru o intervenţie a portarului; fundaşul din stânga sa sări cu o fracţiune de secundă prea repede, mingea îl depăşi cu doar câţiva centimetri şi el o văzu venind ca o pată neagră, o pasăre ciudată, rotundă, nefâlfâind din aripi; se propti bine pe picioare, îşi încordă gâtul, apoi lovi scurt, cu cornul, schimbând doar traiectoria balonului: mingea se duse direct în vinclu, în colţul din dreapta însă.

Portarul schiţă doar gestul de a ridica mâinile. Apoi ridică din umeri, lovind cu piciorul, cu sete, mingea ce ieşise din poartă.

Se repeta scenariul de la primul gol: aceeaşi grămadă, gesturi necontrolate, săruturi, bătăi cu palmele peste faţă, peste cap, peste spate. Vălmăşag de trupuri, transpirate, pline de noroi. Arbitrul, puţin teatral, arătând centrul terenului, validând golul. Nemţii, privind placid scena, calmi, prea calmi, aşteptând să repună mingea de la centru.

Simţi acum şi mai puternic durerea în partea stângă: o durere ascuţită, insuportabilă. Ca şi cum cineva i-ar fi înfipt în plămâni un pumnal cu lamă subţire, bine ascuţit.

Se îndreptă spre locul său. Acum nu mai era atent nici la tribună, nici la adversari, nici la coechipieri, nici măcar la banca echipei sale. Simţi că trebuie să iasă la marginea terenului, să-i spună, cu regret, antrenorului despre durerea care îl încearcă, despre…

Nu mai avea aer, valurile de oameni acum se încrucişau, nu mai avea aer, se sufoca şi se lăsă uşor pe gazon, întâi cu mâinile pe genunchi, apoi în poziţie fetală, uşor, pe partea dreaptă, în iarbă.

Nemţii atacau la poarta noastră, arbitrul urmărea atacul lor, începură întâi timid, apoi tot mai puternic, fluierăturile din tribună ale spectatorilor români (sau poate nemţi: erau şi ei câteva sute, poate o mie): nu ştia dacă e fluierat arbitrul pentru că nu întrerupe meciul, jucătorii nemţi (din acelaşi motiv) sau poate că era fluierat chiar el, marcase două goluri şi acuma credea că îşi poate permite orice, inclusiv să se tăvălească pe gazon, fără să fie lovit de cineva.

Portarul advers alergă spre el, îl trase de mână să se scoale mai repede, apoi îi dădu drumul speriat: văzuse ceva, aşa că făcu semn arbitrului să se grăbească, deşi acesta deja alerga spre cel căzut.

Mai simţi hurducăturile, fusese pus pe targă şi acum brancardierii alergau spre maşina salvării, se strădui să zâmbească, parcă aş fi într-o căruţă, scăpată la vale ; nu fusese niciodată într-o căruţă, era băiat de oraş, născut şi crescut la bloc, dar văzuse căruţele şi le auzise trecând pe drumuri prăfoase, de ţară şi îşi închipui că aşa trebuia să fie într-o căruţă. Mai gândi: oare mai prind naţionala, după cele două goluri ? O minge imensă, luminoasă, exact ca luna cădea vertiginos spre el. Dacă aş lovi-o cu capul… Apoi un albastru imens, sideral, aproape negru. Şi negrul…

Intră în legendă: fusese singurul jucător român care înscrisese două goluri Germaniei (meciul se termină cu un nesperat 2 la 1 – prima victorie asupra Germaniei, campioană mondială!), singurul jucător care înscrisese două goluri în patru minute şi nu jucase decât nouă minute în naţională şi, desigur, singurul jucător care murise pe terenul de joc într-un meci internaţional.

S-a discutat enorm despre moartea sa: o coastă se fracturase şi îi străpunsese, prin presare, plămânul stâng, dând naştere la o puternică hemoragie internă. Vinovaţi au fost găsiţi coechipierii, cei care se aruncaseră ca nişte sălbatici pe el, strivindu-l pur şi simplu, portarul german care, prin gestul său brutal ar fi putut amplifica…, brancardierii, medicul de pe maşina de salvare, medicul echipei naţionale, ba chiar jucătorul însuşi, care, probabil accidentat la antrenamentele dinaintea meciului, nu a spus nimic antrenorului, numai din dorinţa de a debuta, de a juca în naţională…

S-au păstrat un moment de reculegere pe stadioane, i s-au închinat tânărului fotbalist poeme, balade, au curs fluvii de cerneală tipografică, s-au făcut anchete, inclusiv oamenii politici au ţinut să se pronunţe în acest caz.

Victoria, golurile, meciul ca atare – toate fuseseră puse, treptat, într-un con prelung de umbră de nefericitul accident.

Semn că înainte de orice, chiar înaintea jocului, triumfătoare rămâne moartea.

Pentru moarte nu există rezerve.

P.S. Povestea acestei povestiri e destul de ciudată. Am jucat destul fotbal la viaţa mea, am visat fotbalul, întocmai eroului meu; am visat centrări, goluri, ratări, driblinguri. Atunci când m-am hotărât să scriu „Rezerva”, mă gândeam la o povestire parabolică, o contrapondere la „Echipa celestă”. În viaţă suntem adesea rezerve. Aşteptăm. Spectatori şi actori deopotrivă. Convinşi că suntem mai buni decât titularii. Jucătorii, eroii, vedetele sunt în lumină. Rezerva e în penumbră. Aşteaptă. Un moment favorabil, capriciul unui antrenor, un accident. Îmi imaginam povestirea cu un final banal: jucătorul intră pe teren, înscrie un gol, apoi este eliminat pentru un falt dur şi inutil. E întâi aclamat, pentru ca, peste câteva minute, să fie huiduit copios de către aceeaşi spectatori. Memoria spectatorului e foarte scurtă.

Evident, dreptunghiul gazonului e un spaţiu-limită ca oricare altul, iar fotbalul poate fi înlocuit prin oricare alt sport, joc, situaţie de viaţă. Povestirea nu e finisată şi nici nu va fi. Eram în concediu, făceam ultimele corecturi la acest volum şi, într-o dimineaţă, aflu din ziare că un tânăr jucător a murit pe gazon, după doar şapte minute jucate în divizia A. Iar eu, cu doar două zile în urmă, schimbasem finalul povestirii mele!

Am avut convingerea, încă o dată, că un spirit poate anticipa un fenomen din viitor: fie că e vorba de o indiferenţă a destinului faţă de triada trecut-prezent-viitor, fie că, în anumite situaţii, un om poate prelucra date, pentru alţii disparate, care însă se vor constitui într-un scenariu ce se va dovedi în timp, în viitor, real sau măcar simetric cu realitatea.

Alte coincidenţe: în povestire, jucătorul meu evolua pe teren doar şapte minute (şapte -cifra iniţierii!) Adică exact cât evoluase jucătorul de la ASTRA. Am schimbat numărul minutelor pentru că mi s-a părut prea tulburătoare coincidenţa.

Mai mult chiar: într-o variantă a povestirii, jucătorul meu evolua la STEAUA. Mi s-a părut prea explicit raportul stea–destin-moarte şi am renunţat la această precizare.

Pentru a nu ştiu câta oară literatura se amesteca în viaţă, în realitate, cu viaţa, cu realitatea.

De fapt, cine stabileşte reguli pricise, fixe pentru un domeniu atât de dinamic, de contradictoriu, de inefabil precum literatura?

Scriu aceste rânduri şi mă tot întreb: ceea ce scriu acum este sau nu literatură ?!?

Acest text face sau nu parte din povestirea de bază?

Nu cumva povestirea ar mai fi trebuit şlefuită ?

Şi tot eu îmi răspund cu o întrebare: „De ce?”

Lucian Strochi