„Cei vechi cred că numai omul e schimbător, nu şi natura.”

„Lucrurile nu stau chiar aşa: uite, eu abia am trecut de 70 de ani, sigur că m-am mai schimbat între timp, trupul s-a mai supt, s-a subţiat, e mai uşor, ca pentru puterile mele, mişcările lui sunt acum mai lente, dar mai chibzuite şi, aş vrea să cred, mai dibace, nu mă mai risipesc adică atâta în gesturi fără rost, nici privirea nu mai e la fel de ageră, dar sunt tot eu şi inima mea e la fel de tânără şi dorinţele mele la fel de lumeşti şi curiozitatea mea e aidoma unui copil.”

Bătrânul era bucuros că îl însoţesc până la stână; câinele îl părăsise  cu doar o săptămână în urmă şi încă nu se obişnuise cu absenţa acestuia, aşa că îmi vorbea la fel mie, cum îi vorbea şi câinelui, adică îşi vorbea doar lui, punându-şi întrebări şi răspunzându-şi la ele; important era că avea alături un suflet, o fiinţă vie şi, dacă acea fiinţă era şi un bun ascultător, adică să nu-l întrerupă la tot pasul, bătrânul se putea considera fericit şi plătea cinstit pentru această fericire, inundându-te cu sfaturi, multe ca rod al unei vieţi trăite în mijlocul naturii, sfaturi practice sau gânduri adânci, încercând să ajungă la rădăcinile firii, dar şi comentarii la tot ce îl înconjura sau îl înconjurase.

Discursul bătrânului nu era vorbărie goală, chiar dacă părea un uriaş anacolut; graba de a nu pierde nimic din ceea ce vroia să-mi spună, să-mi impună, să critice, să mărturisească, îl făcea să sară de la una la alta, dar, de fiecare dată, când credeai că şi-a pierdut demult firul şi şirul gândului, că a uitat de unde plecase, revenea surprinzător la gândul dintâi, de unde pornise cu vreun sfert de oră în urmă, semn că îşi păstra nu doar vioiciunea fizică, ci şi pe cea a minţii.

„Natura se mai schimbă, uneori mai repede decât omul”.

„Uite, ţi-am mai spus, eu am acum 70 de ani şi am văzut natura din jurul meu, adică din locul acesta, schimbându-se de cel puţin trei ori; spun „cel puţin”, pentru că eu cred că sunt şi schimbări pe care omul nu le vede, pentru că sunt prea încete pentru el. Aici, mai la vale, au fost lupte în timpul celui de al doilea război mondial. S-au săpat tranşee până la înălţimea unui stat de om, au venit tancuri şi buldozere şi au ridicat două valuri de pământ, de apărare, apoi au venit avioanele şi tunurile şi au căzut mii de bombe şi pământul arăta atunci ca un obraz ciupit de vărsat. S-au mai săpat, pentru morţi, gropi comune, aşa încât pământul asta a fost frământat în fel şi chip.

După nici zece ani, au venit unii şi au spus că aici va fi o mare hidrocentrală, că lumea va avea multă apă, că plutaşii nu vor mai muri zdrobindu-se de stânci, că pe sub brazi vor trece bărci şi chiar vapoare şi că, pe lângă păstrăvi, oamenii locului vor putea pescui şi crapi, ştiuci şi chiar somni. Că oamenii de la oraşe vor avea apă bună de băut şi apă să-şi ude ogoarele, că vom avea cu toţi electricitate şi lumina va ajunge până acolo unde acum nu ajunge decât lumina fulgerului. Adică va fi o adevărată mare, nu un lac, o mare – aşa spuneau –  şi va fi bine pentru toţi, chiar şi pentru cei care vor trebui să-şi mute casele şi tot avutul mai sus, acolo unde să nu ajungă apa.

Oamenii au înţeles sau n-au înţeles toate astea, dar au trebuit să se mute mai sus, primind despăgubiri de la stat. E drept că au mai fost şi accidente, cineva a întrebat „bine-bine, cu viii nu e o problemă, oamenii se pot muta mai sus, deşi nu e uşor să stai cocoţat pe un munte, cum ajungi la el, cum ajunge drumul la el, când eşti tânăr e mai simplu, dar omul mai şi îmbătrâneşte şi atunci…, dar se punea problema bisericii, cu ea ce era de făcut…” şi cel venit să-i lămurească (chiar aşa îi spuneau oamenii: Lămuritorul ) a spus că nu e nicio problemă, că vor construi o altă biserică, nouă, cu ajutor de la stat, că totul se va ridica din cauza apei şi că atunci vor fi şi drumuri, drepte, de beton şi de asfalt şi nu argiloase, pline de praf şi strâmte, ca cele de acum.

„Dar cu morţii ce facem, că aici în vale îi avem îngropaţi pe toţi, de sute de ani..,” şi aici Lămuritorul a dat din cap, rar, de câteva ori, adânc, a înţelegere, adică asta era cea mai grea problemă, dar nu exista nicio problemă care să nu poată fi rezolvată, că se va ridica şi un cimitir nou, se vede că Lămuritorul fusese bine instruit, avea răspuns pregătit la toate, un cimitir nou, cu cruci de piatră şi chiar de marmură (asta o pusese de la sine, să pară mai impresionant). Va veni şi armata şi va săpa alături de localnici, cu grijă să nu se risipească nimic, niciun (gândise „os”, dar i se păru macabru, aşa că îşi răsuci pe loc gândul) crâmpei din amintirea celor dragi.

Am fost şi eu acolo şi am reţinut bine vorbele, eram prea speriaţi ca să nu reţinem tot ce ni se spunea. Se mai vorbea şi de alte lucruri, dar multe cuvinte erau prea grele pentru noi, nu le înţelegeam prea bine, cum ar fi progres şi incident. A fost şi un incident: cineva n-a vrut în ruptul capului să se despartă de avutul lui, a rămas în casa lui, dealurile şi văile au bubuit puternic, de câteva ori, poate era şi ecoul, nu ştiu, cert e că omul a murit aşa cum îşi dorise, în casa lui adică, s-a vorbit despre asta mai mult în şoaptă, apoi întâmplarea a fost uitată, au venit oameni mulţi, din toate colţurile ţării, unii tăcuţi sau cu vorbă leneşă, dar cumpănită, alţii repezi, abia îi puteai urmări, repezi şi în mişcări, nu doar în vorbe. Au venit constructori, mineri, fierari, ţapinari, pădurari, geologi, hidrologi, pietrari, cimentişti, dar şi ziarişti, reporteri, poeţi, romancieri, pictori, chiar compozitori. Au venit şi profesori şi medici şi desigur şi lămuritori. Au venit şi deţinuţi. Au lucrat la baraj şi oameni de prin preajma locului.

A avut dreptate Lămuritorul : până la urmă s-a ridicat aici  un baraj cât un munte şi a apărut într-o dimineaţă o mare, un fel de râu uriaş, fără maluri, adânc, limpede şi rece.

Apoi s-au construit pe munţi, printre munţi, satele: s-au croit drumuri noi, o şosea, s-au tăiat păduri întregi, munţi întregi de calcar s-au dezvelit şi apoi s-au năruit. Dacă cineva ar fi fost plecat de aici vreo cinci ani numai, la reîntoarcere nu ar mai fi găsit nimic cunoscut.”

Mă hotărâsem să nu-l întrerup pe moşneag sub niciun motiv, aşa că preţ de câteva minute am tăcut amândoi. Asta şi pentru că acum drumul era mult mai greu, pe o pantă care scotea şi sufletul din tine. Am ajuns într-o pajişte, cu câţiva stejari bătrâni, plină pe muşchi de un verde închis şi de iarbă grasă.

„Acum natura se schimbă din nou. Au venit tot soiul de oameni, unii de-ai noştri, români adică, alţii străini, cu tot soiul de scule. Zic că suntem originari şi originali, că nu ne-am schimbat deloc, că ne-am conservat cel mai bine obiceiurile, că avem un folclor autentic, care trebuie protejat şi cunoscut.”

Ultimele vorbe ale moşneagului m-au făcut să-l privesc pieziş: avea un limbaj prea modern pentru un ţăran, chiar ştiutor şi iubitor de carte şi o ironie prea subţire pentru un naiv, aşa cum mi se prezentase la început. Ţăranii cultivă umorul: gratuit, sănătos, jovial, enorm, binevoitor. Umorul construieşte, nu distruge, cum o face ironia; afirmă, nu neagă. Să fi fost un învăţător sau chiar un profesor aflat la pensie, un inginer silvic, un medic veterinar sau uman, oricum fiu al acestor locuri? Şi apoi, ceea ce apucase să-mi spună, nu aflasem,  deşi mă pasionase în studenţie folclorul.

„Dar despre ce este vorba? ”

„Păi acum satul nostru a devenit un soi de circ…”

Moşneagul era vizibil supărat, aşa că m-am hotărât să-l las să continue, fără să-l mai sâcâi cu întrebări.

„Păi spune şi dumneata, asta-i treabă?!? În satul nostru nimic nu mai e ca înainte. Avem acum nunţi de şapte ori pe zi, vreo trei înmormântări, vreo cinci botezuri, toată lumea e la horă, se merge cu pluguşorul în iunie, cu semănatul în septembrie…”

„Poate că nu e chiar aşa. Au venit probabil de la vreo televiziune să vă filmeze şi atunci…”

Moşul se supără de-a binelea:

„Tinere, se vede că n-ai înţeles nimic. Că vine o dată pe an cineva să ne filmeze sau să ne fotografieze sau să ne imprime, e una. Acum însă am fost declaraţi, noi, ăştia de aici, „sat tradiţional românesc”, „vatră folclorică autentică”, „păstrătorii unei civilizaţii ancestrale”.”

M-am hotărât să-l provoc pe bătrân, pentru a afla cât mai multe, deşi începusem să înţeleg despre ce era vorba:

„Tot nu înţeleg: mai câştigă şi oamenii de pe aici un ban în plus. Ce e rău în asta?”

„E foarte rău. Oamenii nu mai trăiesc cu adevărat. Atunci  când cu barajul, viaţa lor s-a schimbat. În bine, în rău, nu are importanţă. Acum însă nu mai trăiesc. Sunt morţi. Sunt ca nişte păpuşi, ca nişte manechine. Cum poate o fată, care n-a cunoscut taina sfântă a nunţii, să se mărite de şapte ori pe zi, ori de câte ori vine un autocar cu străini sau ori de câte ori vrea un regizor să mai tragă o dublă ? Sau să înmormântezi un om de două, de trei de zece ori? Sau să cânţi, să boceşti şi să te închini la un sicriu gol, de câteva ori pe zi, numai pentru că aşa vor alţii?

„Mi-e greu să mă pronunţ, dar poate că nu e rău să ne cunoască şi alţii mai bine obiceiurile. Poate că ei le-au pierdut, tocmai din cauza civilizaţiei lor mai grăbite. Dacă ar trebui să păstrăm numai pentru noi ce e al nostru şi să nu-l arătăm nimănui, atunci nimeni    n-ar mai şti…”

„Nu, nu e vorba de asta. Înţeleg unde vrei să baţi. Dar acum se întâmplă lucruri ciudate: au fost puse microfoane peste tot, în fiecare casă. Toţi bătrânii povestesc, recită balade cu haiduci de aiurea, de care n-a auzit nimeni de pe aici, se inventează mereu câte o clacă, femeile povestesc şi ele cum ţes. Ca să placă unora sau altora, cei care fac măştile le fac aiurea, le fac să semene cu cele africane, cu cele veneţiene. Noi n-am avut olari în sat: acum avem. Nici cojocari: acum avem.”

(Acum, pentru mine, era clar: moşneagul nu era decât un fals ţăran).

„Ceea ce e cu adevărat grav e faptul că satul nu-şi mai are viaţa lui. Adică toţi trăiesc o viaţă virtuală, de vitrină. Casele nu mai au pereţi de cărămidă, ci de sticlă.  E o nebunie, un circ. Nimic nu mai e autentic. Intri într-o casă de om: nu te mai tratează cu ţuică, ci cu vodcă sau… whisky. Ciupercile nu mai sunt hribi, râşcovi, pâinişoare sau ghebe, ci ciuperci albe, chinezeşti, de conservă. Nu se mai bea apă de la fântână, ci apă plată, îmbuteliată în plastic. În loc de vin se bea coca-cola, iar în loc de sarmale, ţi se dă cordon-bleu.” Asculţi CD-uri cu muzică religioasă, în loc să asculţi un cor la biserică. Mai nou, ţăranii şi-au construit case cu vitralii…”

Am zâmbit: „Moda se mai schimbă…Nu putem rămâne numai la opaiţ, doar pentru că e mai poetic sau mai autentic.”

„Nu despre asta e vorba, ci de altceva mult mai grav. Acum noi suntem morţi. În locul nostru sunt nişte roboţi care iubesc, cântă, plâng, muncesc, aşa cum vor alţii. Nimic nu mai e autentic, totul este contrafăcut. Ne-a invadat o subcivilizaţie şi o subcultură care…”

Se opri. Apoi îmi spuse, vădit tulburat: „Ceea ce mă deranjează cu adevărat e faptul că am uitat să mai fiu ţăran, că în locul cuvintelor vechi, grele, frumoase, adânci, tulburătoare prin semnificaţii, am început să vorbesc şi eu păsăreasca dumitale, ca să mă fac mai bine înţeles.”

Până la stână nu mi-a mai vorbit.

Mi-era sufletul greu, îi greşisem cu ceva, cu ce nu ştiam nici eu prea bine, poate că bătrânul îmi atribuia doar mie o vină colectivă, nu avusesem nicidecum intenţia de al jigni.

Oricum, bătrânul se opri doar vreo zece minute la stână, cât să se odihnească şi apoi coborî spre sat, urmând drumul unui izvor secat, sinuos şi abrupt.

Nici eu nu am zăbăvit prea mult timp. Am luat o roată de caş, am mai schimbat câteva vorbe cu ciobanul şi am plecat pe urmele bătrânului.

Trebuia să cobor şi eu în sat. Curios, am simţit că am început să împrumut nu doar gândurile moşneagului, ci şi sintagmele, ticurile sale verbale.

Eram un tânăr intelectual, mândru de pregătirea mea culturală, de bagajul meu de cunoştinţe. Bătrânul mă aruncase în neant, mă aneantizase :

„Vezi, în sinea ta, tu crezi că eşti superior unui ţăran. Şi eu am crezut asta, până când tatăl meu m-a lecuit pe vecie. Sunt convins că ştii multe, că poţi răsuci convenabil, abil, cuvintele într-o frază, că poţi simţi aproape toate nuanţele unui cuvânt. Ajunge asta? Nu cred!”

Îmi spunea tata:

„Fiule, dacă vrei să fii fericit, gândeşte-te că cel din faţa ta îţi este măcar prin ceva superior. Dacă înţelegi asta, vei fi fericit.”

Nu l-am înţeles pe moment. Abia acum îmi dau seama că a avut dreptate. Şi tot tata mi-a mai spus:

„Fiule, ai trecut prin şcoli. E bine că ai facut-o. Dar nu uita ce ai pierdut. Un ţăran are sentimentul timpului şi al spaţiului. El ştie, din calendarul său, pe jumătate păgân, pe jumătate religios, cum să-şi trăiască fiecare zi, cât de importantă e ea în curgerea vremii. Aşa cum trece apa unui râu peste pietre: niciodată egală, mereu aceeaşi. El ştie ce trebuie să facă sau să nu facă într-o zi. Tu le-ai uitat pe toate acestea. Priveşti cerul: îl vezi spuzit de stele. Cu greu recunoşti o stea sau alta. Pentru un ţăran, cerul se lasă citit, cum se lasă ogorul, cum se lasă citită apa, cum se lasă citit focul. Tu te gândeşti la Sirius, la Alfa centauri, la nebuloasa Andromeda, la ani-lumină. Pentru el, totul e mai simplu: găinuşa, ciobanul cu oile. Pentru tine, totul e înspăimântător de departe. Pentru el, cerul e undeva în grădină, la câţiva paşi.

Şi încă ceva: crezi că bruma ta de cultură te face un om liber. Nimic mai fals. Îţi dau un exemplu: orice intelectual, atunci când va auzi „aveţi puţintică…”, va completa cu „răbdare”, pentru că l-a citit pe Caragiale. Un ţăran va completa enunţul cu „brânză”, „vreme”, „îngăduinţă”, poate chiar „răbdare”. Cine e mai liber, ţăranul sau tu?

Intelectualii sunt stereotipi, previzibili, urmează traiectoria ideală a şoricelului din labirint. Asta e…”

Cine era de fapt moşneagul? Înţelegeam că era continuatorul unei dinastii de înţelepţi, scoborâtor sau nu din ţărani, asta nu mai avea nicio importanţă.

Ceva bun tot am învăţat în viaţă: să nu-mi bat capul cu probleme care mă depăşesc. Să-mi înţeleg, adică, limitele.

Am coborât în sat. Casele era curate, vopsite uniform în verde, mov, alb şi roşu. Gardurile – în albastru ceruleum. Muşcate – la toate ferestrele. Şoseaua, oglindă. O fântână cu lanţuri pe dreapta. Nouă, din lemn de stejar. Împodobită cu frunze de acant. Fără apă.

„În găleată ţinem acum şampania. E foarte rece fântâna. Numai bună pentru…”

Peste tot cabluri electrice, cauciucate, blitzuri, reflectoare cu magneziu, camere de luat vederi, aparate de fotografiat, videocasete, casete audio, benzi magnetice.

Agitaţie multă, comenzi scurte, nervoase, câteva înjurături.

Apare o tânără pereche. Mireasa e veselă, face cu mâna tuturor celor prezenţi, echipei adică, hollywoodian, de parcă ar coborî de pe scara unui Boeing 737. Bezele.  Mirele e vizibil obosit, e la a cincea nuntă astăzi, dar e demn (adică ţeapăn). Amândoi sunt importanţi, au semnat colaborarea, au luat şi banii, totul merge bine, operatorul e mulţumit, mai puţin regizorul, care are ceva cu planul doi.  Carul cu boi a sosit, nu se găseşte însă biciul, preotul şchioapătă vizibil, iar vinul e oţetit.

Filmul e o comandă fermă pentru Japonia, trebuia să fie gata de trei zile, mai sunt de tras trei duble, montajul şi postsincronul. Adică vreo două săptămâni pline („Nu mai pot lucra cu amatori. Sunt plini de bunăvoinţă, dar trebuie să le spui de zece ori ce trebuie să facă şi tot încurcă lucrurile. Obosesc repede, se foiesc mereu, uită că sunt filmaţi, zâmbesc nătâng tot timpul şi asudă nepermis de mult. Dar, ce să-i faci: contractul e clar în acestă privinţă „să se lucreze numai cu amatori, contează enorm autenticul”, numai că asta înseamnă atâta timp pierdut…”

La numărul 7 (casele au acum o tăbliţă pătrată, ca la oraş, numărul e scris pedant, cu codiţă, albastru pe alb), câteva ţărănci se chinuie cu o clacă. Abia îşi mai pot ţine râsul (dar dacă aşa vor domnii de la oraş şi mai şi plătesc, fie…), cea mai în vârstă încearcă să fie moderator, celelalte tac, pentru ca mai apoi să se îmbulzească toate deodată să spună câte ceva, cântecele ies chinuite, gesturile sunt false, pentru că sunt prea ostentative, cineva le-a spus la început să se uite mereu la cameră şi ele asta fac acum mereu, se zgâiesc la ochiul cel negru şi sticlos al aparatului, curios, ca o găină-cloşcă la un pui de raţă.

La numărul 13, Vasile e întins pe năsălie şi e chinuit de muşte. I s-a spus să stea nemişcat, cu ochii închişi şi el asta face, deşi ar vrea să se mişte, a amorţit, e cumplit de greu să nu ai voie să te mişti, se ridică brusc, speriind o bocitoare aproape adormită şi cere să fie apărat de muşte, regizorul cade o clipă pe gânduri, se luminează apoi ca la o mare găselniţă, da, nu trebuie ferit de muşte, cu muştele pe el, moartea pare mai autentică.

(Recitesc paginile scrise nervos, cu creion chimic, ciornele boţite, notiţele criptice şi îmi dau seama că nu am reuşit să încheg totul   într-o povestire: e prea mult material, extrem de interesant, versuri, cântece, strigături, snoave, dar şi un imens talmeş-balmeş, un limbaj imposibil, pestriţ. E prea mult pentru o povestire şi, deocamdată, prea puţin pentru un roman.

Oricum, reţin ideea cu circul, cu morişca, cu un sat intrat în febra banilor, fals tocmai pentru că se caută permanent autenticul. Dincolo de toate însă, proiecţia unui sat tragic, oglindit nu în ape, ci dincolo de ele. Un sat înecat şi care supravieţuieşte prin strigoii săi.

Strigoi vii, dar fără vlagă, fără speranţă, mai morţi decât morţii, pentru că nu mai trăiesc decât într-o virtualitate ce nu e a lor, ci e comandată de alţii, o virtualitate  cedând  senzaţionalului  şi  efemerului,  alungând brutal duhul  sfânt  al locurilor acestea.)

 Lucian Strochi