„E singura poză care mi-a rămas de la el.”

O privesc cu atenţie. O poză obişnuită, trădând epoca în care a fost făcută. Un portret oval, cu profilul unui tânăr, cu părul lins, probabil dat cu briantină. Trăsături corecte, clasice aproape, ten măsliniu, nasul drept, ochii căprui sau negri. Totul e aproximativ, fotografia e făcută în sepia, te poţi înşela uşor. Un zâmbet enigmatic, subţire, visător, uşor trist. (Nu ştiu dacă aici nu a intervenit decisiv fotograful. El e stăpânul absolut, poate comanda orice: poziţia (uşor mai spre stânga, capul puţin ridicat, bărbia trebuie să fie…, aşa e foarte bine), starea de spirit (zâmbeşte puţin, priveşte pierdut, ca şi cum te-ai gândi la cineva drag, care e departe), timpul şi mişcarea (acum nu mai mişca… gata…aşa!). Modelul executându-se, conformându-se comenzilor.

Tânărul poartă uniformă de ofiţer. Uniformă de paradă, cu şnur şi eghileţi, cu stilet, sabie şi centură.

„Numai că nu seamănă deloc. Arăta cu totul altfel.”

Maria e fără vârstă. Poate avea patruzeci şi cinci de ani, dar şi peste şaizeci. Timpul nu a atins-o. Nici viaţa. Nu s-a căsătorit, nu are copii, rude, prieteni. Părul i-a încărunţit ciudat, n-au apărut fire albe pe ici pe colo, ci tot părul i s-a deschis, din negru e acum de un gri albăstriu, uniform, ai crede că poartă o perucă foarte izbutită. Dar nu, Maria nu s-a împodobit niciodată, nu s-a fardat, buzele ei  n-au cunoscut roşul rujului.

„Arăta cu totul altfel. Era un fel de sfânt.”

O spune cu convingere, fără să roşească. Aşa cum ţi-ai mărturisi, în faţa unui eretic, credinţa.

Vremurile erau tulburi. Era un început de septembrie, dar afară cădea o ploaie de noiembrie, rece, ursuză, măruntă, pătrunzătoare. Ploua de câteva zile. Totul se muiase: până şi scoarţa copacilor îşi pierduse consistenţa, devenise o mâzgă neagră-verzuie, mirosind a muşchi, a lemn putrezit, a mlaştină.

De fapt, nici nu mai ştiai dacă plouă sau nu: picăturile de ploaie erau atât de fine, încât se confundau cu aburul pe care îl respiră pământul după ploaie, înainte de a fi ceaţă sau nor. Era atâta umezeală în aer, încât respirai cu greu, de parcă ai fi fost undeva sub apă sau la mare altitudine, acuzând din plin lipsa de oxigen.

Vremurile erau tulburi. Lumea se pregătea de război. De altfel, războiul începuse. În Asia bubuiau deja, de doi ani, tunuri. În Europa nemţii îi bombardau pe polonezi de câteva zile. Anglia şi Franţa declaraseră război Germaniei. De vreo trei ani, toţi se pregăteau de război: arme, producţie strategică, muniţie, tranşee, concentrări, mobilizări, manevre, rezervişti, curbe de sacrificiu, timbrul aviaţiei, mitinguri aviatice.

Alesese Armata. Din mai multe motive. Pentru un băiat sărac, armata era singura şansă de a pătrunde în rândul elitei, de  a-ţi face un rost, adică familie, avere, poziţie în societate. Îşi iubea ţara, oricât de ciudat ar suna astăzi aceste cuvinte şi se gândise că aşa o poate sluji cel mai bine.

Curios, era un pacifist convins, îşi imagina doar un război pe hârtie, sau, mă rog, pe hartă, un război fără morţi şi răniţi, fără prizonieri, fără victime civile, un fel de olimpiadă. Cu toate astea nu era un naiv, realiza că ceea ce îşi dorea era imposibil, atât teoretic, cât şi practic, dar datoria omului e să spere în mai bine.

Intrase la o şcoală de ofiţeri, profitând de conjunctura favorabilă (sau, dimpotrivă, depinde de perspectivă): iminenţa, şi pentru noi, a unui nou război. Altădată sever, extrem de sever, chiar cu unele prevederi (clauze) secrete, (cum ar fi starea materială a familiei candidatului), examenul din acest an fu mai degrabă o înscriere pe o listă a voluntarilor.

Examenul avea doar două părţi, examenul fizic (adică          apt-inapt) şi o discuţie orală, extrem de liberă (peste ani, asemenea examene se vor numi interviuri) despre viitor, patriotism, eroism, ceva istorie, dacă ştia sau nu „acceptabil” una-două limbi străine. Reuşi fără emoţii, chiar dacă, spre deosebire de alţii, fu întrebat de cicatricea din podul palmei stângi şi chiar fu pus să povestească ce şi cum se întâmplase.

Maiorul-doctor, şeful comisiei, se plictisise să examineze la nesfârşit, aproape în tăcere, trupuri pe jumătate despuiate, de adolescenţi întârziaţi, aşa că puţină variaţie nu strica.

Îl privi ţintă, sorbindu-şi cu grijă cafeaua cu năut şi îi ordonă scurt, aspru, conclusiv-exclamativ: „…ascult!”

Istoria era extrem de simplă, deşi într-un fel ciudată. Se construia o casă şi ca să nu se mai fure var, nisip sau mai ştiu eu ce materiale, gospodarul îşi marcase teritoriul ridicând un gard de scândură. Trecuse şi el pe acolo şi se împiedicase, intrând cu palma stângă într-un piron ce susţinea şipcile şi bârna orizontală,  bătut, dar uitat aşa neîndoit. Un piron uriaş, cum nu mai văzuse până atunci, mai mult o scoabă: îi sfâşiase palma, rupând în fâşii înguste şi subţiri carnea.

Rana arăta exact ca o crizantemă însângerată, roşie, vie; se vindecase cu timpul cu foi de varză şi cu patlagină, dar rămasese o cicatrice dublă, precum şi o predispoziţie a degetelor de a se strânge (fuseseră atinse şi tendoanele, probabil) într-o poziţie de „rugăciune”, adică poziţia mâinii când se pregăteşte să facă semnul crucii sau când se pregăteşte să scrie.

Permisiile (ce cuvânt, de parcă tot ce făcea în rest, pregătirea de luptă adică, era nepermisă !) erau scurte, de la 24 la 48 de ore şi numai în garnizoană. Adică în oraş, dar, la vreme de război, oraşul însuşi era o garnizoană: amestec ciudat de civili şi de militari, saluturi scurte, băţoase, virile, uneori chiar (la prezentări) sunetul inconfundabil al cizmelor lovite una de alta (călcâiele – o formă de salut!?!; salutăm şi cu picioarele – de ce nu?!?)

Chipiul (ridicol de mare, cât o roată de car (amintire a fondului nostru rural !?!); ridicol, aşa cum ridicole par şi bonetele bucătarilor) îi transforma pe militari într-un soi de sfinţi fără aureolă: un canon (uniforma – şi chipiul face parte din uniformă!) le pre (a) lungea feţele, le scotea în relief (accentuat!) pomeţii, le micşora ţestele, le mărea (iluzie optică?) ochii, aşa încât toţi ofiţerii inferiori semănau între ei, veri primari cel puţin.

Lovitura, năprasnică, dată cu sete sau cu spaimă, în disperare şi explozia, portocalie (un oranj obţinut prin suprapuneri: roşu peste galben). Atât îşi mai amintea: orbitoare, ca farurile unui automobil.

Maria îl găsise spre dimineaţă pe jumătate gol (mai avea indispensabili – dintr-o decenţă inexplicabilă a jefuitorului), fără cunoştinţă, rezemat de o scară plină, de beton, aproape ascuns privirilor trecătorilor. Îl luase la ea, dintr-un gest samaritean, tot inconştient.

Chemase un medic, fără să se întrebe o clipă dacă prezenţa unui bărbat pe jumătate despuiat în patul ei nu o va compromite, în ochii doctorului cel puţin (şi el bărbat, la urma urmei), definitiv.

„Repaus total” – decretase medicul. Om în vârstă, care văzuse şi auzise multe la viaţa lui, tolerant, nu comentase cicatricea din palmă.

„Până la vindecare.”

Era convins că bărbatul tânăr vroise să scape de armată, de front şi încercase stângaci să-şi tragă un glonţ în palmă, să-l facă invalid, adică inapt. Rezultatul nu fusese pe măsura aşteptărilor şi atunci îşi rugase prietena (sora, amanta, verişoara, soţia) să-l lovească în moalele capului, cu un „corp contondent”.

Ceea ce ea şi făcuse, dar lovise prea puternic (de emoţie, din spaimă) şi iată acum rezultatul.

Putea să fie şi un accident de maşină, dar mai puţin probabil.

Doctorul nu comentă nimic, decât la plecare:

„Repaus total. Vreo lună de zile. După aceea… vă mai descurcaţi voi. Şi nu uita: conform înţelegerii noastre, nu te cunosc, nu vă cunosc, nu ne-am văzut niciodată. Dacă e militar… atunci e mai grav…”

Maria îşi înclină capul de câteva ori, gânditor, graţios, a aprobare.

Urmă aproape o lună de miere, fără miri.

Maria îi lua capul în poală (o deloc convenţională Pietà) răcorindu-i fruntea.

Delirul său era mistic, probabil din cauza unor lecturi adânci din Biblie. Juca, de două ori inconştient, roluri dintre cele mai diverse: de la Adam la Moise, de la Saul la David, de la Isaac la Ioan Botezătorul.

Cel mai adesea era Iisus.

O mie şi una de nopţi (şi de zile, căci delirul său nu ţinea cont de lumină şi de întuneric, de zi şi de noapte; doar somn, delir şi poveste).

Era şi nu era o Şeherezadă. Îi povestea Biblia, îndeosebi viaţa şi patimile lui Iisus, nu într-o ordine ştiută, ci apocrif, amestecând episoade din Vechiul şi Noul Testament cu unele legende bogomilice.

Povestea cu ochii închişi, în şoaptă, o şoaptă ceva mai aspră.

Maria îl asculta fascinată. Îl hrănea greu, cu paiul, numai lichide: zeamă de lămâie cu miere, suc de portocale, sirop pe brad.

De-abia după vreo două săptămâni deschise ochii şi începu să mănânce. Pâine. Brânză, măsline. Deloc carne.

Era amnezic şi o acceptă pe Maria din prima clipă, firesc, fără să o întrebe cine e şi ce vrea de la el.

De fapt, delirul şi povestirile lui fuseseră mai puternice decât realitatea cotidiană. Despărţirea de ele (dacă avea să se producă vreodată) avea să fie extrem de dureroasă, cu siguranţă.

Maria îl adora. Îi spălase în câteva rânduri trupul, îl unsese cu tot soiuri de uleiuri şi alifii, îl parfumase cu licori doar de ea ştiute, apă de busuioc, de mentă şi de petale de măceş. Îi privise trupul ca pe o statuie sau ca pe o icoană.

Nu mai fusese pe la biserică. Avea, acasă la ea, o icoană. Şi încă una vorbitoare.

Ieşiră de câteva ori pe stradă. La braţ, ea protejându-l instinctiv, ca pe un invalid.

Nu-i opri nimeni, nu-i legitimă nimeni, deşi raziile erau dese. Îi apăra tocmai inocenţa lor. Locuinţa Mariei dădea cu uşa de la intrare direct în stradă. Aşa că, atunci când observa o patrulă sau, la capetele străzii, razia, îl determina să intre în casă, apărându-l de agresivitatea celorlalţi (strigăte, mişcări bruşte, înjurături, paşi grei, în bocanci militari, stridenţi, fluiere, lumini de lanterne sau de faruri, biciuind întunericul).

Maria nu se întrebase o clipă cine era de fapt, care era starea lui socială şi materială, dacă era civil sau militar.

Pur şi simplu o depăşeau toate aceste „hăţişuri şi cotloane       birocratico-administrative”. Abia se descurca cu actele ei (destul de puţine şi acelea). În plus, îl găsise aşa cum îl găsise, inconştient şi pe jumătate gol, fără vreun act asupra lui.

Maria procedase cu el cum ar fi procedat cu un animal părăsit, bolnav, flămând, fără stăpân.

Nu o vizita nimeni, aşa încât secretul ei nu fu dezvăluit (secret pe care ea nu făcuse, de altfel, niciun efort să şi-l asigure).

Ieşi în câteva rânduri şi singur. Gaz, ulei, chibrituri, sare. Maria îi dădea bani potriviţi (el îi privea curios, cum ai privi frunzele unui copac complet necunoscut) şi el cumpăra tot ce îl ruga ea, cerând băcanului produsele cu o voce albă, venită parcă din somn sau din depărtări.

Nu avea nevoie de sacoşe sau de plase, aducea totul în mâini, ţinându-le cu degete răşchirate, de parcă le-ar fi smuls ca pe ridichi de lună sau sfeclă roşie, din pământ.

Inevitabilul se produse însă. Fu arestat de o patrulă militară.

„Actele.”

Îi privi mirat, neînţelegându-le agresivitatea.

Căpitanul îl privi cu ură. Fusese pe front, avea mâna stângă retezată de o schijă, purta acum o proteză, ascunsă într-o mănuşă. Îi ura pe toţi care „evitau” frontul. Trădători, muieri laşe, neisprăviţi.

„Actele.”

Ridică din umeri. Fu condus, fără împotrivire, fără violenţă, dar şi fără pre multă vorbă la un „punct militar” (sau cam aşa ceva: cuvintele comenduire, comisie, comisariat, centru îi sunau ciudat, ca un ecou întârziat).

Fu luat în primire imediat de către o comisie compusă din trei: un maior, un medic militar, un civil.

„Actele.”

„Numele şi prenumele.”

„Adresa.”

Se strădui să răspundă. Nu reuşi.

„Cred că a suferit o amnezie” – riscă medicul.

„Simulant” – decretă energic maiorul.

„Avem o ţară de simulanţi.  O armată de simulanţi. Aşa nu se mai poate.  O singură soluţie: linia întâi, ca simplu soldat”.

„Poate că e ofiţer. I-am examinat mâinile. Nu au bătături. Par mâini de intelectual.”

„O să vedem ce şi cum. Deşi, pentru trădarea lui, pentru dezertarea lui, merită mai mult decât o degradare. Ar merita să fie împuşcat pe loc.”

Civilul nu scoase un cuvânt.

Frontul nu-l înspăimântă. Privea înainte, în depărtare. Vedea luminile în noapte. Fulgere de două ori ciudate: o dată pentru că izbucneau de jos, de pe pământ, nu din ceruri; a doua oară pentru că erau drepte, nu despletite sau zigzagate, aşa cum ar fi trebuit să fie un fulger adevărat. Urmau bubuiturile, tunetele şi ecoul lor. Spusese doar atât: „Dumnezeu a coborât acum pe pământ.”.

Între timp fusese identificat. Era locotenent, se comportase bine până la un moment dat. Intervenise însă o permisie şi dispăruse. Cazul era, în consecinţă, extrem de clar.

Armata avea nevoie cronică de soldaţi, aşa încât fu trimis direct pe front. Mai era un lucru ciudat: rezistase extraordinar oricăror presiuni, nu încercase să se apere în vreun fel, aşa încât degradarea şi trimiterea pe front în linia întâi fură singurele pedepse luate.

Nu reacţiona la numele care îi fusese atribuit:

„Eu sunt Iisus.”

Comandantul de batalion, un maior dur, intolerant cu orice abatere a subalternului, îl luă la ochi din prima clipă.

„De ce mi l-or fi trimis ăia pe cap? Afectează moralul trupei, provoacă numai confuzie în pluton, nu ţine în mână ca lumea o armă. Un simulant nenorocit. Cu un glonţ în ceafă aş fi rezolvat eu problema. Rapid, fără prea multe complicaţii.”

Luptele directe pe front sunt extrem de rare. Aviaţie, artilerie, bombe, proiectile. Cu glonţul te întâlneşti mult mai rar. La vreo patru mii de glonţe trase, abia dacă înregistrezi un mort sau un rănit. În rest: aşteptare, frig, boli, sete, spaimă, foame. Dacă nu ar fi aşa, dacă luptele s-ar desfăşura neîntrerupt, niciun război nu ar dura mai mult de o lună. Aşa însă…

„Trebuie să atacăm. Cota 623. E foarte importantă pentru noi. Trebuie cucerită cu orice preţ. Inamicul…”

Atacul izbuti. Asta şi pentru că duşmanul nu opusese o rezistenţă semnificativă.

Urmară declaraţii belicoase, ordine de zi, comunicate, comentarii, râsete, o mică petrecere la popotă pentru ofiţeri, o masă îmbunătăţită pentru toţi, medalii, strângeri de mâini, saluturi. Raportări, raporturi, prezentări.

Nimic pentru el. Dimpotrivă.

Apatia lui fu considerată aproape o trădare. Nu trăsese un glonţ, deşi îi urmase, cu paşi largi, egali, uşori, de somnambul, pe ceilalţi.

Atitudinea camarazilor faţă de el se despicase în două:

„Un nenorocit. Crede că dacă face pe nebunu’ o să scape de front.”

„E un om bun. Poate că e bolnav. Nu fumează, nu bea, nu înjură. Îşi împarte mâncarea şi apa cu ceilalţi. Pe toate le împarte…”

„Nu te poţi baza pe el, la o adică. E mai rău decât un duşman. Pentru că pe duşman îl ştii, e în faţa ta şi nu în coastă, ca el.”

„Nu e un fricos. Nu s-a retras măcar un pas. Numai că nu-i place războiul. Dar cui îi place războiul? Mama lui de război!”

Maiorul rămase gânditor. Auzise opiniile astea (şi încă altele) şi nu era mulţumit deloc. Dar deloc.

„Soluţia cea mai simplă? Să fie trimis în cercetare. Un glonţ rătăcit, al inamicului, în faţă, un raport şi… gata.”

Se lumină. Faţa îi fu inundată de un surâs rău-prevestitor… Buzele i se subţiaseră, devenind o linie roşie, uşor frântă.

„De ce nu?!?”

Avea oamenii lui. De încredere.

„Se crede Iisus. Ştiţi ce s-a întâmplat cu Iisus?”

„A fost răstignit.”

„Exact. Numai că el nu e Iisus. E un fariseu. Ia numele Domnului în deşert. Ce să facem cu el?”

Un sergent îl privi pieziş pe maior, isteţ:

„Eu zic că nu ne trebuie un asemenea… individ printre noi.”

„Exact. Şi ce propui?”

„Să-l trimitem în cercetare.”

„Bună şi soluţia asta. Te-ai gândit şi la altceva?”

După câteva clipe lungi de tăcere, sergentul veni cu „soluţia”:

„Să-l răstignim. Şi dacă e Dumnezeu, atunci ne va pedepsi…”

„Iau eu asupra mea păcatul vostru. Cum te cheamă, sergent?”

„Jude.”

„Se reţine pentru avansare. (Predestinat nume. E şi judecător, dar şi Iuda. Nici nu se putea mai bine.) În seara asta?”

„Ordonaţi…”

„Ordon.”

„Am înţeles, să trăiţi. După…, vă raportez.”

Sergentul nu era lipsit de „imaginaţie”. Stimulată de promisiunea cu avansarea, imaginaţia sa deveni debordantă, sadică, terifiantă, bolnavă.

Îşi luă cu sine doi soldaţi. Pe colină fusese o pădure de brazi. Războiul o decimase. Sătenii o defrişaseră, un incendiu desăvârşi restul. Totuşi, ici-colo, mai erau câteva trunchiuri de copaci.

Urcară dealul. Pe la jumătate, se opriră pentru o ţigară. Fumau soldăţeşte, cu chiştocul ascuns în palmă.

Soldaţilor nu li se spusese mare lucru la început. Duceau cu ei un baros, o funie groasă, lungă de câţiva metri, o bucată de sârmă ghimpată, câteva piroane,  un topor, un cleşte, un hârleţ. Soldaţii bănuiau însă că avea să urmeze o execuţie.

„Tu, dezbracă-te. Ai mânjit destul haina militară.”

Se dezbrăcă în tăcere. Îşi aşeză cu grijă hainele, împăturite una peste alta. Ca şi cum ar mai fi avut nevoie de ele.

Soldaţii ciopliră în grabă o cruce. Unul dintre ei lucrase la pădure, reuşi să găsească uşor doi copaci potriviţi în grosime şi în înălţime. Lucrau uşor, toporul despica sprinten carnea albă a bradului. Crucea ieşi neaşteptat de bine. Sergentul îi lăudă.

„Am lucrat şi la case. Mă pricep la grinzi. Nu e mare lucru.”

„Cine era Iisus?”

Răspunse greu, aproape în silă, mirat de neştiinţa lor:

„Regele Iudeilor.”

Sergentul chicoti:

„Rege zici? Bine… Orice rege are o coroană. Dacă spui că eşti Iisus, atunci eşti rege şi ai nevoie de o coroană. Să vedem…”

Nu se zbătu când îi trecură de trei ori în jurul frunţii sârma ghimpată. O lacrimă doar i se prelinse, grea, uriaşă, din ochiul stâng.

„Acum du-ţi crucea. Dacă eşti Iisus, ştii prea bine ce ai de făcut.”

Se prăbuşi de câteva ori până în vârful dealului.

Îl lăsară să-şi tragă sufletul.

Soldaţii săpară groapa, adâncă şi nu prea largă, pentru cruce. Apoi fixară şi crucea.

Un soldat fu cutremurat atunci de spaimă:

„Oare e bine ce facem? Nu ne va pedepsi Dumnezeu?”

Sergentul fu năprasnic. Strigă la el:

„Cine? Dumnezeu? Nu auzi că el se crede Dumnezeu? Cine? Dumnezeii lui de trădător! Şi apoi ne apără dom’ maior!”

Fu legat strâns de braţe şi de picioare, cu funia groasă, „funie de corabie”.

Sângera. Fruntea îi era roşie: sudoare şi sânge. Nu spunea nici acum nimic. Nu suspina, nu gemea, nu încercase să se zbată. Chipul îi era senin, ochii luminoşi.

Soldaţii erau din ce în ce mai stânjeniţi.

„Poate că ar fi mai bine să-l ucidem şi pe urmă să-l răstignim. N-ar şti nimeni şi nici el nu s-ar chinui atâta. E şi el un suflet.”

„Gura. E un trădător de neam şi de ţară şi trebuie pedepsit exemplar.  S-a înţeles?”

Învinşi, dar nu convinşi, cei doi îşi plecară capetele.

Sergentul se hotărî să acţioneze de unul singur.

Alese un piron care i se păru mai ascuţit. Pironul prinse carnea, osul lemnul. Rănitul gemu uşor, ca trezit din somn.

Atunci bubuiră tunurile. Se întunecase pe neaşteptate. Cerul părea frământat de lumini şi de umbre. Contraatacul fu surprinzător, extrem de rapid, crâncen.

Sergentul şi soldaţii abia avură timp să se retragă, rupând-o la fugă spre ai lor, lăsând lângă crucificat uneltele. Un soldat fu totuşi rănit la umăr, superficial însă.

Duşmanii cuceriră cota. Dădură de răstignit. Murise. Sângera abundent: o schijă îi găsise, ciudat de precis, inima.

Comandantul lor dădu un ordin ciudat, scurt, într-o limbă aspră. Renunţau la cotă. Nu se ştie de ce. Venise un alt ordin pe neaşteptate, să atace pe flancul drept şi nu frontal? Sau fuseseră impresionaţi (şi ei erau creştini) sau înspăimântaţi de răstignit? Nimeni nu putea şti.

Un lucru e cert: cota îşi pierduse brusc importanţa şi pe tot parcursul războiului n-a mai fost asaltată vreodată.

Mortul rămase acolo pe deal, răstignit, câteva zile.

Cum, nu se ştie, Maria îl găsi. Îi luă trupul şi i-l îngropă într-o peşteră. (Dealul nu era doar un val uriaş de pământ; în stânga, crescând parcă brusc printre pământ negru şi brazi, erau câteva stânci, unele de nisip, altele de calcar.) Acolo descoperi Maria o peşteră, destul de strâmtă. Îl înmormântă acolo, acoperindu-i trupul cu bolovani. Ulterior uită locul unde îl îngropase. Îl căută câtva timp, apoi declară senină că înviase. (Adevărul e că un schelet fu descoperit peste vreo douăzeci de ani într-o peşteră: se presupune că ar fi fost al lui.)

Maria se rătăci apoi prin lume, uitând întâmplarea şi   uitându-se şi pe sine.

De atunci lumea se obişnui cu ea. O nebună blândă, o „sfântă”, de care nu trebuie să se păzească nimeni.

…Aici se opreau rândurile necunoscutului. (Scrisul era bărbătesc, energic, nu foarte lizibil.)

Le-am găsit într-un geamantan de carton, într-un caiet cu foi „dictando”.

Două întrebări îmi rămăseseră de pe atunci în minte şi iată, nu le-am uitat nici acum:

„De unde avusese Maria poza locotenentului?”

„Când avusese loc discuţia dintre cel care scrisese rândurile de mai sus şi Maria?”

M-am hotărît să ard acele pagini. Nu ştiu de ce. Apoi, peste ani, mi-a părut rău şi m-am hotărît să scriu o povestire pe care s-o intitulez „Răstignit a doua oară”.

Am povestit subiectul unui prieten, scriitor. El mi-a atras atenţia că şi Nikos Kazantuakis scrisese un roman cu un titlu asemănător Ho Christos xanastauronetai – Hristos răstignit a doua oară. Ştiam, bineînţeles, asta, dar, ca să-i fac pe plac, am schimbat titlul povestirii în „A doua răstignire”.

Am transcris din memorie povestirea necunoscutului.

Nu cred că am trădat-o prea mult, cel puţin în spiritul, dacă nu în litera ei.

Lucian Strochi