Cunoscut mai ales ca dramaturg, Mihai Georgescu ne oferă acum un incitant roman, Lumea de la fereastră, în fapt două microromane: primul având titlul genericului, al doilea numit „Antieroii”, romane construite complementar şi adiacent, cu câteva punţi de legătură, suficiente pentru a contura însă o lume comună.

„Fereastra” din titlu are rol de lunetă. Privim lumea, dar (şi) suntem priviţi de către ea.

Surprinzător, spaţiul romanesc nu este cel ştiut, tradiţional, românesc, ci unul venétic şi venetíc.

O lume a lagunelor, a verdelui putred, al funinginii, dar şi a aurului pur,(cu spaţii închise – dragi lui Lampedusa – dar şi deschide, marea – la care ar fi vibrat un Conrad), ne năvăleşte în retină, când blând, când dureros, ritmată aproape.

Cronologic, romanul este acut contemporan, nu ne despart mai mult de trei-patru ani de la data „săvârşirii” faptelor narate, deşi atmosfera o putem regăsi şi în acel deceniu trei al secolului nostru, atât de zguduit de ascensiuni nefaste şi de crize economice.

Roman cu „chei”, Lumea de la fereastră  se lasă uneori deschis şi cu un simplu şperaclu, fapte şi nume fiind abia uşor codificate: Pavellini e de fapt Passollini, grupul Wentzler este de fapt grupul Baader, numele doamnei Werner ne aduce aminte stăruitor de suferinţele unui tânăr goethean.

Cuvintele sunt patinate (nu tocite!), au greutatea aurului bolnav, dar autentic, construind cu migală un spaţiu aflat într-un amurg continuu, un spaţiu pe care îl regreţi (re)simţindu-l aşa, dar pe care nu ţi l-ai fi dorit altfel. În această lume încremenită („kakania” nu e departe), în care nici soarele nu mai are puterea de a pătrunde dincolo de catifelele grele, uşor mucegăite,izbucnesc din când î când istorii insolite, pitoreşti,tinereţea eroilor (fizică, dar mai ales psihică) impunând prin recul tonalitatea neagră-verzuie a fundalurilor.

Grupul dansatorilor români, impresionanţi prin voioşie, temperament, acurateţe tehnică, dar şi prin acea deschidere latină a sufletului, produce în inimile localnicilor o emoţie pe care o credeau pierdută, triumful românilor aducând foarte bine cu o cruciadă culturală.

Instinctul de dramaturg al lui Mihai Georgescu funcţionează şi aici fără reproş: în contrast cu această lume tânără, a solilor culturali ai unei naţiuni aflate în plin avânt creator, e creionată cealaltă lume, a transfugilor, a acelor oameni aflaţi într-o totală debusolare, busola arătând întotdeauna „vestul”, fără ca rătăcitorul să se mai întrebe dacă(mai) are o ţintă anume. Eşecul lor, lamentabil, e previzibil şi destinul celor „rămaşi”: Leni şi Arghir e, din acest punct de vedere, exemplar.

Romanul conţine destule surprize tehnice şi tactice. Început ca un „bieldungs”, romanul lui Gabriel Dancu sfârşeşte brusc, personalitatea (firavă, în construcţie) a personajului principal de până atunci, făcând loc prezenţei copleşitoare a lui Canarache, devenit personaj vital al romanului.

Există o tehnică subtilă şi în gruparea şi expunerea la lumină a personajelor: Leni, Dancu, Arghir, Canarache, Pavellini, Slassini, Chira, sunt spiţele aceleiaşi roţi, o placă turnantă luminată doar printr-o fantă tangentă.

Peste toţi tronează stafia, izbucnită dintr-un cancer al sufletului, al acelui (in)existent Popescu-Goiu, personaj mult mai real prin absenţa sa, decât printr-o eventuală certificare (un Godot agresiv, provocând efectul de P.G.P. al lui Arghir).

Pendulând între eseu şi pamflet, dar având suficiente virtuţi narative, romanul Lumea de la Fereastră probează din plin maturitatea unui prozator, al cărui epic are avantajul de a veni dinspre dramatic.)

Lucian Strochi

(Premiul revistei ASTRA pentru Critică)