Şeful împlinea cincizeci de ani şi colegii se gândiseră să-i facă un cadou mai deosebit pentru jubileu. Au avut de ales, în urma unei prime discuţii, între un parfum de marcă, un ceas de mână extraplat, un aspirator electric pentru autoturism, o haină de piele moale ca o mănuşă, un ceasornic de buzunar, vinuri de colecţie, o trusă de stilouri cu peniţă de aur, o geantă diplomat cu cifru, un set de bilete la loterie sau un buchet de flori, trandafiri sau garoafe, câte o floare pentru fiecare an, albe şi o singură floare, roşie.

Propunerile au fost întâi analizate, într-un comitet de iniţiativă, apoi au început să fie eliminate, cu argumente solide. Parfumul a căzut primul, mai ales că marca Diabolo, pe care o propusese cineva, putea fi considerată o aluzie. Florile erau prea comune şi banale, numai când eşti în criză de idei apelezi la ele, ca la o ultimă soluţie.

Şeful nu bea aproape deloc, aşa că soluţia cu vinul de colecţie nu a fost acceptată. Geanta diplomat era prea oficială şi permitea şi ea interpretări. Trusa de stilouri părea la un moment dat  cea mai bună soluţie, dar cineva şi-a adus aminte că şeful nu scrie niciodată cu stiloul.

A căzut şi setul de bilete la loterie: „Dacă nu câştigă nimic, înseamnă că nu i-am oferit nimic.”

Aşa că până la urmă a fost aleasă soluţia cu ceasul. Un ceas e, orice s-ar spune, un cadou elegant; în plus, îl obligă pe posesor să se gândească permanent de unde îl are. Dar ce fel de ceas? Desigur nimeni nu s-a gândit la un ceas de perete, la o pendulă. Ceasul de mână e şi el pretenţios, trebuie să aibă o formă convenabilă, să nu fie nici prea mare, nici prea mic, să aibă cureaua din piele veritabilă, să aibă un cadran cu cifrele clare, eventual cu limbi fosforescente, care să fie vizibile şi noaptea.

Cel mai bine ar fi însă un ceasornic de buzunar. E un ceas hiperelegant, pe care posesorul îl foloseşte rar, la ocazii deosebite. Nu oricine poartă un ceasornic. Până la urmă comitetul de iniţiativă a hotărât: şeful va primi un ceasornic de buzunar.

A apărut însă o altă problemă: ceasornicele au devenit acum mult mai rare. Aşa că au trebuit să colinde câteva magazine, până să găsească ceva convenabil.

Şi au găsit. Un ceasornic superb, cu multiple funcţii: un ceasornic-calendar, indicând anul, luna, ziua, ora, minutul, secunda, ora pe glob pentru diverse capitale, fazele lunii, fiind şi cronometru şi busolă; un ceas antişoc, antiacvatic, cu trei capace, sub forma unei scoici.

Şeful a primit cadoul cu emoţie. A promis solemn să nu se despartă niciodată de el.

Câteva zile nu s-a întâmplat nimic deosebit. Ceasul mergea perfect, la secundă, şeful îl scotea din buzunar cu un aer de mulţumire, cam o dată la o jumătate de oră. Hotărât lucru, jucăria îi plăcea, era chiar încântat de ea.

Apoi au început să se petreacă unele lucruri stranii. Când ceasul era scos din buzunar şi pus pe birou, mergea în continuare perfect. Când era însă în buzunar o lua razna.

„Nu ştiu cum să vă spun” – mărturisi cam încurcat într-o dimineaţă şeful-, „am senzaţia că ceasul meu e un ceas… psihologic.”

„Am început să am şi viziuni. Mi se pare că vin de undeva din viitor şi plonjez în trecut. Ca şi cum aş rupe orice legătură cu prezentul. Mi se pare că fiinţa mea, multiplicată, se găseşte în infinite universuri paralele.

Existenţa mea leagă aceste universuri, ele îmi aparţin pentru că prezenţa mea în ele le influenţează decisiv. Dar, în egală măsură, şi eu le aparţin.

Sunt o infinitate de lumi. Atunci când ajung în trecut, gândul meu depăşeşte cu mult viteza luminii. Dacă influenţez într-un fel un univers, în sensul că modific ceva din ceea ce s-a petrecut cu adevărat, apare un alt univers. Simpla mea prezenţă, dublată într-un univers, îl modifică. Pot privi liniştit naşterea străbunicului meu, a bunicului, a tatălui meu, propria mea naştere. Dacă,  printr-un gest absurd şi criminal, mi-aş ucide un strămoş, m-aş ucide şi pe mine sau naşterea mea e inexorabilă?

Uneori ceasul mi se pare o proteză, un adaus, aşa cum ar fi un stimulator cardiac. El îmi dictează ritmul, viaţa, destinul. Alteori mi se pare că ceasul e viu, un animal metalic, independent, care refuză o simbioză cu persoana mea.

Mi se pare un ceas vrăjit. Se hrăneşte cu propriile mele mişcări, cu căldura mea animală sau poate că e conexat la o sursă de energie solară, atomică.

Grav e că nu mă pot despărţi de el. Ar fi simplu: îl iau, îl arunc, îl dăruiesc cuiva, îl distrug.

Dar mi se pare că, dacă aş face unul din aceste gesturi, cu mine s-ar întâmpla o mare nenorocire.

Noaptea, înainte de a adormi (sau poate în somn) îi aud vocea. Nu ştiu dacă e vocea lui sau o altă voce, dar, oricum, între ceasornic şi voce e o legătură directă.

Îmi dictează, tiranic, toate acţiunile viitoare. Mă supun, de parcă eu aş fi o maşină care e obligată să asculte comenzile programatorului.

Încă nu-mi dau seama dacă e vorba de un program inteligent, cum ar fi un program de şah sau e vorba de o inteligenţă artificială care se poate dezvolta singură.

În primul caz, mă întreb ce scop are programul, care va fi finalitatea sa. Pentru a doua posibilitate, lucrurile stau mai rău. Nu poţi lupta cu imprevizibilul.

Programul acţionează asupra inconştientului. Mă trezesc făcând lucruri pe care, în condiţii normale, nu le-aş fi făcut niciodată.

Nu pot spune că nu traversez stări plăcute, că nu mă aflu în defensivă,  într-o perfectă relaxare (tocmai din această cauză cred că accept manipularea).

Mă interesez discret cine mi-a cumpărat cadoul (el mi-a fost oferit de către întregul colectiv) şi de unde.

Am aflat că a fost procurat dintr-o consignaţie. E totuşi nou, dar a fost adus din străinătate. Are şi un certificat de garanţie, emis de o firmă de ceasuri din Geneva. Prospectul e redactat în vreo 12 limbi, inclusiv în rusă şi chineză. Aş lua legătura cu firma respectivă, dar ce să reclam? Pe masă, pe birou, oriunde, numai în contact cu mine nu, ceasul merge perfect.

M-am gândit să-l împrumut cuiva, să vedem dacă şi asupra lui ceasul acţionează la fel. E totuşi riscant, din mai multe motive.

Să fie vorba şi de o hipersensibilitate a mea, pe care tocmai ceasul a pus-o în evidenţă? Să mai vedem.”

„Singurul lucru care ar trebui să-i intereseze pe oameni e timpul. Timpul înseamnă ritm, viaţă şi moarte, destin. A te împrieteni cu timpul, a deveni stăpânul timpului – iată lucruri pe care le reuşesc numai zeii. Trebuie să vezi, să afli dacă eşti zeu sau nu. Dacă învingi timpul, învingi şi spaţiul. Dacă învingi timpul şi spaţiul, ai învins, ai cucerit, ai câştigat universul. Atunci nu mai este trecut, prezent şi viitor, nu mai există oprelişti pentru călătoriile în timp. Orice dimensiune, orice direcţie, orice spaţiu îşi pierd sensul.”

Am avut un coşmar. Ceasul meu se mărise cât o farfurie, am fost obligat să-l anin de perete, să-l fac o pendulă. Din ele a început să curgă un fel de păstăi răsucite ca de fasole.

Nu ştiu cum, dar mi-am dat seama că e vorba de A.D.N., de cromozomi şi de gene, de materia programată a vieţii. Acum ceasul meu semăna mult cu o pendulă, acele spirale de A.D.N. nu erau altceva decât contragreutăţi. Mi-a fost frică să trag vreuna dintre spire. Aşteptam să răsune clar, egale, bătăile pendulai. Când am auzit prima bătaie, m-am trezit. Fruntea era rece, transpirată, perna udă. Cred că răcisem puţin.

Am început experienţe noi cu ceasul. Iată, îl programez după ora Johannesburgului. Aici e iarnă, ninge îndârjit. Acolo, în Africa de Sud, e vară. În câteva ore, vremea se schimbă la noi. De la minus şapte grade ajung la plus douăzeci, dând peste cap toate prognozele şi statisticile. Vă vine să credeţi? Nu? Nici mie.

Pot programa noaptea. E suficient să fixez ceasul pe ora New Yorkului. Desigur, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Nu pot obţine o noapte adevărată, dar cerul se întunecă mult, ca la o furtună mare, de vară, când nu se mai vede cer şi pământ.

Ceasul e minunat, are o infinitate de funcţii. Cu siguranţă câteva sunt pentru întoarcerea în trecut sau pentru plonjări în viitor. Chiar dacă aş cunoaşte funcţiile, n-aş încerca să le aplic. Nu sunt sigur că aş mai putea reveni la timpul meu, în prezent.

Mi-a venit o altă idee: dacă ceasornicul meu are capacitatea de a sfida timpul, atunci el poate vindeca orice boală. Îl pot programa cu câţiva ani înainte, îl pun apoi pe ficatul, pe stomacul, pe pieptul pacientului şi bolnavul se vindecă instantaneu, prin simpatie.

Mă gândesc cât de ciudat e ceasornicul. Începând chiar de la nume: e format din două sinonime care, alăturate, dau un al treilea sinonim. Adică ceas plus ornic egal ceasornic. Ceasornicul e produs de firma Omega. Dacă citesc altfel e vorba de un mesaj secret: Om ega(l)…

Nu, hotărât lucru, am început s-o iau razna. Omega este o literă grecească, ultima din alfabetul grecesc. Dar dacă sfârşitul nu e decât un nou început?

Se întâmplă şi alte lucruri ciudate. Până acum sufeream de tensiune arterială. Acum tensiunea mea e fixă, stabilizată: exact 13 cu 7. La fel şi pulsul: exact 60 de bătăi pe minut. Şi asta, indiferent de eforturile pe care le fac sau de pauzele pe care mi le ofer.

Mi-am făcut un set de analize. Au ieşit incredibil de bune. Adică am valorile standard. S-au mirat şi biologii, biochimiştii, medicii. Nu am nicio valoare cu plus sau minus faţă de valorile ideale.

Am renunţat la fumat, la cafeaua de dimineaţă. Mă simt într-o formă de zile mari. Ca şi cum aş avea jumătate din vârsta pe care o am.

I-am povestit toate astea celui mai bun prieten. M-a privit uimit, apoi, în faţa evidenţelor, a comentat în glumă: „Poate că ai şi tu o perioadă de înjumătăţire… Ca izotopii radioactivi…”

Apoi, tot el, cu un aer înţelept:

„Cel mai bine e să laşi lucrurile aşa cum sunt, mai ales că îţi sunt favorabile. Şi, chiar dacă totul nu va dura decât o vreme, tot eşti în câştig. S-ar putea ca ceasornicul tău să te fi curăţat de toxine, de tot felul de reziduuri. În plus, aşa cum bine ştii, o dată la şapte ani, toate celulele din organismul uman se înnoiesc. E drept că pe rând. S-ar putea ca ceasornicul tău să influenţeze într-un fel acest proces.”

„Şi dacă, după această înnoire, va urma un alt proces, acela de proliferare necontrolată a celulelor?”

„Te gândeşti la un neoplasm?”

„Exact!”

„Şi asta e posibil. Eliade are câteva povestiri interesante pe această temă…”

„Numai că la Eliade e vorba de ficţiune!”

„Şi – iartă-mă că ţi-o spun –  la tine crezi că e altceva? Numai că, e drept, la tine… ficţiunea a devenit realitate.”

Nu ştiu ce să fac. Nu există niciun precedent. Apoi, dacă aş face publică povestea mea, sunt sigur că aş fi considerat fie un farseur în căutare de publicitate, fie… Sau, şi mai grav, s-ar putea ca ceasornicul meu să intereseze şi pe alţii. Armata, în primul rând. Apoi serviciile secrete, marile puteri. Cine n-ar vrea să fie stăpânul timpului? Cine n-ar dori să răsucească în aşa fel treburile pentru ca lui şi, eventual, clanului lui să-i fie mai bine?

Până acum nu m-am gândit să examinez cu lupa ceasornicul. Asta şi din cauza funcţiilor multiple care nu mi-au permis tocmai examinarea sa cu atenţie.

Am făcut rost de o lupă puternică. Acum toate înscrisurile mi-au devenit clare. Ceasul e, într-adevăr, marca Omega. Dar, pe capacul al doilea, alături de semnul literei, am găsit un cap de zeu. Şi, înaintea capului de zeu, cifra „1” sau litera „l” mic. Aşadar „omega l zeu”. Sau, citit altfel: „om egal zeu”. Să fie posibilă o asemenea citire? Numărul de serie este incredibil de mic: 0002. Să fie şi un alt ceasornic (cel puţin) în lume, de acest tip? Cine să-mi poată spune?

Pe al treilea capac (şi ultimul) am găsit şi inscripţia: Omagiu lui Eliade.

Acum lucrurile mi s-au limpezit, căpătând coerenţă. Cineva, admiratori ai lui Eliade, s-au gândit să-i ofere acestuia un cadou pentru creaţiile sale fantastice îndeosebi, un ceas al labirintului, o replică la creaţia sa ştiinţifică şi literară. Să realizeze adică o construcţie unică, o traducere practică a ceea ce gândise cândva Eliade.

Nu ştiu dacă ceasul a ajuns sau nu la Eliade, dacă l-a ţinut în mână sau în buzunar. Dacă nu cumva a fost dezamăgit de forma plastică, prea materială a visului său. Dacă nu cumva l-a refuzat, intuind primejdiile mari la care s-ar fi expus. Nu se ştie care a fost traseul ceasului, prin câte mâini nu a trecut până să ajungă la mine. Oricum el era acum al meu, chiar dacă de jure îi aparţinea lui Eliade.

M-am hotărât să-l donez unui Muzeu Eliade.

M-am apucat să scriu întreaga poveste, încercând să rămân strict în domeniul faptelor concrete. Mă gândeam că povestea mea să fie un fel de memoriu care să arate atât importanţa obiectului, cât şi adevăratul său proprietar.

M-am simţit obligat să atrag atenţia şi asupra primejdiilor pe care le presupune contactul, mai mult sau mai puţin îndelungat, cu o asemenea unealtă a timpului.

Mi-am asumat toate riscurile. Am scris unor prieteni de-ai maestrului.

Nu mi-au răspuns. Mă considerau probabil un panglicar, un individ lipsit de orice scrupule care se foloseşte de orice mijloc pentru a-şi asigura celebritatea, asociindu-şi numele său cu cel al lui Eliade.

Am renunţat în cele din urmă, după ce am vrut să-l donez unui muzeu judeţean. Mi s-au cerut tot soiul de date, a trebuit să semnez şi să completez tot felul de formulare. A trebuit să precizez cine e adevăratul proprietar, cum am dobândit respectivul ceasornic, dacă valoarea sa nu e mai mare de … (şi în acest caz trebuie să completez alt formular), trebuia să-i implic şi pe colegii mei care îmi făcuseră cadoul. Trebuia făcută şi fişa analitică, şi o expertiză, cu un expert care să vină din capitală.

Problema s-a rezolvat de la sine, extrem de simplu. În vara următoare, eram într-o excursie cu mai mulţi prieteni, undeva la munte. Rămăsesem în urmă, trebuia să trec şi eu peste o punte din cabluri de oţel, acoperite cu câteva scânduri, o punte care se balansa foarte puternic.

M-am dezechilibrat şi m-am trezit în mijlocul râului. Am înotat câteva minute, curentul era puternic şi, când am ajuns la mal, am constat că ceasornicul dispăruse. Îl luase pur şi simplu apa.

Eram destul de speriat, mă lovisem şi la mâna stângă destul de puternic, prietenii mei erau şi ei speriaţi, încercau să glumească, spunând că m-au văzut aruncându-mă în apă ca un veritabil săritor de la trambulină, alţii, mai cinici, mi-au declarat că ei au fost convinşi că am vrut să mă sinucid.

Am privit în linişte râul ce curgea atât de vijelios la vale, m-am gândit că şi el era o expresie a timpului, că nu eu eram acela care îmi pierdusem ceasornicul, ci că acesta mă părăsise, căutându-şi un culcuş mai comod.

Râul era destul de mare şi, la câteva zeci de metri, avea chiar o insulă exact pe mijloc, despicându-l în două. O insulă mică cu sălcii, arini şi salcâmi. Am revenit de câteva ori pe acolo. Evident, nu se mai punea problema recuperării ceasornicului pierdut. Pur şi simplu aşteptam ceva. Un semn anume, poate de bun rămas.

Şi, n-o să mă credeţi, semnul a venit. Deşi am avut în acel an o vară indiană, deşi în ianuarie anul următor în unele zile au fost peste plus 10 grade în aer, doar pe mica insulă au înflorit, pentru a doua oară, salcâmii.

Şi iarăşi curios, doar eu am văzut acest lucru.

Lucian Strochi