Volumul ROMANUL POLITIC ŞI PACTUL FICŢIONAL, semnat de Adrian Dinu Rachieru, primul dintr-o trilogie anunţată este un roman „sub acoperire”. Un roman total: social, istoric, realist, ficţional, fantastic, cu „cheie” etc.. „Sub acoperire”, întrucât el ne este prezentat sub forma unei istorii literare, analizând un gen (cel epic), cu o bibliografie la zi, cu formulări şi citate din alţi critici.

Numai că romanul este un  gen proteic, prin urmare poate lua orice formă, chiar aparenţa unui volum de istorie şi critică literară.

În spiritul şi în continuarea acestei decodări, vom putea afirma că personajele sunt ca număr cele necesare unui roman, 25 la număr, ierarhizaţi pe criteriu cronologic, fără o ordine de importanţă, ceea ce e bine, cel puţin din punct de vedere ficţional.

Personajele, un grup de prozatori români cunoscuţi, sun caracterizaţi prin portretul lor moral şi fizic, prin acţiune (cărţile lor), prin caracterizări indirecte (critica omului şi a operei făcută de critici).

E şi destulă sociologie, psihologie şi filozofie în acest roman, precum şi descrierile absolut necesare. Timpul e precis circumscris, ca  şi spaţiul, dacă ne referim la cel obiectiv.

Noutatea volumului nu e absolută. Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G. Călinescu este – s-a spus, în repetate rânduri – un roman.

Tehnica de construcţie a volumului este cea a procesului literar. Inculpaţii sunt personajele, scriitorii analizaţi. Procurorii sunt evident criticii literari, iar avocaţii  fie alţi critici, fie însuşi autorul: omniscient, omniprezent, omnipotent. Judecătorul, acelaşi autor, cu formulări neutrale, reci, decisive. Probele la dosar: operele scriitorilor în cauză, declaraţiile lor, funcţiile pe care aceştia le-au deţinut. Verdictul: formulările aforistice, uneori mnemotehnice, incitante, enigmatice.

Nu suntem într-un muzeu al figurilor de ceară, ci într-unul al hologramelor, dinamice, mereu schimbându-şi contururile şi dimensiunile.

Adrian Dinu Rachieru nu se mulţumeşte a fi doar justiţiarul, judecătorul. E mult mai interesat de a stabili prin analepse, prolepse.

E interesat de ieşirea din conul de umbră al unor scriitori aflaţi „pe val”, la un moment dat. Ca operă eminamente subiectivă, volumul de faţă are câteva propuneri surprinzătoare: un Radu Cosaşu sau Nicolae Ţic alături de Sadoveanu sau Camil Petrescu, de exemplu.

Lipsesc din „Primul val” (aşa se intitulează prima secţiune a cărţii) oarecum surprinzător Cezar Petrescu, ajuns academician, Ionel Teodoreanu (a trăit totuşi până în 1954), Victor Papilian (un scriitor cel puţin interesant), Radu Teodoru, Petru Vintilă, Ion Hobana, Vladimir Colin, Iordan Chimet, Simion Pop, Corneliu Leu, I. Peltz, I. Ludo, Ury Benador, Ion Călugăru, Ion Pas, Petru Manoliu, popularii Octav Dessila, Mihail Drumeş, Damian Stănoiu, Eusebiu Camilar autorul basmelor arabe povestite (1001 de nopţi), dar şi al unui roman „temdelia”, cu o bună presă în epocă, H. Bonciu, plutonul feminin: Ticu Archip, Henriette Yvonne Stahl, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Lucia Demetrius, precum şi Emanoil Bucuţa, Ieronim Şerbu, Mihai Şerban, Valeriu E. Galan, Alecu Ivan Ghilia, sau destui prozatori de expresie maghiară. Asta pentru a întregi tabloul epic al unei perioada cu destule frământări, cu o impresionantă (cantitativ!) producţie literară.

Tot ca tehnică, să remarcăm revenirile autorului, acesta reluând unele afirmaţii, personale sau ale altora, dar nuanţându-le de fiecare dată, adăugând mereu câte ceva în plus, schimbând uşor sau chiar imperceptibil perspectiva.

În „Primul val” rămân până la urmă doar 14 autori, fără îndoială interesanţi şi importanţi, mulţi dintre ei adevărate „cazuri”: Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Zaharia Stancu, Petre Dumitriu, Marin Preda, Petre Sălcudeanu, Titus Popovici, Eugen Barbu, Ion D. Sârbu, Paul Georgescu. Ceilalţi: Radu Cosaşu, Teodor Mazilu, Nicolae Ţic nu ridică decât probleme de receptare.

Verdictul e dat de apoziţiile dezvoltate, de perifraze: „Mihail Sadoveanu, de la „reeducare” la autorescriere”, „Camil Petrescu, un reformator învins”, „Petru Dumitriu: exilul ca ispăşire”, „Titus Popovici, un „fiu risipitor”?”, „Eugen Barbu şi „viciul stilului””, „Ion D. Sârbu, un Robinson la Isarlâk” etc.

Adrian Dinu Rachieru amână adesea judecata, dă dreptul la recurs, neconsiderându-se o unică şi ultimă instanţă, pledează în favoarea „ inculpatului”.

Scriitorul, sugerează criticul, nu poate fi imoral, ci doar amoral, întrucât lui nu i se pot impune normele morale comune.

Al doilea capitol, intitulat „Asaltul şaizecist” cuprinde doar 11 autori, dintre cei mai importanţi prozatori, intraţi definitiv în conştiinţa publicului şi deveniţi în multe cazuri autori canonici: Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Augustin Buzura, Ion Lăncrănjan, Constantin Ţoiu, Nicolae Breban, alţii în imediata lor proximitate: George Bălăiţă, Paul Anghel, Dumitru Popescu, Platon Pardău, Sorin Titel.

Lipsesc, iarăşi surprinzător, autori importanţi precum Ştefan Bănulescu (mai mult nuvelist, de fapt), Alexandru Ivasiuc (cu reuşite romane eseu, dar şi cu un sud-american roman intitulat Racul), Dinu Săraru, Corneliu Ştefanache, Ileana Vulpescu, Gabriela Adameşteanu, Romulus Guga, A.E. Baconski (prozatorul, nu poetul), precum şi cei aflaţi permanent sau vremelnic în exil: Mircea Eliade (cel mai celebru intelectual român din Occident, un prozator pur sânge, oricum mai cunoscut şi mai studiat decât Petru Dumitriu), Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, care, cu a sa „Oră 25”, a devenit cel mai cunoscut prozator român din exil, Matei Călinescu (cu al său de neuitat Zacharias Lichter), Petre Popescu (cel cu Dulce ca mierea e glonţul patriei, apărut totuşi în 1972), dizidentul permanent Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, enigmaticul Alexandru Vona, Virgil Duda, Bujor Nedelcovici şi Norman Manea (e drept aceştia aparţinând mai mult şaptezeciştilor), întreaga „Şcoală de la Târgovişte” (Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu,  Radu Petrescu, Tudor Ţopa, Alexandru George, aceştia aparţinând, prin vârstă, şaizeciştilor, dar, prin creaţie, generaţiei următoare).

Oricum, dintre cei prezenţi în „Asaltul şaizecist”, ar fi fost nedrept ca vreunul să lipsească. (Nu cunosc structura viitoarelor volume ale trilogiei dedicate romanului „politic” şi politicii romanului, aşa că aştept cu nerăbdare confirmări şi infirmări).

Adrian Dinu Rachieru devine sclipitor atunci când are, în studiu şi în pronunţare, un caz cu adevărat dificil: Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marin  Preda, Nicolae Breban.

Până la urmă şi  cel mai dificil deceniu pentru proza românească (1950-1960) se salvează prin romane precum Moromeţii, Groapa, Cronică de familie sau Bietul Ioanide.

După cum, la fel de adevărat, niciun scriitor nu a scăpat epocii, romanului socialist, plătind, în primul rând, un tribut valoric, dar şi unul uman.

Din fericire, istoria literaturii este o istorie a capodoperelor: Sadoveanu rămâne prin Creanga de aur, Hanu Ancuţei, Baltagul, Fraţii Jderi şi nu prin Păuna Mică sau Mitrea Cocor; Zaharia Stancu – prin Desculţ, Ce mult te-am iubit, Pădurea nebună, Jocul cu moartea sau Şatra; Eugen Barbu este autorul formidabilelor romane Groapa, Principele, Săptămâna nebunilor şi nu rămâne în conştiinţa noastră prin Facerea lumii, Incognito sau chiar Unsprezece;  Marin Preda este autorul Moromeţilor, a Intrusului, a Delirului, a Celui mai iubit dintre pământeni, deşi tot el a scris Desfăşurarea sau Ana Roşculeţ; Petru Dumitriu a scris Cronică de familie, dar şi Pasărea furtunii şi mai ales Drum fără pulbere; Camil Petrescu e autorul Patului lui Procust, a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, dar şi a „monumentalei” trilogii Un om între oameni.

În toate aceste cazuri, Adrian Dinu Rachieru îşi probează din plin calităţile de critic şi istoric literar, instinctul său funcţionând fără greş.

După cum, criticul reuşeşte să impună în/prin acest volum valori autentice, dar mai puţin cunoscute, circulate, comentate, fie datorită modestiei autorilor, funcţiilor (înalte!) deţinute de aceştia, fie unui păgubos regionalism literar: Petre Sălcudeanu, Titus Popovici,   Ion D. Sârbu, Paul Georgescu,   Radu Cosaşu, Teodor Mazilu, Nicolae Ţic, Augustin Buzura, Ion Lăncrănjan, Constantin Ţoiu,    George Bălăiţă, Paul Anghel, Dumitru Popescu, Platon Pardău, Sorin Titel.

Argumentaţia este strânsă, convingătoare, toţi aceşti autori datorându-i mult criticului.

Interesantă e şi dezbaterea „în jurul romanului”. Românii au roman de mai bine de 200 de ani (Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir a apărut în 1705!).

La fel de adevărat e că, în întreg secolul XIX, numit de mulţi „secolul romanului” (acum au scris Balzac, Stendhal, Tolstoi, Dostoievski – ca să propunem doar un caré de aşi), românii pot număra cu greu zece romane viabile. Dar odată cu „Ion” (1920), obsedanta întrebare: „De ce nu avem roman?” nu se mai poate spune, doar în 1930 publicându-se în România aproape 200 de romane, dintre care unele au rămas ca „flotoare luminoase” ale prozei româneşti.

Toată această tevatură, pleacă de la câteva prejudecăţi, între care prima ar fi aceea că „românul  s-a născut poet” şi nu prozator, iar alta romanul e coloana vertebrală a unei literaturi, asigurându-i acesteia prestanţă şi  stabilitate, iar dacă nu avem roman, atunci nu avem nici literatură.

În ceea ce priveşte subspecia „roman politic”, avem şi aici o tradiţie, plecând de la acelaşi roman al lui Dimitrie Cantemir şi trecând prin romanele lui Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, întreaga literatură interbelică, mare parte din literatura postbelică, literatura actuală.

E drept că uneori politicul a fost înghiţit de social, socialul de realism, realismul de realism socialist, acesta de romanul cu cheie, aluziv, parabolic, cu „şopârle”.

Practic, dacă împingem puţin termenul în conotative, politicul nu lipseşte nici în Craii de Curte Veche sau în romanele erotice precum Donna Alba sau Rusoaica…

Romanul Romanul politic şi pactul ficţional se citeşte pe nerăsuflate.

Talentul epic al criticului Adrian Dinu Rachieru riscă să-l transforme într-un best-seller.

Lucian Strochi