Am dat un telefon scurt la redacţie şi i-am spus secretarei că astăzi nu vin la serviciu. Răcisem probabil, aveam o uşoară febră, iar capul îmi părea ca prins într-o menghină.

Nu era nicio problemă, sumarul era făcut de vineri, aveam ca întotdeauna o rezervă substanţială de material, redactorul-şef ştia ce are de făcut, secretara mă întrebă cu glas cântat, pe care nu-l avea decât la telefon, câte zile voi lipsi, i-am răspuns că nu ştiu, nu voi lipsi probabil decât astăzi şi ea mi-a urat atunci, cu un ton profesional, sănătate.

Cel mai mult timp îi mănâncă omului administraţia, indiferent de ce parte a baricadei s-ar afla.

Rămăsesem în urmă cu câteva proiecte literare şi unii directori de editură mă cam presau, deocamdată politicos, cine nu se teme de presă, dar eram, recunosc singur, în întârziere cu vreo două luni faţă de termenele autoimpuse. Oricum, peste cel mult o lună, trebuia să definitivez un volum de povestiri şi, iată, nu-mi găseam timpul fizic să mă ocup de ficţiunile pe care le aveam în cap, nu şi pe hârtie.

Pe la ora zece am primit o vizită neobişnuită: trei persoane, două femei şi un bărbat. S-au cam autoinvitat înăuntru, dar, pentru că mă plictisisem deja să stau culcat în pat, le-am acceptat vizita, puţin intrigat, puţin curios.

Prima femeie, ceva mai în vârstă, să fi avut vreo patruzeci şi… de ani, mi s-a recomandat ca fiind Preşedinta Asociaţiei pentru Protecţia Personajelor (PAPP), o organizaţie non-guvernamentală, non-profit, cu personalitate juridică.

Am înclinat uşor din cap, am crezut pe moment că nu am auzit bine, discuţia ulterioară urma să lămurească lucrurile şi mi-am îndreptat privirea întrebător spre celelalte două persoane, aşteptând ca la rândul lor să-şi decline funcţia sau identitatea. Spre surprinderea mea totală, bărbatul a mormăit ceva morocănos, aproximativ „pe noi ne cunoaşteţi foarte bine, tocmai aici e problema…”

Ne-am aşezat în fotolii şi am deschis ostilităţile direct, fără vreo altă pregătire: „Vă ascult…”

Preşedinta începu, uşor stânjenită: „Vedeţi, noi recunoaştem importanţa actului scris, a creatorilor în general, a scriitorilor în primul rând. Datorită lor, numărul membrilor asociaţiei noastre a crescut exponenţial în ultima perioadă. Pe de altă parte, literatura contemporană a permis pulverizarea personajului, renunţarea la naraţiune, reificarea spaţiului, absenţa pur şi simplu a umanului din ficţiune. În altă ordine de idei, aşa cum există un sindicat al scriitorilor, Uniunea Scriitorilor, e firesc ca şi personajele să se constituie într-o asociaţie a lor, care să le apere interesele legitime în faţa oricui, chiar şi a creatorului lor, aşa cum există o protecţie a copilului, părinţii putând fi pedepsiţi în cazul în care abuzează…”

(Lucrurile începeau să-mi fie clare: în faţa mea se aflau trei escroci care încercau să obţină de la mine ceva material, palpabil, eventual cu cât mai multe zerouri, neştiind că de fapt… M-am hotărât să intru însă în joc: vroiam să văd până unde pot merge cu pretenţiile, ce vor născoci, cum îşi vor motiva cererile…)

– Vă ascult. Sunt numai ochi şi urechi.

Interveni tânăra. Abia acum am observat că era practic o adolescentă, puţin obraznică, cu nasul în vânt, cu pistruii specifici vârstei, cu un botic alungit, melancolic, cu ochi verzi, nefiresc de trişti…

– După cum bine ştiţi, eu sunt minoră…

(Se vedea, de la primele cuvinte, că îşi învăţase bine rolul, recitându-mi un text pe care îl ştia pe de rost).

– De unde să ştiu…?

– Bine, dar eu sunt Mirela, adică Mimi – după cum atât de frivol m-aţi poreclit… La pagina 48,  scrieţi clar: „Nu împlinise încă 18 ani…”, iar la pagina 73 îmi precizaţi chiar şi data naşterii: „3 februarie”. Puteţi să-mi spuneţi de ce la pagina 75 mă faceţi victima unui viol în grup ?

– Nu ştiu. Aşa mi-a venit. Şi la televizor sunt date zeci de asemenea ştiri…

– La televizor! Aici nu e vorba de televizor. Un personaj rămâne în memoria cititorului. În plus, în pagina următoare mă acuzaţi sau, mă rog, sugeraţi că şi eu aveam o parte de vină, povestind întâmplarea cu sabia şi teaca, că, dacă se mişcă teaca, sabia nu are cum să intre în teacă… Şi vulgar… şi nedrept! Şi apoi, eu nu sunt o ştire. Eu sunt un personaj, am propria mea devenire, am o concepţie despre lume şi viaţă, un… Weltanschaung…

Începusem să mă irit puţin:

– Bun… şi ce doriţi de la mine?

– Reabilitarea ! O altă scriere, în care să apar aşa cum sunt eu, adică un personaj pozitiv, o fată drăguţă, nu una care are ca nume trei note muzicale şi apoi două sau… una la pătrat! Vă daţi seama ce mi-aţi făcut? M-aţi compromis iremediabil în faţa unei ţări întregi!

– Nu e chiar aşa. Tirajul cărţii e de doar o mie de exemplare…

– Da, dar unele cărţi ajung în biblioteci, sunt citite de zeci şi zeci de oameni. Şi mai e şi bârfa, şi comentariile literare. De astea mă tem cel mai mult…

– Nu sunt autor canonic…

– Da, dar puteţi fi în viitor. Şi mai există şi posibilitatea ecranizării…

– Practic nulă!

-Mai există şi posibilitatea ca personajul să supravieţuiască autorului. Asta înseamnă, practic, să fiu condamnată pe veci. Până şi Iuda a fost iertat!

Eram surprins, confuz, durerea de cap nu dispăruse, dimpotrivă, se amplificase parcă şi atunci am cerut un fel de armistiţiu, invitându-l şi pe celălalt la discuţii:

– Înţeleg că şi dumneavoastră sunteţi un personaj de-al meu…

– Te rog să nu joci teatru! După ce m-ai făcut trădător, după ce am fost mutilat şi de duşmani şi de prieteni, după ce am fost ucis şi lăsat să putrezesc în mlaştină, sfâşiat de colţii fiarelor din pădure şi de ciocul şi ghearele păsărilor de pradă, hoit nenorocit, după toate astea pretinzi că nu mă cunoşti? Dar e pur şi simplu scandalos, e revoltător! Ar trebui să existe şi pentru scriitori pedeapsa cu moartea…

– Şi eu ce ar trebui să fac?

– Nu ştiu, nu e treaba mea. Retragerea povestirii din toate librăriile, din toate bibliotecile, din depozitele legale ar fi o primă măsură…

– Imposibil de realizat practic, îţi dai seama… (Trecusem şi eu la persoana a II-a singular).

– Trebuie să realizăm, acum şi aici, o înţelegere scrisă, prin care să îţi asumi schimbarea destinului personajelor. Pentru că nu e vorba doar de mine şi de Mimi!

– Dacă aş proceda aşa, toate scrierile mele ar deveni basme. Dar şi atunci ar protesta probabil zmeul, aş intra in conflict cu Asociaţia pentru Protecţia Animalelor. Doriţi un conflict între bine şi mai bine, ca în teatrul dintr-o anumită perioadă? Şi apoi, cine sunteţi voi ca să mă judecaţi? Sunteţi proiecţiile imaginaţiei mele, simple umbre, sau, în cazul cel mai fericit, copiii mei. Iar copiii nu au dreptul să-şi judece părinţii.

– Scuzaţi-mă că intervin, intră pe fir, puţin preţioasă, Preşedinta, dar,     într-un recent interviu, aminteaţi de afirmaţiile unui critic şi prozator englez: „…personajele sunt flotoarele luminoase ale ideilor”…

– Da… şi ce e cu asta?

– Ideile vă aparţin. Prin urmare şi personajele intră în custodia Dumneavoastră, sunteţi direct responsabil de destinul lor. Aţi declarat, în acelaşi interviu că puteţi ucide un personaj fără ca vreo instanţă din lume să vă poată condamna…

– Şi nu e aşa?

-Aţi uitat că şi intenţia se pedepseşte…

-Dar nu trebuie să confundăm realul cu virtualul.

-În epoca noastră, virtualul tinde tot mai mult să înlocuiască realul. Ce e televiziunea, un fapt real sau virtual?

– Cred că real, în primul rând. Dar acolo e vorba de oameni vii, nu de fantoşe, de proiecţii ale imaginarului.

– Nu e chiar aşa. În primul rând, vă asigur că personajul poate fi mult mai viu decât o persoană reală. Ion al lui Rebreanu e mai viu decât miile de ţărani care au trăit efectiv atunci şi pe care el îi reprezintă.

Nu mi-am ascuns un zâmbet lung, de satisfacţie:

– M-aţi servit, stimată doamnă, fără voie, cu un argument forte. Dacă e aşa  cum spuneţi şi aşa este, nici domnul din faţa mea care îmi cere socoteală, chiar dacă e mort, e mai viu decât ar fi fost dacă ar fi fost viu cu adevărat.

Surprinşi, adversarii mei tăcură câteva clipe. Aşa că am contraatacat:

-Literatura presupune o anumită complexitate a personajelor. Nu există personaje doar pozitive sau negative. Singurul personaj real al unei scrieri trebuie să rămână viaţa: măreaţă, misterioasă, complexă, plină de contradicţii. O carte înseamnă şi altceva decât personaje. Aş compara personajele dintr-un roman cu statuile   dintr-o catedrală gotică. Ceea ce impresionează în roman este tocmai grandoarea arhitecturală a construcţiei. Şi mai vreau să spun ceva: îmi iubesc personajele, sufăr alături de ele.

Tânăra ieşi prima din vârtejul vorbelor mele:

-Să nu-mi spui că ai suferit fizic violul meu.

Am tăcut şi eu clipe lungi. Tot eu am rupt, în cele din urmă, tăcerea:

-Bun… şi acum ce e de făcut?

Preşedinta asociaţiei era destul de dezamăgită:

– Am crezut, sincer, că sunteţi un om de înţeles. V-am citit toate scrierile şi impresia generală era una dintre cele mai bune. Acum îmi dau însă seama că nu e deloc aşa. Cred că va trebui să ne adresăm justiţiei sau… să găsim un alt mijloc pentru a vă opri să mai comiteţi crime în serie…

– Adică să mă ucideţi ?!?

– Cred că nu vom ajunge, până la urmă, la această măsură extremă. Oricum, pentru început, vă anunţ oficial că vom declanşa o grevă de avertisment a tuturor personajelor scrierilor dumneavoastră, mâine, între orele zece şi doisprezece a.m..

– Şi cum se va realiza practic acest lucru?

– Mai simplu decât vă imaginaţi. Toate personajele din povestirile, nuvelele, schiţele, romanele Dumneavoastră vor ieşi din pagini, totul (numele, acţiunea, dialogul) se va şterge, se va albi, vor fi pagini albe, ca şi cum cărţile ar fi fost tipărite prost. Dacă nu veţi ţine cont de acest ultim avertisment, vineri vom declanşa, pe termen nelimitat, greva generală.

– Şi dacă accept acum… o serie din cerinţe? În fond suntem la negocieri… între parteneri egali… fiecare trebuie să şi cedeze câte ceva…

Preşedinta se însufleţi. Se vede că aşteptase mult să audă asemenea cuvinte. Îşi avea răspunsul pregătit dinainte:

– Vă dăm deplina libertate de a acţiona cum credeţi de cuviinţă în ceea ce priveşte… natura. Puteţi introduce, pentru dramatismul naraţiei sau al descrierii, oricâte furtuni, trăsnete, cutremure, inundaţii, orice cataclism. Cu o singură condiţie: să nu-i afecteze pe oameni…

– Dar asta e practic imposibil.

– În fond, sunteţi un scriitor prea abil pentru a nu găsi o rezolvare convenabilă. Oricine ar putea povesti despre un accident soldat cu multe victime. Automat, un asemenea accident e o ştire de prima pagină. Mult mai interesant ar fi un accident în care nimeni nu moare. Peste tot se vorbeşte de creşterea alarmantă a violenţei pe micile ecrane. Dar extrem de multă violenţă se găseşte şi în cărţi. De ce nu s-ar respecta mai mult oamenii? De ce nu s-ar iubi cu adevărat? Unde a dispărut prietenia, frăţia, spiritul de caritate? Au rămas doar fraze în Biblie…

-Biblia este şi ea o carte în care se comit destule violenţe.

– E adevărat, dar acolo răul e întotdeauna pedepsit. Ceea ce nu se întâmplă în scrierile dumneavoastră.

-E vorba de un final deschis. Poate că e mai democratic să-l laşi pe cititor să condamne el însuşi un personaj. Cititorului trebuie să-i sugerezi ceva, nu să-i dai tu soluţia unică.

– Ăsta e motivul pentru care creşte atât de mult delincvenţa. Pentru că cititorul e derutat de atâţia bandiţi simpatici, de prostituatele hoaţe care ajung soţii virtuoase, de violatori pocăiţi. Dar şi de oameni de treabă jefuiţi, maltrataţi, ucişi din întâmplare de descreieraţi. Şi atunci vă întreb: nu e cazul ca cititorul să vadă braţul drept al legii acţionând?

-E un punct de vedere. Morala, chiar în fabulă, nu trebuie să fie întotdeauna explicită.

-Dar e posibilă şi o morală explicită!?!

-De acord. Oricum, ceea ce îmi cereţi, e cea mai severă formă de cenzură… Sub pretextul respectării unor drepturi, le încălcaţi brutal pe celelalte.

– Cenzură a fost, este şi va fi. Diferă doar formele ei. Poţi întâlni o cenzură mai brutală sau mai rafinată.

-Asta cam aşa e. Dar ce facem cu scrierile de până acum?

-Rămân aşa cum sunt. Atâta doar că nu le mai reeditaţi. Orice carte nereeditată, va muri de la sine. Mai repede sau mai târziu, mai mult sau mai puţin frumos.

-Bine, atunci rămânem înţeleşi… aşa cum am convenit. Dacă apar probleme, sunt sigur că le vom rezolva pe cale amiabilă.

Cei trei s-au retras. Obţinuseră destul, poate nu tot ce îşi doriseră, dar, oricum, era un început.

În ceea ce mă priveşte, aveam destule soluţii. Prima dintre ele: reîntoarcerea la dragostea mea dintâi, la poezie. Poezia se scrie fără personaje. Apoi mă voi refugia în descrieri ale unor paradisuri artificiale, nepopulate. Voi scrie despre universuri reificate, despre obiecte devenite ele însele personaje. Voi recurge la metafore, la personificări. În următoarele mele scrieri nu va mai fi niciun  personaj. Nicio umbră de personaj. Nicio amprentă a umanului. Nimic care să aparţină acestei specii care, iată, chiar virtuală fiind, se revoltă  împotriva creatorului său. Şi, dacă e adevărat ceea ce spunea doamna Preşedintă, conducerea asociaţiei va sesiza pericolul dispariţiei personajelor, a membrilor respectivei asociaţii. Şi atunci vor veni la alte negocieri. Care vor fi foarte dure, vă asigur.

Atunci le voi propune chiar execuţii colective, genociduri, apocalipse, războaie mondiale, conflicte între lumi galactice. Nu pentru că aş fi un maestru al unor asemenea scene, ci pentru a le arăta că un scriitor are drept de viaţă şi de moarte asupra personajelor. Inclusiv asupra personajelor colective.

Telefonul sună îndelung. Am răspuns cu greutate:

– Alo? Cine-i la telefon?

Cu acelaşi glas cântat, secretara vroia o confirmare la o recepţie pentru a două zi, organizatorii respectivei recepţii, o fundaţie culturală ce decerna premii anuale, insistând să particip. (Probabil vroiau să-mi acorde o nouă distincţie). Mă simţeam perfect; am acceptat cu plăcere invitaţia. Acum eram limpede, totul era de o claritate extraordinară. Febra dispăruse şi ea, aşa că m-am grăbit să ies din pat.

Nu mi-am permis nicio apreciere în legătură cu ceea ce se petrecuse sau nu înainte.

Oricum, personajele unei cărţi trebuie tratate cu respect de către autori. Ca parteneri, cu … oarecari drepturi.

Şi mai e ceva, extrem de important. Vreau să iau mâine legătura cu câţiva confraţi, să-i invit să fie membri fondatori într-o Asociaţie care să apere drepturile legitime ale Autorilor şi Creatorilor.

Lucian Strochi