Nu sunt o campioană. Nu e uşor să recunoşti acest lucru. Am multă ambiţie, sunt conştiincioasă la antrenamente, extrem de disciplinată, am poate şi ceva talent. Dar o adevărată campioană nu sunt.

Făceam parte din lotul naţional de atletism şi participam la Athena la etapa a doua a Cupei Mondiale. O etapă importantă întrucât, dacă reuşeam să ne clasăm pe unul din primele şase locuri pe echipe, ne calificam pentru finala Cupei Europei din acest an de la Milano. În plus, ne asiguram şi calificarea la Olimpiadă, dacă obţineam puncte la proba respectivă.

Eram înscrisă la probele de 5.000 şi 10.000 de metri. Mă clasasem pe locul 8 la 5.000 şi pe locul 5 la 10.000 de metri şi adusesem delegaţiei noastre 9 puncte, îndeplinindu-mi baremul fixat de Federaţie (7 puncte). Punctajul era simplu de calculat: 12 puncte pentru locul 1, 10 pentru locul 2, 8 pentru locul 3, 7 pentru locul 4 şi aşa mai departe, scăzând câte un punct pentru fiecare loc până la locul 10, care primea 1 punct. Abandonul sau absenţa de la startul unei probe după înscrierea pe fişele de concurs se pedepsea sever: -5 puncte de echipă.

Antrenorul Anton veni la mine încurcat:

– Ştiu că nu-ţi pot cere asta, dar ar fi păcat de efortul nostru comun să ratăm calificarea în finala Cupei Europei. Te-aş ruga să participi şi la cursa de marathon. Singurul lucru pe care ţi-l cer este să nu abandonezi. Suntem pe locul 8  în clasamentul general – de fapt pe 5 între echipele europene – şi nu putem pierde calificarea, decât dacă primim acele 5 puncte negative. Atunci ne va depăşi Croaţia cu o jumătate de punct. Luminiţa a făcut la încălzire o entorsă urâtă.

– O entorsă. Dar cum e posibil…?

Antrenorul ridică în sus mâinile, făcând gestul predării:

– Nu comentez. Discutăm toate aspectele… acasă. Ştiu că eşti foarte obosită, dar cred în ambiţia ta, în voinţa ta de a învinge… de a te autodepăşi…

Dacă nu ar fi fost atât de speriat (şi de disperat), aş fi crezut că e ironic. Nu, nu era. Era un om pentru care fiecare performanţă contează. Un sportiv poate să facă şi altceva, dar un antrenor e legat permanent de federaţie, de performanţe. Nu contează ce ai făcut înainte. Trebuie să obţii mereu rezultate. Altfel…

Am acceptat fără cuvinte, înclinând de trei ori din cap, aşa cum fac adesea copiii râzgâiaţi, când li se pune o întrebare de către părinţi, în public.

Cursa de la marathon se alerga chiar la Marathon şi avea să fie extrem de mediatizată. Din două motive: echipele de transmisie ale televiziunilor din toată lumea nu mai aveau ce să transmită în direct altceva decât marathonul, ca o ultimă probă şi, datorită scorurilor foarte strânse, a diferenţelor infime dintre echipe, se mai puteau produce modificări spectaculoase. În plus, se alerga această cursă pe cel mai celebru traseu, cel dintre Marathon şi Athena, cu sosirea pe stadionul olimpic.

Mai aveam două ore şi ceva până la startul cursei şi trebuia să mă refac. Cursa de 10.000 de metri e o cursă teribil de grea şi simţeam că acum nu mai am vlagă nici pentru 5 kilometri de alergare.

Am trecut într-un program de refacere. Am băut aproape un litru de suc întăritor de fructe exotice, l-am lăsat pe maseurul echipei, nea Fănică să facă ce vrea cu muşchii mei, care, peste doar două ore, trebuiau să fie viguroşi, supli, elastici, performanţi.

Am închis ochii. Mi-am amintit de prima mea cursă. Mama murise în urmă cu doi ani şi tata adusese în casă o altă femeie. Nu era o femeie rea, dar nu era mama. A fost suficient să se răstească la mine şi m-am hotărât să fug. Nu aveam mai mult de şapte ani şi am alergat mai bine de şapte kilometri până la o mătuşă din oraş. Eram slăbuţă, cu picioarele cât fusele, dar hotărâtă. Mătuşii nu i-a venit să creadă că am alergat o asemenea distanţă:

– Pe jos? Nu se poate. Poate că ai venit cu căruţa lui Moş Toader!

(Moş Toader era căruţaş şi puţin rudă cu noi).

A trebuit să-i povestesc mătuşii cum am ieşit uşor din sat, lăsând în stânga un cârd de gâşte şi imediat în dreapta o vie care era a bunicului, că am luat pieptiş dealul, cu o singură cărare prăfuită pe mijloc, atât de prăfuită, încât praful galben şi fierbinte, lutos, nu nisipos îţi acoperea în întregime talpa piciorului gol, apoi am alergat printre lanurile nesfârşite de porumb, mai înalte decât mine, alergam înspăimântată, să nu mă întâlnesc cu bursucii, auzisem că bursucii atacă oamenii, iar femeilor le mănâncă sânii (!?!), apoi am trecut pe lângă o adevărată prăpastie, de care se temeau toţi, multe căruţe se fărâmaseră acolo, pe urmă am întâlnit primele case, albe, curate, proaspăt văruite, am intrat pe uliţa pietruită a mătuşii şi… ăsta era tot drumul.

Mătuşa a clătinat din cap, m-a strâns la piept, mi-a dat apoi o cană de lapte de capră şi o felie de pâine cu dulceaţă de cireşe amare, apoi l-a aşteptat pe unchiul Petru să vină cu maşina, era şofer pe un camion şi el m-a dus acasă, dar pe altă parte, pe unde puteau circula maşinile mari, o rută ocolitoare, dar mai lină. Nu ştiu ce a vorbit el cu mama, dar de atunci ea n-a mai ridicat vocea la mine şi, până la urmă, am învăţat să ne respectăm şi, în cele din urmă, chiar să ne iubim.

Mă luam la întrecere cu băieţii din sat, alergând până în vârful dealului. Acolo, îmi trăgeam pentru o clipă sufletul, atingeam cu palma scoarţa unui stejar singuratic şi o porneam la fugă îndărăt.

Băieţii n-au reuşit să mă învingă niciodată. Erau încăpăţânaţi, vroiau şi ei să câştige, când pierdeau, erau cu lacrimi în ochi uneori, dar tot eu reuşeam să înving. Apoi m-am dus la şcoală, în oraş şi am continuat să alerg, la orele de sport. Nu ştiam cum să alerg, cum  să-mi dozez eforturile, alergam pur şi simplu, îmi cream un avantaj destul de mare şi, chiar dacă nu aveam un finiş grozav, nu mă mai putea nimeni ajunge.

Apoi am intrat în lotul judeţean şi peste un an şi jumătate şi în cel naţional. Am învăţat destule la lot: cum să respir, cum să-mi dozez eforturile de-a lungul cursei, cum să-mi pregătesc sprintul final. Nu stabileam recorduri naţionale, dar reuşeam să-mi înving în luptă directă cele mai bune adversare, fiind, într-un fel, o curiozitate, derutându-i pe antrenori, punându-i în teribilă încurcătură, atunci când făceau selecţia finală.

Cu Luminiţa şi cu Dolina eram bune prietene, alergam de altfel pe distanţe diferite, deşi ne antrenam împreună, aşa că, până la urmă, toate problemele de selecţie s-au rezolvat de la sine.

Gabi a fost prima mea dragoste şi povestea noastră a durat mai bine de doi an. Gabi era săritor la înălţime, înalt, subţire, cu o detentă extraordinară, extrem de talentat, dar destul de leneş, aşa cum sunt băieţii, nu se prea omora cu antrenamentele, făcea exact atât cât îi cerea antrenorul, nimic în plus.

Ne-am cunoscut iarna, într-un cantonament al lotului, când antrenorul federal ne-a pus să alergăm, tot lotul, prin omăt, la munte şi când l-am învins, fără probleme. Alergam uşor, ca o căprioară, nu atingeam parcă zăpada, gleznele erau încălzite puternic, luau parcă foc.  L-am intrigat şi cred că asta l-a făcut să-şi coboare privirea spre mine. Nu eram frumoasă, blondă, cu pistrui, cu nasul uşor cârn, cu ochii verzi spre albastru (culoarea mării – cum mi-a spus-o, într-un moment de maximă tandreţe).

Cu Gabi ar fi trebuit să am primul meu copil, l-am născut mort, prin cezariană, era să mor şi eu, am întrerupt antrenamentele mai bine de un an, apoi m-am întors la atletism, asta şi pentru că Gabi abandonase sportul, îi plăceau calculatoarele, a terminat liceul, apoi a plecat în străinătate şi nu am mai auzit nimic despre el. Am muncit din greu şi, până la urmă, am prins echipa, chiar dacă nu aveam rezultate grozave la început. Acum…

Anton îmi şopti la ureche, ca şi cum ar fi vrut să nu deranjeze pe altcineva:

– Trebuie să reuşeşti. Ştiu că nu mă vei dezamăgi. Te rog să nu abandonezi. Gândeşte-te şi la Luminiţa… şi la mine. Nu deschide ochii, relaxează-te. Mai ai o jumătate de oră.

Am încercat să-mi pun ordine printre gânduri. Amintirile mă răscoliseră, veniseră peste mine, mă surprinseseră nepregătită. Dar poate că va fi bine.

Marathonul este o probă la care nu prea poţi să-ţi faci o tactică de concurs. Adversarele sunt prea numeroase şi, în mare parte, nume total necunoscute. Sunt şi destule care nu-şi propun neapărat o performanţă, participă din diverse motive, chiar din plăcere, dar încurcă mai mult lucrurile. Nu sunt posibile ierarhii clare, pentru că timpii obţinuţi nu sunt relevanţi, ei depinzând foarte mult de configuraţia terenului, de temperatura din ziua alergării, de forma de moment, de încurajările publicului.

Nu alergasem decât o singură dată distanţa de 42 de kilometri, dar şi atunci nu în condiţii de concurs, ci îmi testasem rezistenţa. De asta mă temeam. Ştiam că va veni, undeva în preajma graniţei de 25 de kilometri, punctul mort, atunci când simţi că nu mai poţi, că picioarele au devenit independente, nu te mai ascultă, ficatul te doare îngrozitor, splina parcă îţi explodează, gura e cleioasă şi buzele crăpate, sudoarea curge fără oprelişte, intrându-ţi sărată în ochi, tricoul e complet ud, nu-ţi doreşti atunci decât o baie fierbinte. Atunci, dacă eşti puternic, depăşeşti momentul critic şi reuşeşti să termini cursa. Pe ce loc, chiar că nu mai are nicio importanţă.

Ne-am aliniat la start. Primisem numărul de concurs 23. Eram 47 de competitoare, majoritatea din Europa: rusoaice, spanioloaice, portugheze, sârboaice, nemţoaice, franţuzoaice, poloneze, bulgăroaice. Din Asia erau vreo trei japoneze, redutabile toate, două chinezoaice (imprevizibile întotdeauna). Mai erau africanele (etiopiene, somaleze, algerience, kenyene, marocane) şi chiar australiene şi neozeelandeze, o americancă şi o mexicancă (foarte bună, una dintre favorite, câştigase cursa de la Marathon de acum doi ani).

Se hotărâse să alerge în preajma asiaticelor, deşi poate că ar fi fost normal să le urmărească mai degrabă pe europene (asta dacă ar fi vrut să obţină şi ceva puncte. Obiectivul era însă foarte clar: să nu abandoneze, sub niciun  motiv).

Alerga uşor, neaşteptat de uşor, într-un fel era normal, muşchii erau deja încălziţi de la cursa precedentă, iar după primi cinci kilometri a observat că era între primele şase. Într-adevăr, japonezele erau în frunte, urmate de mexicană, de o alergătoare din Kenya şi de ea. Din loc în loc, poate la distanţă de un kilometru unul de altul, uriaşe ecrane ce transmiteau în direct cursa. S-a văzut şi pe ea în două rânduri, alergând îndesat, de parcă ar fi vrut să frământe pământul, îndârjit, cu pumnii strânşi, deloc relaxată.

Una din japoneze cedă uşor, o lăsă în urmă cu câţiva metri, apoi după o curbă dublă nu o mai văzu. Alergă, mai bine de o jumătate de kilometru alături de kenyană, îi auzea respiraţia oarecum haotică, simţi apoi cum cedează, şi-o aminti: şi ea alergase în cursa de 10.000 de metri şi acolo se clasase pe locul trei, atunci încercă un fior rece de spaimă, dacă va ceda şi ea, depăşiseră cu puţin borna care amintea că au fost parcurşi primii zece kilometri.

Pe la kilometrul 13 cedă şi a doua japoneză, se dezechilibră, îşi aruncă disperată braţele în lateral, mai făcu doi-trei paşi şi se prăbuşi. Nu mai văzu nimic, fusese imediat înconjurată de organizatori, de personalul medical, fu învelită într-o pătură, pe o stradă paralelă se auzi sirena unei ambulanţe (putea să fie însă şi o simplă coincidenţă). Era, aşadar, a treia şi, dacă se gândea bine, era chiar prima din Europa.

Japoneza încercă o uşoară desprindere, se afla la peste 25 de metri de ea şi la vreo 10 de mexicancă, se hotărî să nu se mai gândească la nimic, depăşi şi borna marcând 20 de kilometri, nu se simţea deloc obosită, mexicanca începu şi ea să cedeze, imperceptibil, paşii ei nu mai aveau aceeaşi uşurinţă şi elasticitate, se vede că era obosită, ştia însă că Martinez – îşi adusese aminte  cum  o   cheamă –  a revenit adesea spectaculos pe ultimii 5 kilometri, de parcă ar fi fost o altă alergătoare sau şi-ar fi schimbat trupul cu un altul, perfect odihnit, o depăşi pe Martinez în apropierea bornei care marca parcurgerea a 23 de kilometri (coincidenţă, e chiar numărul meu de pe tricou), acum simţea că va ceda şi ea, simţea că gândurile aleargă şi ele, dezordonat, fără niciun  sens, plonjând în amintiri, revenind la cursă, aruncându-se chiar în viitor. Simţi cu groază că începe să o doară operaţia, se întâmpla asta doar la sfârşitul antrenamentelor sau la schimbările bruşte de vreme, îşi simţea ficatul greu ca un bolovan, atârnându-i răsfrânt peste şort, undeva în dreapta. Splina începu s-o înţepe şi ea, destul de regulat, aproape ritmic, îşi dădu seama că nu mai poate rezista, abia trecuse de jumătatea cursei, e drept că avea un avans consistent, de peste o sută de metri faţă de celelalte alergătoare, cu excepţia mexicancei, care era la cam 25 de metri de ea, pierduse în ultimele minute aproape trei metri faţă de japoneză, aceasta avea şi ea vreo 20 de metri avans,  se văzu din nou pe ecran, era aproape epuizată, se privise de câteva ori în oglindă după terminarea unei curse; atunci arăta exact ca acum, încercă o răzvrătire, în fond pentru cine alerg eu acum, eu mi-am făcut datoria, Luminiţa trebuia să fie mai atentă, sunt şi eu om, am şi eu limitele mele, îi părea rău de Anton, de echipă, dar trebuie să mă înţeleagă că nu mai pot, privi pentru prima oară în lateral şi rămase uimită de entuziasmul spectatorilor greci, poate că erau şi ceva străini, dar majoritatea erau greci, îi strigau ceva, nu înţelegea ce, desigur erau cuvinte de încurajare, îşi reaminti că ea era singura europeană rămasă în cărţi, îşi aminti de păstorul grec, câştigătorul cursei de la prima ediţie a Jocurilor Olimpice din 1896, ce importanţă mai avea că  s-a dovedit ulterior că nu era păstor, zâmbi, îşi aminti că, printre premiile pe care maratonistul le primise, era şi cel din partea unei frizerii care se angajase să-l tundă şi să-l radă până la sfârşitul vieţii, mie un asemenea premiu nu mi-ar fi de prea mare folos, abia acum realiza că este în Grecia, abia acum vedea steagurile alb-albastre fluturând, ce-o fi simbolizând, albul cetăţilor şi albastrul mării, sau cerul, simţi cum i se aşează pe faţă o mască grea, de bronz, o mască grecească, de zeiţă sau de luptător, o mască semănând cu cea pe care o purta Pericle, acum şi costumul devenise scorţos, ca şi cum ar fi fost proaspăt apretat, era plin de sare, ud şi sărat, îşi linse buzele, ce bună ar fi acum o cană cu apă rece de izvor, delira uşor, spectatorii dansau sirtaki, se privi pe ecranul gigantic care se vedea de departe, şi ea dansa sau alerga ca un beţiv, curios, dar şi beţivii aleargă, constată cu surprindere că delirul ei (ce altceva putea să fie) durase destul de mult timp, intrase în ultimii 5 kilometri ai cursei, acum parcă şi inima o luase razna, dar îşi mai spuse strângând din dinţi, fie ce-o fi, chiar dacă după asta crăp, tot trebuie să termin cursa, e păcat, şi dacă mă târăsc şi tot voi termina cursa, îşi simţea sângele gros, abia curgând prin venele de la tâmple, parcă ar fi bulion, acum râdea uşor, orice imagine sau cuvânt păreau să o amuze, picioarele alergau singure, neobosite, îşi simţea totuşi gemenii de la ambele picioare şi la dreptul cvadricepsul femural, văzu şi un steag românesc, sper să nu fie al Andorei sau al Ciadului, auzi clar răsunând peste stânci, coloane, case şi oameni, un Hai, Ioana!, mai mult un hăulit, i se părea că totul a intrat în reverberaţie, ecoul se multiplicase şi se întărise, munţii se băteau într-adevăr în capete.  Se apropia pas cu pas de japoneză (o vreme uitase de ea), simţea chiar că ar putea s-o învingă, ce însemnau cei 15 metri care o mai despărţeau, realiză că îi vine să adoarmă, nu să leşine, să adoarmă pur şi simplu, spectatorii parcă înnebuniseră, răcneau la ea, o certau, îi arătau ameninţător pumnii, realiză că e aproape nebună, grecii o încurajau de fapt, era acum grecoaică, echipamentul de concurs i se părea de metal, parcă purta acum armura soldatului de la Marathon, un cutremur, un uruit cosmic o izbi la intrarea în stadion, spatele japonezei fremăta ca o fiinţă vie, independentă, o ajunse din urmă, intrară cot la cot, umăr la umăr în ultima linie dreapta, auzi, mai mult intui că vine din urmă puternic, mexicanca, închise ochii şi alergă, ca pe suta de metri, sau cel puţin aşa i se păru, atinseră toate trei banda albă, pe care o sfâşiară cu pieptul şi se prăbuşi, la câţiva metri dincolo de linia de sosire.

Urletul continua, spectatorii ţipau în delir, aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată, trei sportive să încheie la fotografie cursa de marathon.

Stătea pe spate, privind cerul, incredibil de albastru. Refuză cu indignare masca de oxigen pe care se pregăteau să i-o pună cei din echipa medicală. Îi venea să le strige: „Am nevoie de ozon, nu de oxigen. Iar ozonul se găseşte doar la mari înălţimi.”

Se ridică cu greutate, de parcă ar fi fost un pui de ciută, abia născut. Ecranul central al stadionului parcă înnebunise şi el, reluând, de zeci de ori, finalul cursei. Îl privi cu curiozitate, pieziş, de parcă ar fi fost vorba de o cursă oarecare, a altcuiva.

Câştigase. Sau în cel mai rău caz era pe locul doi. Nu ştia dacă nu cumva o depăşise în ultimul moment mexicanca. Japoneza fusese însă depăşită.

Abia acum, împiedicată, înotând dezordonat prin aer, termină cursa şi a patra concurentă, o portugheză.

Apăru în fine şi clasamentul. Era pe primul loc. Câştigase în faţa mexicancei, cu exact 23 de miimi!

„Coincidenţele generează imposibilul.”

Asta mai gândi şi se pierdu în braţele lui Anton. A urmat triumful. Fu învelită într-un steag tricolor, parcurse turul de onoare, alături de mexicancă şi de japoneză, „un trio tragic, abia ne mai ţineam pe picioare”.

Restul a intrat în legendă. S-a reîntors în legendă…

Lucian Strochi