Se construia mult în această parte a oraşului. La început o vilă, apoi încă una, de cealaltă parte a şoselei. Nu era un drum principal. De fapt, drumul o cotea spre dreapta brusc, aproape perpendicular pe drumul naţional. Apoi începea să urce în serpentine, până spre o pădure de stejar. În dreapta se găsea oraşul, întins, traversat de canal, vizibil dintr-un singur punct, ceva mai înalt, unde se afla un cireş cu cireşe negre, amare şi o platformă rotundă, vopsită în alb şi roşu.

Şoseaua se strecura apoi între două dealuri, iar casele urmau drumul. Un adevărat cartier. Nu primise încă un nume, locul era numit după satul mai vechi, cocoţat pe un al treilea deal, dincolo de pădurea de stejar, dincolo chiar de o pădure cu fagi cenuşii, un cenuşiu bătând spre alb, aşa că de departe puteai să-i confunzi cu mesteceni. Dar numai de departe.

Vilele erau ascunse după garduri înalte, unele de metal, altele de piatră, altele mixte, de piatră până la jumătate şi apoi de lemn sau de metal. Proprietarii vilelor erau bogaţi, vilele erau a doua lor casă, folosită uneori drept casă de vacanţă, alteori nu.

Oraşul era foarte aproape, la nici doi kilometri, aerul era însă curat, mereu umed şi răcoros din cauza lacului, chiar pe caniculă, priveliştea grandioasă, panoramică, apa extrem de curată, verzuie, părea de jad,  iar facilităţile, curent electric, gaz, cabluri pentru televiziune, pentru internet fuseseră asigurate de la început, ridicându-se mult preţul zonei.

Toate vilele aveau garaje, maşinile erau puternice, obligatoriu străine, noi, strălucitoare, metalizate, cu becuri cu halogen. Nu ştiai prea multe despre proprietari, nume, profesii, doar că erau destul de bogaţi, dacă şi-au putut permite asemenea maşini şi case.

Oamenii din cartier (să-l numim aşa) nu se prea cunoşteau între ei, sau se ignorau cu bună ştiinţă, păreau mândri şi nepăsători, nu se străduiau să fie amabili, nu căutau să fie buni vecini, asta era treaba celor săraci, să-şi sară în ajutor unul altuia, să se viziteze.

Când era vorba de ceva mai serios, o urgenţă, ajungea un telefon.

Nimeni nu mergea pe jos sau cu vreun mijloc de transport în comun.

Şoseaua nu era prea largă, traficul era însă foarte intens, dar, pentru că se circula cu viteză mică, nu puteai să depăşeşti viteza a 3-a din cauza pantei accentuate şi a curbelor foarte strânse, nu se produceau accidente, nici măcar tamponări uşoare.

Copiii se cunoşteau mai bine, erau totuşi colegi la şcoală, majoritatea la o şcoală particulară, destul de scumpă pentru a nu putea permite accesul oricui, se salutau zgomotos, mimând bucuria revederii, îşi zâmbeau, se organizau în grupuri gălăgioase, bântuind discoteci, sălile de internet-café, se vizitau cu ocazia onomasticilor, când părinţii le puneau vila la dispoziţie şi plecau în oraş, poate pe la prieteni, lăsându-i singuri, să se distreze, să nu  se simtă stânjeniţi, pentru că aşa e modern, părinţii să nu-şi tot dădăcească copiii, să-i lase mai mult singuri, în grupul lor, să se socializeze.

Nu se întâmplau încă orgii, erau prea cruzi pentru asta, dar mai încercau câte o băutură mai tare, câte o ţigară, câte un drog uşor, câteva fumuri acolo.

Mofturi de copii de bani-gata, plictisiţi înainte de vreme, blazaţi, în căutare de ceva extrem, aveau toţi motorete sau chiar motociclete uşoare, nu aveau încă vârsta să le conducă legal, le conduceau totuşi prin pădure, pe drumul asfaltat ce se oprea brusc, continuând totuşi, uşor spre dreapta, cu un drum forestier, care nu se ştia prea bine unde duce, poate că nu ducea nicăieri, se înfunda într-un versant, într-o stâncă golaşă, într-un pârâu.

Urmăreau filme americane gen Rambo, filme asiatice cu box… thailandez, îşi încordau muşchii, se dădeau grozavi, mimau mişcări de judo, de jiu-jitz, de full kontact, de kun-fu, de aikido, se dădeau grozavi, mai mari decât sunt, dar cine nu face asta, mai ales dacă e băiat.

Satul din deal mai rămăsese cu doar trei clădiri mai vechi, toate înainte de război: o biserică, o clădire care fusese pe rând chilii pentru călugări, închisoare, sanatoriu şi care acum era părăsită, deşi era într-o stare destul de bună şi se zvonea că cineva o va cumpăra să facă din ea un motel, cu restaurant, cu bar, cu terasă, cu cramă şi o altă clădire, un depozit care fusese – se spunea – adăpost antiaerian în ultimul război mondial.

Tinerii se aventurau destul de des pe la depozit, era un loc tainic, uscat, întunecos, un cuib, un club, unde puteai bea o bere liniştit, fuma o ţigară fără să fii văzut, săruta o fată după pofta inimii, fără să te deranjeze priviri indiscrete. Îi mai alungau de acolo călugării, tinerii râdeau, plecau, nu-şi puneau mintea cu ei, călugării erau caraghioşi, păreau veniţi din altă lume, cu bărbile lor lungi, cu hainele lor negre, devenite maronii de atâta purtat, decolorate de soare.

În sat nu mai era niciun bătrân. Muriseră, se mutaseră la azil, la oraş, la odraslele lor, poate că le era prea greu de urcat panta, poate îi măcina singurătatea, cine să-i ştie, cine să-i întrebe ce şi cum.

Aşa că la tineri ajungeau legende înfundate, mai mult nişte zvonuri, despre Dealul Balaurului, numit aşa pentru că în pădurile dese trăise pe vremuri un balaur care fura copii, fete îndeosebi, pe care le mânca (fetele aveau carnea mai fragedă, probabil), că în depozit se găsea o mare cantitate de arme şi de muniţii, fusese un depozit al armatei române, ba al nemţilor, ba al legionarilor, care s-au retras în munţi, când au venit la putere comuniştii, fuseseră prinşi şi împuşcaţi şi nu mai apucaseră să spună unde ascunseseră armele, ba chiar că erau arme de pe vremea turcilor, fusese o mare bătălie aici, când turcii au vrut să cucerească mănăstirea din vale, cu ziduri întărite, au vrut, dar n-au reuşit.

Se mai vorbea şi de comori, fie ale balaurului, fie ale haiducilor, haiducii coborau pe aici atunci când atacau caleştile boiereşti care mergeau spre oraş, numai că nu era pe atunci şoseaua, ci doar drum pietruit, iar pădurea era şi mai deasă decât este acum.

Şi despre strigoi, vârcolaci, duhuri ale pădurii se mai vorbea, dar acestea erau poveşti bune de speriat copiii mici, nu nişte tineri care aveau deja (e drept, nu toţi) buletin.

Apoi cineva din grupul din vale a găsit o ladă cu grenade. Erau verzi ca nişte reptile, verde-crom, verde închis, ovoidale, traversate de nişte brazde adânci. Sunt fructe ale răului –spusese în şoaptă unul dintre ei, poreclit Pocăitu, deşi nu era aşa, atâta doar că se ducea duminica la biserică, avusese un frate mai mare, care murise înecat sau de inimă, nu se ştia prea bine şi părinţii lui mergeau cu el în fiecare duminică la biserică, la slujbă, mai făceau pomeni, mai schimbau o vorbă cu oamenii loviţi de soartă sau de sărăcie.

Curios lucru, nimeni n-a trădat, nimeni n-a pârât, deşi întotdeauna  într-un grup se găseşte cel puţin unul care să trădeze, ţineau secretul pentru ei, fără să se gândească la faptul că le vor folosi cândva, era şi puţină bravadă la mijloc, aveau totuşi o armă mortală, nu era chiar un pistol, dar, oricum. Era secretul lor, al clanului şi într-adevăr nimeni n-a ştiut de grenade până când… şi nici atunci.

Există chiar la tineri tot felul de mode, apar, se extind inexplicabil de rapid, ca o molimă, apoi dispar ca şi cum n-ar fi fost.

Acum era moda jocurilor de calculator, de tip Terminator, ca să progresezi trebuia să ucizi, trebuia să fii mai rapid decât pistolarul care îţi apărea pe neaşteptate dintr-o casă părăsită, trebuia să ucizi alienul, extraterestrul care venea ameninţător sau nu spre tine, ucide şi nu cerceta, asta părea să fie regula, sau ucide-l pe celălalt, ca să supravieţuieşti tu.

Când se plictiseau de calculator, urmăreau acasă, la televizor, filme de acţiune, cu eroi care ucideau în serie unu-doi-trei-patru-cinci inamici până când să se dezmeticească aceştia, apoi încă alţi unu-doi-trei-patru-cinci pentru că veniseră în sprijinul primilor, scopul părea nobil, trebuia împiedicată o crimă majoră, un act terorist, nu mai contau efectele colaterale.

Deveniseră adevărate clone: semănau perfect între ei, aceleaşi gesturi, umerii lăsaţi în jos, cu braţele leneşe, mersul legănat, amintind de urangutani sau de gorile, acelaşi limbaj gâjâit sau răcnit, de obicei o interjecţie urmată de un substantiv care amintea de o anumită parte a corpului şi de un verb scurt, întotdeauna la prezent, mestecau gumă, se sărutau în văzul tuturor, aşteptând o provocare din partea cuiva, aceasta nu venea niciodată, îşi trimeteau mereu SMS-uri, vorbeau mult la celulare, erau agresivi fără motiv, nu se temeau de nimeni, părinţii le îngăduiau orice, iar altcineva nu conta.

Spre toamnă, câţiva muncitori au săpat un şanţ destul de adânc pentru a monta o conductă de gaze pentru câteva vile nou construite. Au lucrat de dimineaţa până seara, iar când au plecat, au lăsat locul marcat cu câteva crengi de brad şi cu un indicator triunghiular. Numai că, imediat după plecarea lor, s-a stârnit ca din senin o furtună, indicatorul a fost răsturnat de vânt cu faţa în jos, crengile nu se observau nici ele prea bine.

Când Antonia l-a sunat, Eugen i-a răspuns că ajunge la ea imediat. Îi aşteptase cu emoţie telefonul, o lăsase să decidă singură, el sau…, şi Antonia alesese. Dovadă telefonul.

Încălecă grăbit pe motocicletă, porni în viteză, după ce chinui ambreiajul, spre disperarea unor câini care se apucară să latre şi chiar să urle prelung, în prag de noapte.

Nu văzu şanţul şi motocicleta se opri cu roata din faţă în el. Luat pe nepregătite, Eugen fu aruncat în aer, se dădu peste cap şi căzu rău, fisurându-şi  – aşa spunea radiografia – două vertebre cervicale.

I se puse un colier de ipsos în jurul gâtului şi fu internat de urgenţă în spital pentru alte investigaţii.

Clanul află imediat şi, în acea noapte, printre jurăminte solemne, se luă o hotărâre teribilă: crima, căci era o crimă, trebuia pedepsită exemplar.

A doua zi muncitorii veniseră să monteze conducta: era grea, de metal, aşa că erau cu toţii în şanţ. S-au trezit pe neaşteptate cu câteva grenade aruncate lângă ei. Exploziile s-au ţinut lanţ, şase la număr, câte una pentru fiecare.

Patru muncitori au decedat pe loc, al cincilea în drum spre spital. A scăpat cu viaţă doar unul, cu răni groaznice la picioare, ferit însă, în restul corpului, într-un fel, de conductă.

S-a făcut, bineînţeles, o anchetă. A durat câteva luni. Rezultatul final al anchetei a fost că muncitorii au murit în urma exploziei conductei de gaz, care nu fusese etanşeizată corespunzător şi permisese scăpări de gaze, care acumulate, au produs explozia. Căci exploziile deveniră explozie, presa s-a dezinteresat brusc de subiect, după ce, în prima zi, subiectul a fost pe prima pagină, justiţia i-a găsit vinovaţi pe muncitori, iar proprietarii adăugaseră conclusiv, cinic, bine că nu am fost noi sau copiii noştri prin preajmă. Se putea întâmpla o adevărată nenorocire.

Muncitorul care supravieţuise exploziei a fost mutat disciplinar, la un alt şantier, într-un alt oraş. La scurtă vreme a decedat şi el, în urma unui accident de maşină, pe când traversa imprudent, prin loc nepermis, o şosea naţională. Cel puţin aşa suna raportul oficial al Poliţei.

Eugen s-a vindecat complet în scurt timp. O iubeşte enorm pe Antonia, care îl iubeşte şi ea la fel de mult şi care i-a promis că peste doar câţiva ani îl va face fericitul tată a nu mai puţin de trei prinţi şi, eventual, o prinţesă.

Lucian Strochi