Integrala prozei scurte: SFÂNTUL IOAN DE LA MĂNĂSTIREŞTI

SFÂNTUL IOAN DE LA MĂNĂSTIREŞTINimic nu mai era ca înainte vreme. Veniseră la rând câţiva ani de secetă, şapte la număr, pădurile se uscaseră şi copacii arătau în aprilie ca la sfârşit de noiembrie, îndreptându-şi rugător crengile negre şi uscate spre cer, cerşind apă şi lumină, apa fugise şi se ascunsese adânc în pământ, pământul crăpase şi el, semăna acum cu dinţi galbeni de cal, nu mai găseai în pârâu decât praf, fin, vânăt spre alb, mai rar galben, nici urmă de raci, până şi broaştele plecaseră spre alte locuri, mai umede, iar păsările, câte mai rămăseseră, vâsleau rar, greoi prin văzduh.

Vacile nu se mai duceau la păşune, nu mai aveau parcă puterea să meargă până acolo şi, dacă s-ar fi târât până la izlaz, ce iarbă ar mai fi găsit, iarba nu mai era verde şi grasă, hrănitoare şi sănătoasă, era deja uscată, galbenă, sticloasă, câteva smocuri doar, mai rămâneau doar spinii, dar nu te puteai apropia de ei, erau buni doar pentru foc.

Pieriseră parcă şi gâştele, cele câteva rămase aveau gâtul lung, ca de lebădă, şi raţele, mai rămăsese un pâlc subţire pentru tot satul, erau uşoare, numai penele mai erau de ele, şi câţiva porci, pe care oamenii nu mai aveau puterea şi nici răbdarea să-i lase să crească, îi tăiau când nu depăşeau greutatea unei oi, iar oile, oile plecaseră şi ele spre alte locuri, unde soarele pârjolea mai puţin, unde se mai găsea apă, căci apa e izvorul vieţii, alături de soare.

Ilie se născuse atunci, iar mulţi spuseseră că e un semn rău să te naşti în astfel de timpuri.

Maică-sa, Maria, femeie cu frica lui Dumnezeu, spunea că nu, dacă se născuse acum era semn bun, de acum toate le vor merge mai bine, că aşa scrie şi la Biblie,  că după şapte ani de secetă vor veni şi ani buni, cu vaci grase.

Femeia avusese dreptate, urmară ploi bogate şi toate păreau să renască şi oamenii au spus că e o minune dumnezeiască, venită cu ultimul prunc al Mariei, al şaptelea, după cum minune dumnezeiască fusese şi faptul că pruncul supravieţuise, deşi se născuse înainte de vreme, puţin după şapte luni, pipernicit, cu faţa bătrânicioasă, slab, neavând nici puterea să sugă, să plângă, deşi pentru el se mai găsise din când în când câte o cană cu lapte, e drept, îndoită cu apă.

Femeia hotărâse că Ilie trebuie să fie om al lui Dumnezeu şi oamenii   l-au privit încă de copil ca pe un ciudat, ca pe unul care nu era de-al lor, ferindu-se să-i fie prin preajmă, să intre cu el în vorbă, deşi Ilie vorbea foarte puţin şi întotdeauna în şoaptă, de parcă ar fi vrut să nu-l audă urechi străine, de parcă ar fi vrut să-i comunice celui cu care vorbea mereu o taină.

Şcoală a făcut puţină, doar câteva clase, dar pentru că era stăruitor, nu atât ager la minte, cât răbdător şi stăruitor, aşa spunea învăţătorul, Ilie a învăţat bine slovele, ba chiar a început să desluşească binişor şi slovele vechi, întortocheate şi necunoscute altora, cunoscute doar preoţilor, şi asta a mai fost o minune.

Ceilalţi fraţi nu-l iubeau, rămăsese pipernicit şi parcă trăgea uşor un picior şi o mână părea un pic răsucită, dar poate că astea nu erau adevărate, îi spuneau Stârchitură, îi mai dădeau dupaci şi ghionturi când nu erau văzuţi, îl pizmuiau pentru că li se părea că era prea ocrotit de Maria, de mama lor adică, ea ar fi trebuit să se ocupe la fel de toţi şapte, nu numai de unul.

Ilie avea o voce neobişnuit de groasă, preotul râdea, se vede că îl cheamă Ilie, că are glas de tunet şi-i ameninţa pe ceilalţi fraţi, nu vă puneţi cu el, nu-l obijduiţi, căci are de partea lui trăsnetul şi tunetul, încerca să-i înfricoşeze, dar fraţii nu ţineau seamă de vorbele părintelui şi-l umileau, îl chinuiau, scuipându-l uneori ca pe Necuratul.

Răbda în tăcere, nu se răzvrătea, nu-i pâra, murmurând doar ceva nedesluşit din buze. Poate un blestem, poate o rugăciune.

Apoi a venit în vizită în sat Stareţul de la Mănăstireşti, era prieten cu preotul paroh, fuseseră colegi de Seminar şi acesta i-a vorbit, între alte lucruri, despre preacuviinciosul Ilie, cel cu har, cu voce groasă şi ştiutor de slovă veche şi nouă.

-Dacă e aşa, spune-i să vină la mine, să-l cercetez şi poate va ajunge şi el călugăr, să contribuie şi el la faima mănăstirii noastre.

Cum află, Ilie îşi luă o boccea cu straie curate şi într-o basma ceva merinde, cât să-i ajungă pentru vreo două zile şi porni pe jos spre Mănăstireşti, drum greu şi lung, prin păduri şi prin câmpie, să-l faci în patru zile, dar Ilie ajunse mai repede, în doar două zile, căci mersese neîntrerupt, ziua şi noaptea, aproape fără odihnă şi nu fu crezut de ceilalţi călugări, dar stareţul încuviinţă că aşa era, că Ilie nu minte, mersese şi noaptea prin pădure şi nu se temuse de nimic, crezând doar în adevăratul Dumnezeu, după cum îi era şi numele. Şi fu şi aceasta una printre minuni, ceva mai mică, e drept.

A stat Ilie şapte ani în mănăstire şi prea multe lucruri nu se ştiu despre el din această perioadă, doar că citea şi noaptea fără lumânare, doar la lumina lunii, aşa ochi buni avea.

Prima minune adevărată s-a petrecut atunci când Ilie l-a prins de mână pe hoţul care încerca să fure o carte sfântă, chiar din altar.

Se spune că hoţul, mult mai vânjos decât el, a ţipat de durere şi a  luat-o la fugă, aruncând cartea.

Se mai spune că mâna hoţului arăta apoi ca arsă şi de atunci hoţul nu s-a mai putut sluji decât cu mare greutate de ea.

Se mai spune că spre sfârşitul vieţii, fostul hoţ intrase şi el într-o mănăstire întru iertarea păcatelor, multe şi grele, pe care le făptuise în tinereţe.

Apoi Ilie a devenit Ioan, ajungând călugăr.

Stareţul îi spusese între altele:

„Până acum te numeai Ilie, al cincilea nume la români, după Ioan, Vasile, Nicolae şi Gheorghe.

Începând de azi vei fi primi primul nume, căci Dumnezeu a avut milă, căci asta înseamnă numele de Ioan.

Să-l porţi cu grijă şi cinste, căci numele acesta e sfânt, căci l-au purtat nume mari în biserica noastră, începând cu Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare născut din femeie, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, cu Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit al lui Iisus Hristos, fiul lui Zevedei şi al Salomeei, din Galileea, cu Sfântul Ioan Hrisostom, zis şi Crisostom, adică Zlotaust, adică Gură de Aur, apoi a fost purtat cu aceeaşi mare cinste de Sfântul Ioan, episcopul Goţiei, născut la Tavroscitia, de Sfântul Ioan Postitorul, Patriarh al Constantinopolului, de Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Ioan Scărariul, originar din Palestina, Sfântul Ioan cel Milostiv, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, originar din Trapezunt, de Ioan, martir şi doctor fără de arginţi alături de Chir, de Cuviosul Ioan, supranumit Ucenicul, deoarece a fost ucenicul lui Sfântul Grigorie Decapolitul, de Preacuviosul Părinte Ioan Hozevitul, Episcopul Cesareei, originar din Teba, de Sfântul Ioan Românul sau Valahul, originar din Oltenia, de Sfântul Ioan de la Prislop, de Sfântul Ioan de la Râşca, de Sfântul Mucenic Ioan preotul, originar din Galeş, de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul, de Preacuviosul Ioan Cassian, supranumit Romanul şi de alţi Sfinţi Ioan care se sărbătoresc împreună cu alţi sfinţi precum Antioh, Arcadie, Dumitru, Alexe, David, Emanuel, Meletie.”

De acum Ioan deveni şi mai tăcut, tot timpul cu cartea în mână slujind des la cancelarie, descâlcind multe treburi administrative, scriind multe scrisori la Mai-Marii Vremii şi ai Bisericii, căci avea scrisul frumos şi vorba dulce şi măiestrit răsucită, chiar dacă nu avea multă carte.

Pentru că uneori vorbea singur, stând sub vreun pom în livadă, s-a zvonit că vorbeşte cu păsările, că se înţelege bine cu toate lighioanele, care îl ascultă şi nu-i ies din vorbă şi poruncă, Doamne fereşte.

Era şi asta o minune şi încă ce minune, dar, modest, întrebat fiind, Ioan n-a răspuns nici prin da, nici prin nu, arătând că doar Bunul Dumnezeu găseşte El singur calea ca omul să se înţeleagă cu dobitocul şi că, dacă îl slujeşti cu credinţă pe Dumnezeu, şi acesta te ajută să pătrunzi câte ceva din Tainele Firii.

Devenise Duhovnic, mai ales pentru femei, veneau la el femei sărmane, cerându-i sfat şi ajutor pentru ele şi pentru copii, unii bolnavi şi ca vai de ei, alţii fără prea multă ţinere de minte, alţii cercetaţi de Necuratul, chiar dacă doctorii spuneau că au epilepsie.

Se spune că a şi vindecat o oarbă, că unei femei i-a îndreptat cocoaşa, că pe o oloagă a făcut-o să meargă în mai puţin de două luni, că unei femei i-a destupat şi dezlegat Izvorul vieţii, punându-i doar mâna pe pântec şi în nouă luni femeia a născut doi gemeni, pe multe tinere dezmăţate le-a îndreptat pe calea cea bună, făcându-le să se mărite şi să-şi aibă şi ele casa şi familia lor, că avea o vorbă bună pentru oricine, îndemnând la pace şi bună înţelegere.

Era respectat, mănăstirea era acum căutată şi de oameni de prin alte părţi, vestea despre minunile călugărului Ioan se răspândise în toată ţara.

Erau şi câteva voci şi suflete pizmaşe, chiar printre fraţi, care îl acuzau pe călugăr că practică magia albă şi neagră chiar în sfânta mănăstire, că multor fete le-a răpit fetia şi apoi le-a măritat, era acuzat şi de sodomie, de trufie, de toate păcatele omeneşti, lumeşti şi mănăstireşti, că era protejat de stareţ doar pentru că-i mergea mai bine acum mănăstirii, asta erau cu toţii obligaţi s-o recunoască, alţii spuneau chiar că e rudă cu stareţul, că ar fi chiar odrasla sa, că îşi bătea joc de oameni punându-i să mănânce lăcuste şi ciuperci care le dădeau acestora viziuni şi alte nebuneli, câte şi mai câte, să te cruceşti, nu alta.

Alţii, mai cu frica lui Dumnezeu şi a… stareţului, spuneau doar că e leneş şi nespălat, că nu s-a înhămat niciodată la vreo treabă mai grea, că nu-i plăcea munca în obşte, că îi plăcea să pară mai învăţat decât era, cu cele câteva clase şi acelea de ţară, pe când mulţi dintre ei aveau chiar liceul.

Existau şi câţiva, aflaţi deocamdată în minoritate, care îl considerau aproape un sfânt şi îi sărutau şi lui mâna, cum i-o sărutau şi stareţului sau mitropolitului, fu chemat chiar la ascultare de câţiva fraţi, care îl cam înghesuiră într-o dimineaţă în trapeză, le spusese că e adevărat că în câteva rânduri i s-a sărutat mâna şi de către unii dintre fraţi, nu numai de către mireni, dar că el nu are nicio vină, dacă aşa au crezut ei că se cuvine, el răspunde doar de faptele sale şi doar în faţa lui Dumnezeu şi a stareţului.

Intra în posturi lungi şi dese, ceruse stareţului îngăduinţa să nu mai vină la masă cu ceilalţi fraţi, şi, lucru rar, i se acceptase această cerere, fu din nou bârfit că se înfruptă de frupt, că femeile îi aduc mereu mâncare şi băutură, că a fost văzut chiar într-o seară clătinându-se bine.

Alţii îl apărau, spunând că, dacă se clătinase, se clătinase nu de băutură, nici apă nu prea bea, darămite ţuică sau vin, ci de slăbiciune, că era foarte bolnav, că, e drept, femeile îi aduceau sacoşe de mâncare şi sticle cu băutură, dar că el le preda dimineaţa, neatinse, la prima oră, la bucătărie.

Fu trimis în vizită la Muntele Athos şi la alte mănăstiri sfinte, de unde nu se întoarse cu mâna goală, făcuse nu ştiu cum şi adusese cu sine o Icoană Făcătoare de Minuni a Sfintei Ana şi o parte din moaştele Sfântului Kamasis, unul din Martirii lui Hristos, alături de Zotikos, Attalos şi Filippos, toţi persecutaţi de Diocleţian pe la anii 303-305, aşa cum frumos şi adevărat grăieşte o inscripţie  în limba greacă, moaşte descoperite în 1971 la Niculiţel şi aşezate apoi  la Biserica Mănăstirii Cucoş.

Icoana Făcătoare de Minuni era pentru secetă, pentru grindină şi pentru alte grozăvii ale naturii şi minunile au venit parcă imediat, căci de la aducerea ei în mănăstire vremea a fost mai blândă, iernile mai dulci, ploile mai îndestulătoare, zilele frumoase mai tot timpul anului. Iar moaştele Sfântului Kamasis i-a vindecat pe mulţi de boli şi de supărări şi mulţi străini au scris despre asta în Cartea cea Mare a Mănăstirii.

Bătrânul stareţ muri ca un patriarh, la nouăzeci de ani împliniţi.

Îl urmă, la numai o săptămână, spre regretul tuturor, sincer sau prefăcut, nu toţi îl iertaseră, în ciuda tuturor minunilor dovedite, pe care le văzuseră şi le simţiseră cu toţii, şi călugărul Ioan, slab, numai piele şi os, la doar cincizeci şi şapte de ani.

În ultimii ani, spuneau unii în şoaptă, Ioan căpătase tot mai mult figura unui sfânt. Ba unii spuneau că, rar, e drept, în întunericul din biserică, capul lui Ioan părea scăldat într-o lumină slabă, dar aurie, un fel de aureolă.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, ţinând cont de toate aceste minuni, de prestigiul uriaş şi de bunul renume al călugărului Ioan de la Mănăstireşti, hotărî trecerea sa în rândul sfinţilor, urmând să fie sărbătorit pe 23 noiembrie, alături de sfântul Ierarh Amfilohie şi de Cuviosul Antonie de la Iezeru – Vâlcea.

Dar nici acum nu fusese iertat: fraţii mai cârtiră, spunând că dacă  n-ar fi fost şirul parcă neîntrerupt de beatificări şi de canonizări din Biserica Catolică şi prea mulţi Sfinţi străini în Calendarul ortodox, Ioan nu ar fi fost niciodată trecut în rândul sfinţilor.

Dar minunile Sfântului Ioan de la Mănăstireşti sunt încă vii, cum vie rămâne pentru noi toţi, de-a pururea, amintirea lui.

Dumnezeu să-l apere şi să-l ocrotească şi să ne apere şi să ne ocrotească şi pe noi.

Lucian Strochi