Să ai curajul să te priveşti într-o oglindă. Eşti tot tu, dar într-o imagine virtuală, întoarsă. Dar dacă nu e o oglindă, ci un portret dintr-un tablou? E simplu: dacă tu te-ai pictat e un autoportret, dacă te-a pictat altcineva, atunci e mai greu de spus: eşti şi tu, dar şi el.

Îi era frică de oglinzi, din copilărie, îi era frică să nu intre din greşeală în ele şi să nu mai poată ieşi. Ca şi cum ai fi sub o pojghiţă de gheaţă. Să te îneci în oglinzi, ce moarte.

Nu şi-a pictat niciodată chipul. Nu s-a lăsat niciodată pictat de altcineva. Mult mai târziu cineva a încercat să-i recompună, ca într-un portret robot, trăsăturile. Nu ştim dacă a reuşit. Probabil nu.

Să fii fiul lui Antonius, care era fiul lui Jan van Aken, amândoi pictori, ce şansă. Numele tău va fi Jeroen. Sau Jeronimus. Sau numele complet: Jeronimus Anthonissoen van Aken.

A pictat şi el, deşi i-a plăcut mai mult muzica. Cel puţin aşa îi mărturisise lui Aleyt van de Mervenne, al cărui soţ şi reprezentant era încă din 1480.

Numele tău va fi Jeroen. Sau Jeronimus. Sau numele complet: Jeronimus Anthonissoen van Aken. Va semna Bosch.

E mai cunoscut ca Hieronymus Bosch. O ironie: nu eşti aproape niciodată cunoscut sub numele tău adevărat. Dacă devii celebru, îţi supravieţuieşte porecla.

Să pictezi de trei ori acelaşi tablou, ce blestem.

Prima dată l-a numit Drumul vieţii sau Nebunul. A lucrat la el aproape trei ani, din două secole, între 1500 şi 1502. N-a vrut să-l picteze doar pe el. L-a inclus într-un triptic pe care l-a botezat Carul cu fân. Un vechi proverb flamand spune: Lumea e un car cu fân, din care fiecare ia cât poate.

Şi invers: carul cu fân e o lume. Aşa cred Herri met de Bles, Huys, Mandyn şi Mostaert, toţi cei care l-au copiat şi imitat, cât au putut.

E un panou lateral, dar e mai izbutit decât interioarele, destul de mare, 135×90 cm.

Poate fi povestit: nebunul este perfect motivat pentru poziţia sa: cu un toiag se apără de un câine, întorcându-se pe trei sferturi.

Pe figura sa se citeşte spaimă, îndârjire, tristeţe.

În jurul său se petrec lucruri atroce: un cadavru este adus la stadiul de schelet de către păsări, de cealaltă parte a drumului se petrece o tortură, păsările au coborât din copaci pe pământ, o spânzurătoare se iţeşte din vârful unui deal îndepărtat.

Mai e făcut un  pas şi călătorul (nebunul) ajunge pe un pod, destul de nesigur şi el.

Mai trebuie spus că s-a pictat pe sine? E încă tânăr, n-a împlinit cincizeci de ani, la naşterea sa a căzut Constantinopolul şi s-a sfârşit războiul fără sfârşit, cel de o sută de ani.

A doua oară, când a pictat tabloul, l-a numit Fiul rătăcitor. A lucrat la el un singur an, în 1510.

A fost mai uşor. Avea deja în spate o Operă.

Opera sa este extrem de lucidă, plină până la sufocare de simboluri ermetice. Nu este vorba de alegorii şi cu atât mai puţin de anecdotă. Opera sa picturală suferă de o beţie a realului, obiecte ce par aduse dintr-un univers macerat de droguri sau de boli ascunse intră într-un regim diurn, se supun legilor realului, în general cunoscute de privitor. Pe alt plan, cel cosmic, am putea spune că atrage haosul în cosmos, lăsându-l neîmblânzit, dar în spatele gratiilor realului, ca pe un mustang sau un inorog. Un paradox: într-o lume a prea plinului, într-un univers populat cu mii de personaje, cu obiecte jumătate lucruri-jumătate fiinţe, cu monştri extraşi brutal din coşmaruri, de parcă s-ar revărsa două lumi într-una, neîncăpătoare,  senzaţia este totuşi una de vid. Acel vid care umple un balon pentru a-l face sferic. Alt paradox: cadrul central, transfocat pare a fi unul natural, domestic. Prin panoramare, obţii ritmuri şi arpegii ale unei muzici universale.

Cam aşa ar vrea să se scrie despre el, dacă cineva ar dori să facă acest lucru.

Acum e mai zgârcit: cu el, cu spaţiul, cu vopselele, cu lemnul.

Al doilea tabloul e aproape un pătrat, de 71×70,6 cm.

Pentru un ochi grăbit e o copie sau o replică a Nebunului. Nimic mai fals.

Tabloul este un cerc, înscris într-un octogon, adormindu-ţi de două ori simţurile prin figuri perfecte.

Atmosfera pare una bucolică, cu animale domestice adăpate la timp, cu o pereche tânără hârjonindu-se în pragul uşii, cu o adolescentă privind pe fereastră, cu un tânăr uşor încovoiat, reparând un gard sau chiar uşurându-se, cu o vită în dosul unui gard protector, cu păsări de zi şi de noapte în copaci, cu o casă obişnuită, cam dărăpănată, cu dealuri domoale, în plan secund, cu personajul principal parcă preluat din celălalt tablou.

În realitate, lucrurile stau exact pe dos: dacă în primul tablou totul, deşi atroce, este explicabil şi poate fi chiar tradus prin alegorii,  într-o parabolă, în acest tablou totul ţine de inexplicabil, având o intensitate metafizică.

De data aceasta personajul (drumeţul, fiul, nebunul) e încălţat  cu o gheată pe piciorul drept şi un papuc pe cel stâng.

În mâna stângă ţine o pălărie mult îndepărtată de trunchi, de parcă personajul ar fi fost tras brusc înapoi, de o imensă forţă necunoscută. Întoarcerea sa e perfect nemotivată, întrucât câinele din primul tablou se află acum în stânga sa, nu în dreapta.

Drumul, unul circular, e întrerupt de un gard, practic o fereastră cu patru linii orizontale şi trei verticale, dar şi cu o diagonală total nefirească, ieşind din cadrul ferestrei şi formând un unghi aproape drept cu o diagonală exterioară, de asemenea nemotivată funcţional.

Obloanele închise ale casei au însemnele cărţilor de joc.

Bovina are un corn îndreptat în sus şi unul în lateral, cel puţin un semn de anomalie anatomică.

Dar ceea ce nelinişteşte cel mai mult este acea curbă zigzagată a personajului principal. Totul e un joc de curbe,  de paralele, de perpendiculare, încât ceea ce părea calm înainte, devine treptat rotitor şi neliniştitor, apoi cuprins de o spaimă fără nume, metafizică. Tabloul îţi opreşte respiraţia, te loveşte brutal în plexul solar, e aproape o monocromie, dominând un gri verzui, culoare amintind de ciumă şi de malarie.

Să vedem ce cred şi alţii despre tablou.

Prietenul său, medicul crede că a dezlegat şarada celor două ghete desperecheate pe care le poartă vagabondul: a fost nevoit să se descalţe de cizma stângă, pentru că fusese rănit şi i se umflase piciorul. Şi-a învelit pulpa cu o cârpă udă, dar piciorul umflat şi probabil infectat nu mai suportă decât un papuc. Sau poate e vorba de o entorsă.

Cât despre faţa vagabondului, ea e slăbită, cu pomeţi proeminenţi, cu obrajii scofâlciţi. Părul e cărunt, nu se vede prea bine pentru că e acoperit cu o năframă brun-cenuşie.

Mai bine ar fi numit tabloul Tatăl rătăcitor. E un vagabond, un negustor ambulant, un înţelept. Îl trădează ochii. Numai simboluri ale nenorocirii, nefericirii, nenorocului: lingura, simbol sigur al desfrâului, blana de pisică cu dungi albe şi cenuşii ce atârnă din coş, semn sigur de nenorocire. Apoi cucuveaua, câinele, porcul. Toate animale ale nenorocului. Cineva poate spune: e autoportretul unui sinucigaş.

A treia încercare: cea mai grea. Ca în poveştile ţărăneşti. Nu i-a pus niciun  nume. Putea să-i spună Drumul rătăcitorului sau Drumul nebunului sau Viaţa nebunului sau Viaţa rătăcitorului. Ar fi fost acelaşi lucru.

Sau poate Oglinda. Da, Oglinda ar fi mai bine. Poate că abia acum şi-a biruit toate spaimele.

Are acum aproape 63 de ani. A obosit. Al treilea tablou va fi şi mai mic: doar 54×48 cm. Cât o oglindă de om sărman.

Începe pentru a treia oară cu silueta nebunului. Acum nebunul e şi mai aplecat spre înainte. Are cocoaşă. Pare frânt în trei.

Totul e sub imperiul acestei cifre. Trei păsări: o barză, o lebădă, o gâscă. Toate pe o gârlă, paralelă cu drumul. Nu ştii dacă apa urmează drumului sau invers. O barză, o lebădă şi o gâscă. Două păsări: o barză şi o gâscă, pentru a ascunde o lebădă.

Adică emblema Confreriei Maicii Domnului de pe lângă Catedrala Sfântului Ioan din Bois le Duc, ridicată de arhitectul Alaert du Hameel, prietenul său.

Pictează aşa cum a făcut-o dintotdeauna, cu trei straturi: peste o dublă peliculă de fond, un singur strat de pictură: uleiul devine acuarelă, subţirimea straturilor produce transparenţa. Acum nebunul poartă un costum de clovn.

Nu e aşa, dar aşa pare, datorită jocului de umbre şi lumini.

Află multe pentru un om atât de retras. A murit Giovanni Bellini. A murit şi Ferdinand de Aragon.

Află că a apărut, numai în acest an Tratatul despre nemurirea sufletului a lui Pomponazzi, Principele lui  Machiavelli, Utopia lui Morus, Orlando furioso  a lui Ariosto. Câte cărţi pe care nu le va mai apuca să le citească.

Italianul cel tânăr şi frumos, fiul lui Dumnezeu,  Rafael pictează acum Madona Sixtină.

A obosit. Trebuie să picteze: e o comandă a Confreriei. O comandă, o rugăminte, o datorie de onoare.

Pictează cu ambele mâini. E ambidextru, dar asta n-o ştie nimeni.

Pictează la fel de uşor sau de greu. Atunci când pictează cu stânga, liniile tind să devină curbe. Se întâlnesc în sfere. Cu dreapta, formele sunt mai drepte, mai ascuţite, mai agresive.

Mâna dreaptă îi amorţeşte tot mai des. Se spune că de obicei îţi amorţeşte întâi mâna stângă.

La el e invers. Multe lucruri sunt la el invers ca la ceilalţi oameni.

Lampsonius scrisese într-un Poem: Ce vede Hieronymus Bosch, ochiul tău mirat? / De ce paloarea asta pe faţa ta? / Vom crede că ai trecut prin încăperile implacabilului infern /  atât de bine a ştiut dreapta ta să picteze/ tot ce ascund măruntaiele Avernului.

Poate vroise să scrie măruntaiele Infernului, dar mintea sa s-a temut şi mâna a ezitat.

Moare, cum mor fericiţii, pe 7 august, în somn.

Pe 9 august, în capela cam strâmtă a Confreriei are loc slujba solemnă a fratelui defunct, Hieronymus Aquen, als Bosch insignis pictor.

Tabloul e uitat. Sau nu plăcuse cuiva? De ce lebăda între o barză şi o gâscă? Frumuseţea nu se împarte. Nici simbolul.

O slujnică tânără şi îndrăzneaţă salvează pictura. Păstrează tabloul. Apoi acesta dispare, ajungând într-o familie din Saxonii.

În 1600, un urmaş al familiei, ofiţer, ajunge în Transilvania, unde se şi stabileşte.

Familia supravieţuieşte peste 350 de ani, la Sibiu.

Tabloul e transmis din generaţie în generaţie. Nu se mai ştie de cine a fost pictat şi nici când. Se bănuieşte că a fost pictat de cineva din familie.

Oricum, e foarte valoros, măcar prin vechime.

A trecut peste ei şi al doilea război mondial. Au scăpat, dar în ţară e multă sărăcie. Se gândesc să se întoarcă în Germania.

A mai rămas doar Renate. Soţul i-a murit pe front, băieţii de gripă spaniolă, de poliomelită sau de tuberculoză. Nici ea nu mai ştie, atunci era ca nebună. A vândut tabloul pe un preţ de nimic unui inginer constructor, tot neamţ.

În 1956 inginerul a fost arestat. I s-a confiscat şi tabloul. Fusese învinuit de neglijenţă în serviciu, declarat duşman al poporului,  sabotor şi cosmopolit. A avut noroc sau avocat bun şi a fost achitat.

A încercat să-şi recupereze tabloul. I s-a spus că a fost ars, împreună cu alte creaţii burgheze. Plutonierul spunea că tabloul nici nu era frumos, dacă era un peisaj sau un vas cu flori, mai înţelegeam, dar nu era decât un cocoşat, un bătrân gârbov, îmbrăcat sărăcăcios. Artă burgheză, decadentă, cosmopolită. Şi era destul de coşcovit, chiar dacă era pictat pe lemn.

Şi era semnat Bosch, ca sculele nemţeşti.

Numai că nu tot ce e nemţesc e lucru bun.

Şi poate că e mai bine să nu  se mai intereseze de lucrurile nemţeşti.

Ce, cele sovietice sau chiar cele româneşti, nu sunt mai bune?

Dacă tot îi trebuie un tablou, vorbeşte el cu un tânăr pictor, care a expus de curând câteva tablouri cu tineri cu feţele vesele, muncitori harnici, fruntaşi, cu cămăşile albe, cu mânecile suflecate, plini de forţă şi de avânt.

E nevoie de o artă tânără, care să înfăţişeze oameni tineri. Ce tot atâtea capete de bătrâni? Intri într-o biserică şi numai de astea vezi.

Inginerul a răsuflat adânc, o dată, de două ori, a promis că va trece mai des prin expoziţii, să ia cunoştinţă de noile tendinţe din artă.

-Aşa să faci. Mă bucur că spui asta. La urma urmelor, dumneata, chiar dacă porţi nume nemţesc, nu eşti chiar un duşman al poporului. Te mai poţi îndrepta. Ai fost numai un om rătăcit.

Întors acasă, inginerul se privi îndelung în oglindă.

I se părea că din oglindă îl priveşte cu reproş un nebun cu trei păsări: o barză, o lebădă, o gâscă sălbatică. Şi ele păsări rătăcite. Sau migratoare.

În acea noapte, inginerul avu un vis. Se privea în oglindă. În oglindă era bătrânul: cocoşat, aplecat spre înainte. Privea tabloul fără a se putea întoarce spre stânga sau spre dreapta. Ca şi cum capul i-ar fi fost prins într-o menghină.

Treptat oglinda s-a însufleţit, bătrânul i-a zâmbit, a început să întinerească, s-a întors spre el, privindu-l curajos în faţă, zâmbetul tânărului era prietenos, tânărul şi-a suflecat mânecile, apoi s-a aplecat spre înainte, gata-gata să iasă din oglindă. Speriate, păsările şi-au luat zborul. Şi toate aveau o pată roşie pe piept.

Se trezise lac de sudoare. O sudoare rece, de parcă ar fi trecut pe sub gheaţă.

Se mai gândi că, dacă ar fi putut să-şi comande un vis, ce să viseze adică, şi-ar fi dorit să viseze că poate intra într-o oglindă.

Lucian Strochi