Integrala prozei scurte: ULTIMUL H.
De când cu accidentul de la Cernobâl s-au întâmplat multe nenorociri şi pe la noi. Au început să se nască siamezi, copii cu două capete, cu picioare strâmbe, fără mâini, femeile s-au ferit chiar un timp să mai rămână însărcinate.
Alţii au murit de cancer, de boli ciudate, unele fără nume, medicii ridicau neputincioşi din umeri, s-au produs mutaţii, din cauza radiaţiilor, nu putem să le ştim pe toate.
Fructele aveau şi ele acum alt gust, ciupercile altădată bune, se dovedeau, în multe cazuri, otrăvitoare. Poate că existau şi alte cauze, cu siguranţă existau şi alte cauze, dar lumea dădea vina doar pe Cernobâl şi pe radiaţii.
Dan Ostahie-Cătuneanu murise otrăvit cu ciuperci. Cum se întâmplase, nimeni nu ştia prea bine. Probabil amestecase printre ciupercile bune şi o amanita phaloides, una dintre cele mai ucigătoare ciuperci.
Acum semăna el însuşi cu o ciupercă uriaşă, se înverzise, mirosea a alcaloizi, totul se petrecuse fulgerător, a mai avut o uşoară revenire, şi-a recăpătat cunoştinţa, s-a crezut chiar că avea să scape, dar apoi a făcut un blocaj renal şi unul hepatic şi s-a stins repede, fără să se chinuiască pre mult.
Dan Cătuneanu, student la drept în Capitală în penultimul an, aflase năprasnica veste chiar la o oră de curs. Se grăbise să ajungă acasă, dar era prea târziu.
Taică-su murise cu doar o oră, o oră şi ceva înainte. Nu l-a plâns, deşi îl iubise mult. Murise nedrept de tânăr, nu împlinise încă cincizeci de ani, se născuse în timpul războiului, rod al iubirii dintre un neamţ cu un nume ciudat, Fergon, poate că nici nu era neamţ, şi o ţărancă de pe Valea Muntelui. Dan mai avea un frate, pe Klaus, care rămăsese şi el într-un sat de munte, crescut de o altă familie.
Imediat după război începuse prigoana împotriva nemţilor, Fergon dispăruse sau plecase în prizonierat în Siberia, nu se ştia prea bine şi Dan a fost înfiat de Ion Cătuneanu, un ţăran de prin partea locului. I s-a spus şi Ostahie după naş, atunci când i s-au făcut din nou actele a fost trecut aşa, Ostahie-Cătuneanu, căci erau mulţi Cătuneni în sat şi trebuia să-i deosebeşti după nume într-un fel.
Maică-sa murise tânără, de o boală de piept, se stinsese uşor, fără să se vaiete, vecinii au aflat că murise abia a doua zi, fusese o femeie blândă şi harnică, tăcută şi retrasă. Dan s-a căsătorit cu o nemţoaică, Trude, se bănuia doar că era nemţoaică după nume, nu ştia o boabă nemţeşte, se întâmplau multe lucruri ciudate în război, se amestecă oamenii între ei, neamurile, naţiile, etniile, fiecare caută să scape de urgia pârjolului, erau, prin acele locuri, şi greci, şi italieni, şi unguri, şi polonezi, şi ruteni, şi evrei, nu numai români.
Trude îi dăruise un singur copil, un băiat, insistase să-i dea numele lui, îl chema aşadar tot Dan, copilul se numea doar Cătuneanu, nu şi Ostahie, el îşi păstrase însă tot numele, scuzându-se parcă, dacă aşa a fost să fie, şi gândindu-se că nu e bine să-ţi schimbi numele, că atunci eşti altcineva şi nu mai eşti tu.
Când Dan Ostahie-Cătuneanu se otrăvise cu ciuperci, Trude nu era acasă, era în drum spre Klaus, Klaus era acum om mare, avea în grijă o crescătorie de peşti, nu murea de foame şi Trude se ducea la el să aducă acasă câţiva peşti, nu se înţeleseseră prea bine la telefon, nu-l găsise acasă pe Klaus, aşa că acum se întorcea fără peşte, dar s-a întâlnit pe drum cu Klaus, acesta a certat-o că n-a cerut peşti de la Kazimierz Stapf, colegul său, un polonez roşcovan, vorbăreţ, aciuat şi el pe aici tot din timpul războiului, se căsătorise, se stabilise în comună, avea şi doi copii, pe Leon şi pe Angela, era într-un fel, subalternul lui Klaus, răspundea doar de valorificarea peştelui, trebuia să vorbească cu Kazimierz, dar nu-i nimic, bine că s-au întâlnit.
Klaus aflase din întâmplare că e frate cu Dan, îi spusese o bătrână, cercetase vestea printre oamenii mai în vârstă, care ştiau ce se întâmplase în război şi imediat după aceea şi află că vestea era adevărată, aşa că îl căută pe Dan, acesta se bucură mult că îşi găsise un frate într-un mod atât de neaşteptat, lucrurile ar părea astăzi surprinzătoare sau greu de înţeles, dar pe atunci era aproape normal să se despartă familii, să se piardă fraţii unii de alţii, copiii de părinţi, să nu mai ştie vreme îndelungată unul de altul. Klaus nu se însurase, era ceva mai tânăr decât Dan, venea mai des pe la ei, nu-i despărţea decât un munte şi două văi, se arătă extrem de îndurerat de moartea fratelui său şi-i promise lui Trude tot sprijinul, mai ales că avea un copil la facultate.
În vacanţă, Dan veni acasă însoţit de un prieten, de Horea, un moţ din Bucium, pe care îl ademenise cu munţii, avem şi noi munţi ca ai voştri, vino să-i vezi, cu doi ani înainte Dan fusese el la Horea şi îi plăcuse mult peisajul şi oamenii şi vroia acum să se revanşeze într-un fel, poate era şi ceva mândrie la mijloc, cine ştie.
De fapt, Dan vroia să i-o prezinte lui Horea pe Angela, fata lui Kazimierz Stapf, să vadă ce-o să spună, e bună sau nu alegerea sa.
Trude, după mai puţin de un an de la moartea soţului, se căsători cu Klaus, la insistenţele acestuia.
Ai un fiu, voi avea grijă de el, cui o să-i rămână tot ce avem, şi apoi eşti o femeie frumoasă, tânără, adevărul e că mi-ai plăcut dintotdeauna, frate-meu a avut noroc, Trude îl asculta şi nu-l asculta, era femeie şi ca orice femeie era slabă, ar fi acceptat, dar se temea de judecata lui Dan.
Curios, în afară de faptul că acum se întrista mai uşor, şi că încercase să scape de întrebările ei cu o glumă, oricum vei face, te vei căi, Dan nu protestase prea mult, părând a-şi împărţi timpul între Horea şi Angela.
Căsătoria dintre Klaus şi Trude reaprinse un foc, care arsese mocnit, fără să se stingă însă, un zvon care era mai mult decât un zvon şi anume că cei doi se iubeau încă din timpul când mai trăia Dan Ostahie-Cătuneanu, că amândoi se hotărâseră să scape de el, dar nu prin divorţ, ci mai amarnic, prin crimă şi n-ar fi fost mare lucru ca Trude sau Klaus sau poate chiar amândoi să-l fi otrăvit; zvonul bâzâise ca un bondar, apoi se stinse, pentru a se face din nou auzit.
Îl auzi şi Dan, dar nu-i dădu crezare în primul moment. Aşa sunt oamenii, trebuie să vorbească, să spună ce cred ei, mă deranjează faptul că mama s-a remăritat la mai puţin de un an de la moartea tatei, dar, la urma urmelor, e treaba ei, e viaţa ei, nici eu nu-i voi cere părerea când mă voi însura şi clipa asta nu era departe, dacă ar fi fost ceva s-ar fi sesizat autorităţile, moartea tatei a fost un accident, s-a otrăvit, era singur acasă, s-a făcut analiza ciupercilor şi s-a constatat că, într-adevăr, de acolo i s-a tras moartea, Klaus şi Trude nu aveau nicio vină pentru simplul motiv că nu fuseseră acolo.
Dar tocmai faptul că niciunul nu fusese acasă îi făcea acum suspecţi, Dan începu să fie torturat tot mai mult de gânduri, avea chiar coşmaruri, Horea încercă să-l convingă de faptul că totul e doar o supoziţie, o bănuială, nu exista nicio probă concretă, Dan îi dădea dreptate, dar nu renunţa la gândurile sale întoarse, ciudate.
A venit apoi ca un trăsnet moartea lui Kazimierz, ciudată, în care fu implicat indirect şi Dan. Plouase mult, apele se umflaseră, veneau vijelioase, murdare, pline de buşteni şi de crengi, de animale moarte. Dan trecea pe puntea nesigură, din scânduri puse pe cabluri groase de oţel. În urma lui la vreo treizeci de metri venea Kasimierz.
Din cauza balansului, a faptului că lemnul era ud, poate şi că ameţise privind râul învolburat, Kasimierz alunecase, se înfipse într-un par ascuţit care îi străbătu toracele, apoi se prăbuşi în apă, înecându-se.
Dan povesti totul cu lux de amănunte la postul de poliţie, nu văzuse chiar totul, era cu spatele, între el şi Kazimierz erau cel puţin cincizeci de paşi, s-a întors doar când a auzit primul ţipăt, dar deja nu mai era nimic de făcut, nu fu considerat, cel puţin pe moment, vinovat, dar i se ceru să nu părăsească, timp de o lună, localitatea.
Oricum, Leon îl ocolea acum, iar Angela nu mai vroia să audă, cel puţin pe moment, de căsătorie.
Dan îşi visă într-o noapte tatăl. Venise la capul lui, îmbrăcat în cămaşă de noapte, palid, fără să scoată o vorbă şi îi strânsese mâna. Uşor, de parcă ar fi fost o ceaţă, aşa încât mai mult bănui, decât realiză gestul părintelui său.
Urmă moartea prin înec a Angelei, se zvonea prin sat că se sinucisese, era îndurerată de despărţirea de Dan, poate că nu fusese o sinucidere, ci doar un accident stupid, apele mari făcuseră multe victime, şi aici şi prin alte părţi, Klaus şi Trude muriră şi ei în aceeaşi noapte, se spusese că s-au otrăvit din greşeală, alţii credeau că fuseseră atinşi de vreuna din acele boli ce însoţesc un cataclism, se declanşaseră câteva epidemii, oricum, pentru o comună, atâtea morţi într-un timp atât de scurt era prea mult, poate că Dumnezeu şi-a întors faţa de la oamenii de aici, sătul de nedreptăţile lor.
Leon parcă înnebunise, se înfruntă o dată cu Dan pe uliţă, îl considera vinovat atât de moartea lui Kazimierz, cât mai ales, de moartea Angelei, se sinucisese din dragoste, Dan era singurul vinovat de tragedia petrecută în familia lor, fuseseră despărţiţi cu greu de Horea, apoi se înfruntară singuri, se bătură cu pumnii, se înjunghiară, Leon muri înainte de a ajunge la spital, iar Dan la mai puţin de o oră după aceea.
Toate acestea mi le povesti într-o seară, stând în faţa unui pahar de vin, Horea. Mărturisesc că nu fusesem prea impresionat de cele povestite. Oamenii mai mor, e multă violenţă, se mai înjunghie între ei, câţi nu se otrăvesc din prostie, bând insecticid în loc de ţuică sau mâncând ciuperci otrăvite, Actualităţile sunt pline de asemenea ştiri, unele mai atroce decât altele, aşa că…
-Ai dreptate. Numai că, e ceva ciudat în toate aceste întâmplări. Nu ai senzaţia că totul, dar absolut totul seamănă cu o piesă de Shakespeare, cu Hamlet ?
-Nu m-am gândit. Dar cred că sunt prea puţine asemănări. E cam forţat să te gândeşti…
-Deloc. De câteva săptămâni, pun cap la cap toate datele. Sunt convins că tot ce s-a petrecut, tot ce ţi-am povestit este o rescriere tragică a piesei.
-Interesant. Pe ce te bazezi?
-Dacă ai răbdare, îţi voi face o demonstraţie. Dacă te voi convinge, la sfârşit vreau să recunoşti că, uneori, şi viaţa imită literatura.
-Ascult. Mărturisesc că m-ai făcut curios.
-Să începem cu numele. Cum s-ar traduce Hamlet în română?
–Cătun.
-Exact. Iată pe prietenul meu în chema Cătuneanu. De la Cătun…
-Bine, dar Dan? Parcă înseamnă jude în ebraică…
-E adevărat. Dar e şi o prescurtarea pentru Danez. Nu apare în textul englez şi The Dane, adică Danezul, regele Danemarcei? Dar şi dacă acceptăm cealaltă valoare, cea de jude, de judecător, ce este altceva Hamlet decât un judecător, e drept, un judecător care şi execută sentinţa?
-M-ai convins până acum.
-Bun, să continuăm. Duhul, tatăl lui Hamlet. Tatăl lui Dan nu se numeşte şi Ostahie, adică O stafie, la moldoveni alternanţa f-h e frecventă (fiară-hiară).
-E cam forţat, dar se acceptă.
-Mulţumesc. Cu mama lui Dan e mai simplu. Se numeşte Trude. Pe mama lui Hamlet o cheamă Gertrude. Trude nu e decât prescurtarea, formula de alint pentru Gertrude. Asta o poate confirma oricine. Cred că eşti de acord…
-Da, şi mărturisesc că într-adevăr totul începe să mi se pară şi mie ciudat. Sunt însă curios cum rezolvi problema cu Ofelia.
–Ofelia e împrumutat din greacă şi înseamnă sprijin, dar ar putea să însemne şi înger. Laert în actul V, scena 1 o numeşte aşa. În plus, s-ar putea să fie o confuzie între Ofelia şi Apheleia, o nimfă din mitologia greacă, numele ei însemnând inocenţă, simplitate. Hamlet îi spune Ofeliei nimfă în actul III, scena 1. Prin urmare, Ofelia egal Înger egal Angela. Văd că nu mă mai întrerupi, deci pot continua.
-Te rog.
–Claudius este un nume dat de Shakespeare după împăratul roman Claudius, care s-a căsătorit cu nepoata sa Agrippina, mama lui Nero, căsătorie considerată incestuoasă. Klaus e forma prescurtată, nemţească, a lui Claudius. Dar ceea ce este cu adevărat extraordinar şi mărturisesc că de aici am început să am suspiciuni, pe Klaus îl cheamă, ca nume de familie, Fengon. În cronica lui Saxa Grammaticus, din care se inspiră Shakespeare, de unde împrumută şi numele de Hamlet, fiind numele eroului din Istoria Daneză, numele regelui este tot… Fengon!
-Extraordinar.
-Şi asta nu e totul. Polonius, e un nume derivat de la numele unei ţări, Polonia. Kazimierz Stapf este polonez, are ca şi Polonius, o fată şi un băiat, am arătat că Ofelia e Angela, mai rămâne să demonstrăm că Laert e Leon, ceea ce pare mai dificil. Dacă anagramăm numele de Laert obţinem Taler, care este un ban, un leu. Legătura dintre Leon şi leu e evidentă… În plus, Leon are aceeaşi iniţială cu Laert, aşa cum au călugării când îşi aleg numele de călugărie, diferit de cel mirean, dar păstrând în general iniţiala…
-Mai puţin convingător, dar posibil. Oricum, cel puţin la nivelul numelor, asemănarea dintre piesă şi…viaţă e izbitoare.
-Să analizăm atunci şi faptele. Şi tatăl lui Hamlet şi cel al lui Dan mor otrăviţi.
-Dar tatăl lui Dan s-a otrăvit singur, din greşeală.
-S-ar putea. Dar, cel puţin la nivel de zvon, el putea să fie otrăvit de Klaus, de Trude sau de amândoi. Nu e prea greu să scapi de cineva atunci când afli că îşi pregăteşte o mâncare de ciuperci. Nu e greu să strecori în tocana de ciuperci comestibile două-trei otrăvitoare. Apoi moartea lui Kazimierz.
-Nu l-a ucis Dan.
-Nu se ştie. Nu e clar nimic. Oricum Kazimierz a murit străpuns, e drept nu de o spadă, ci de un par, dar, oricum, străpuns. Angela se îneacă accidental sau se sinucide, precum Ofelia în piesă, Klaus şi Trude mor otrăviţi, Dan şi Leon se omoară reciproc, înjunghiindu-se. E adevărat, viaţa e mai ambiguă, nimic nu e clar, dar zecile de coincidenţe te obligă să intri în fantastic. Şi să-ţi mai spun ceva: Dan mi-a povestit cât de tulburat a fost când a văzut, la o dezgropare de mormânt, căpăţâna prietenului său Gheorghe, o tolbă nesecată de glume.
-Şi legătura dintre Yorick şi Gheorghe e doar căpăţâna? În cazul ăsta recunoaşte că legătura e cam slabă…
-Aşa ar fi, dacă Yorick nu ar însemna Gheorghe în daneză!
– Bine şi tu ce rol ai avea în piesă? Stai să mă gândesc: Horaţio!
-Nici nu era greu de ghicit. Numai că Horea mă leagă şi de Hamlet, chiar prin nume. Numele meu vine din grecescul hóras, ce înseamnă zonă agricolă care asigură hrana cetăţii, dar şi suburbie şi sat, adică, la fel ca şi Hamlet, cătun.
-Dacă ne luăm după nume, găsim legături între aproape toate lucrurile.
-Aşa e. Cei vechi ştiau despre nume, despre cuvânt mai multe lucruri decât noi. Noi am pierdut sacralitatea cuvântului, nu ne mai temem de forţa sa, nici măcar când blestemăm sau înjurăm.
Aşa că, dragă prietene, rămân, cu voia ta, ultimul H din această poveste pe care am trăit-o. Poate Horea, poate Horaţiu. Poate Hamlet.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.