Între vis şi fantastic relaţia nu este una biunivocă, ci una de constelaţie. Între vis şi fantastic se interpune mereu imaginarul, deşi un mare cercetător al viselor, Artemidoros (sec. II. d.H), socoteşte în categoria visului fantasma / nălucirea, iar în cea a reprezentării onirice, viziunea şi răspunsul oracular. ¹

Până la el au scris cărţi de interpretare a viselor sute de autori antici, cei mai importanţi fiind: Artemom din Milet, Apolodor din Telmessos, Appolonios din Attaleia, Aristandros din Telmessos, Aristarchos, Alexandros din Myndos, Cratippos, Demetrios din Faleron, Dionysios din Rhodos, Epicharmos, Gemios din Tyr, Hermippos, Nicostratos din Efes, Phoebus din Antiohia, Philochorus, Panyasis din Halicarnas, Serapion, Straton, Antifon Atenianul, Hierophilos, care a şi făcut o primă clasificare a viselor: 1) vise trimise de zei 2) vise ce se nasc din suflet; 3) vise mixte, determinate de o preocupare exterioară a sufletului, ca, de pildă, visele erotice. ²

Visele sunt consemnate în număr mare în Biblie (43 în Vechiul Testament, 9 în Noul Testament)³, ba, mai mult, visele fiind considerate minciuni, sunt dezaprobate ferm în Deuteronom (XIII, 1-3): „să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul nostru, vă pune la încercare…”, Ecclesiast (V,2 şi V,6) şi Eclesiastic (XL, 8), Levitic (XIX,26), Cronici (XXXIII,6), Ieremia (Xiv, 14, XXIII, 25-32, XXVII, 9-10)⁴.

Homer este primul care îi menţionează pe tălmăcitorii de vise: „sau pe unul / care-i de vise tălmaci, că şi visele vin de la Zeus” ⁵, numindu-l chiar pe unul dintre ei: „Fii ai lui Evridamante (=Eurydamas) moşneagul, tâlmaciul de vise, / Visele nu tâlcuise bătrânul când fii plecară”⁶ şi încercând chiar o explicaţie a provenienţei viselor, e drept cam simplistă: „Ehei, dar multe visuri sunt greu de tălmăcit, străine, şi nici nu se împlinesc întotdeauna, căci ele vin pe două porţi, una de corn şi alta de fildeş. Acelea care vin prin poarta de fildeş sunt mincinoase, iar cele care vin prin poarta de corn lustruit spun adevărul.” ⁷

Tratatul lui Artemidoros (Onirocriticon=Carte de tălmăcire a viselor) face distincţia clară dintre visul obişnuit, care nu are un sens simbolic şi viziunea onirică, unde visul are un asemenea sens. În concepţia lui „viziunea onirică se deosebeşte de vis prin faptul că ea ajunge să semnifice viitorul, iar visul,  realitatea prezentă.” ⁸

Viziunile onirice alegorice – materia onirocriticii  – sunt clasificate în cinci categorii, în funcţie de subiectul vizat, ce reprezintă însuşi obiectul lor: personale, allotriale, comune, politice şi cosmice.⁹

Artemidoros consideră că există mai multe modalităţi de fixare a momentului împlinirii viziunilor onirice, în funcţie de următorii factori: 1. Natura viziunilor onirice: theorematică sau alegorică. 2. Datele la care se produc în realitate anumite evenimente. 3. Durata în timp în care sunt folosite în realitate obiectele visate. 4. Distanţa de la care sunt văzute în lumea reală obiectele visate. 5. Perioada de gestaţie, în lumea reală, a diverselor animale visate.¹⁰

De fantasticul modern onirocritica şi oniromanţia se apropie şi prin folosirea cledonomanţiei (divinaţia prin intermediul numelor), a isopsefiei (metoda de explicare a sensului unui cuvânt prin alt cuvânt echivalent ca valoare numerică), a iatromanticii (divinaţia aplicată medicinei, a prescripţiilor medicale convertite din viziuni onirice).

La urma urmelor, descifrare înseamnă la început încifrare, iar creatorii de un anume tip de fantastic, un Eliade sau un Borges se vor fi simţit bine în/între aceste ezoterisme, unele mimând chiar explicaţia ştiinţifică.

Atât onirocriticul, cât şi autorul de fantastic are nevoie de coerenţa unui text, de simboluri convergente, de verosimil/itate.

Ne putem întreba, de ce această permanentă şi îndârjită respingere a tălmăcitorilor de vise, încă de la începuturi.

Există câteva explicaţii, desigur.

În primul rând, visul e un lucru extrem de important pentru om, el ocupând a douăsprezecea parte din existenţa umană:

„După cele mai recente cercetări ştiinţifice, un bărbat de şaizeci de ani ar visa, dormind, minimum cinci ani. Dacă somnul ocupă o treime din viaţă, aproximativ 25% din somn reprezintă partea traversată de vise: visul nocturn ocupă deci a douăsprezecea parte din existenţă la majoritatea oamenilor. Ce să mai spunem despre visul din timpul treziei şi de reveria diurnă care se adaugă acestei părţi şi aşa impresionante.” ¹¹

În al doilea rând, visul nu poate fi controlat; or, orice autoritate, de la cea statală la cea ştiinţifică, vrea să controleze fenomenele.

În al treilea rând, prin capacitatea sa, reală sau iluzorie de a anticipa viitorul, visul poate fi un instrument periculos, dacă nu este instituţionalizat. Câte vise şi viziuni nu au fost controlate de autoritatea ecleziastică, fie pentru o confirmare în plus a autorităţii religioase, fie, pur şi simplu, din motive economice!

Visul interesează mult şi pe creatorul de ficţiuni, fiind el însuşi o posibilă ficţiune. Orice vis, introdus în literatură, în textul literar va genera fantasticul, cu o singură condiţie: să nu ştim că e vorba de vis, să nu ni se spună explicit acest lucru. Fantasticul apare din împletirea timpurilor, a timpului real, a celui din vis, a timpului povestirii. Când ambiguitatea sau confuzia este posibilă, fantasticul este dominant.

Dacă în finalul unei povestiri aflăm că naraţiunea nu a fost decât un vis, fantasticul nu a durat decât atâta timp cât cititorul nu a ştiut că e vorba de un vis (fantasticul-efect a lui Todorov).

Între vis şi tălmăcirea sa există adesea o relaţie antonimică (realitatea fiind negativul visului sau invers), relaţia antonimică fiind extrem de apropiată de oximoron, semn clar al adjectivării fantastice.

Evident, nu orice vis interesează. De exemplu, din Biblie, importante pentru fantastic sunt visele

„de groază, însoţite de manifestări fizice şi psihice, de angoase şi tremurături. Ele alimentează un capitol important din antropologia istorică a viselor: visul şi frica. Aşa sunt, în Vechiul Testament, în special visele-coşmar ale lui Iov (IV, 12-16; VII, 13-14)”. ¹²

Revenind la Antichitate, să notăm că visul, considerat mitic de către Hesiod, apare perifrastic la acesta ca „fiu al Nopţii întunecate, frate al cumplitei Morţi şi al negrului Pământ şi al Trecerii în nefiinţă”. ¹³

Democrit, Pitagora şi Platon cred în veridicitatea viselor, în timp ce Diogene îi condamnă pe tălmăcitorii de vise:

„Mai spune că, atunci când vedea pe cârmaci, pe medici, pe filozofi la ocupaţiile lor, socotea că omul este cel mai inteligent dintre animale; dar iarăşi, când vedea pe tâlcuitorii de vise, pe prezicători şi pe cei ce îi ascultă sau pe aceia care se umflă din cauza faimei sau bogăţiei lor, socotea că nu există animal mai de nimic ca omul. Spunea că pentru pregătirea în viaţă avem nevoie sau de raţiune sau de ştreang.¹⁴

Aristotel a făcut o critică a viselor în câteva scurte tratate: Despre somn şi veghe, Despre prevestire în somn, Despre vise, Despre somn şi visuri etc., dar a atacat problema viselor tangenţial şi în alte lucrări (v. lista completă a scrierilor lui Aristotel ¹⁵).

Visul şi interpretarea viselor rămân în atenţia filozofilor mai ales între secolele II-IV d.H:

„Visele deţin un loc deloc neglijabil în înnoirea filosofiei  din secolul al III-lea, în special în mediile platoniene, la Alexandria şi la Roma, locuri de răscruce pentru religii, filosofii şi culturi. Plotin şi discipolii săi, Porphyrios şi Iamblikos, includ visele în demersul lor filosofic, care vizează să-l pună pe individ în legătură directă cu Dumnezeu prin extaz şi contemplare.” ¹⁶

Visele interesează şi literatura. Confesiunile Sfântului Augustin pot fi considerate o biografie onirică, la fel ca De vita sua de Guibert de Nogent, din secolul al XII-lea. Sau extraordinarele povestiri autobiografice din secolul al XVI-lea, culese de Julio Caro Baroja într-o lucrare uluitoare Vidas magicas y Inquisicion, antologie ce anticipează atât literatura romantică,cât şi pe cea suprarealistă.¹⁷

Într-un tratat Despre vise, Sinesius din Cirene (370-414) considera visul şi dreptul de a visa „un drept fundamental al omului. Fiecare cu visele sale şi cu interpretarea lor. Nici un stat autoritar, nici un tiran nu poate lua individului acest drept. Somnul şi visul reprezintă, prin excelenţă, domeniul libertăţii individuale.” ¹⁸

Bibliografia tratatelor despre vis este paralizantă. Să mai amintim numai trei lucrări fundamentale: Commentarius in Somnium Scipionis a lui Macronius, De Spiritu et Anima a lui Pseudo-Augustin şi Policratus a lui Jean de Salisbury.

Evident, fiecare epocă s-a pronunţat asupra visului şi s-ar putea elabora o istorie voluminoasă a receptării şi definirii visului.

C.G.Jung leagă fanteziile şi visele de conceptul de arhetip:

„Conceptul de arhetip…derivă din observaţia adesea repetată că, de exmplu, miturile şi poveştile literaturii universale conţin anumite motive care apar mereu şi pretutindeni. Aceleaşi motive le întâlnim în fanteziile, visele, delirurile şi obsesiile indivizilor din ziua de azi. Aceste imagini şi conexiuni tipice sunt denumite reprezentări arhetipale. Ele au, cu cât sunt mai distincte, însuşirea de a fi însoţite de tonalităţi afective deosebit de vii… Ne impresionează, ne influenţează şi ne fascinează.” ¹⁹

În acelaşi timp, visul este şi expresia unei singurătăţi sfâşietoare:

„Visul este o mică uşă ascunsă în lăcaşul cel mai lăuntric şi mai intim al sufletului; ea se deschide în acea noapte cosmică primordială ce era suflet cu mult înaintea existenţei unei conştiinţe a eului şi ce va fi suflet mult dincolo de ceea ce o conştiinţă a eului va putea atinge vreodată. Căci orice conştiinţă a eului este singuratică, ea recunoaşte fapte izolate, separând şi diferenţiind, dar de văzut se vede doar ceea ce se poate raporta la acest eu. (…) Orice conştiinţă separă; însă în vis pătrundem în omul cel mai profund, mai general, mai adevărat, mai etern care tot mai stă în crepusculul nopţii originare, unde el era încă întregul, şi întregul era în el, în natura nediferenţiabilă, lipsită de orice calitate de eu. Din acest adânc care le uneşte pe toate provine visul, fie el oricît de pueril, de grotesc, de imoral.”²⁰

Visul este o expresie a haosului iniţial, adică a universului ce se cosmicizează, prin legi, prin logos. Prin urmare el este cel puţin la fel de vechi ca şi omul (dacă nu cumva, întreg sau paţial, ca imagini sau engrame, el nu a fost transmis, ca energie omului, de la alte fiinţe sau forme de energie).

Visul are capacitatea unică de a se duplica sau multiplica la infinit, permiţind formarea fractalilor.

Iată doar două exemple: Visam că visez. Visam că visam că visez. Şi celebra „suveică” dintre Zhuang Zhou şi fluture cu două dezvoltări: Zhuang Zhou a visat că este un fluture care a visat că era Zhuang Zhou, care visa că este un fluture etc. şi Zhuang Zhou a visat un fluture, dar nu ştia dacă nu cumva este un fluture care l-a visat pe Zhuang Zhou.

Evident, toate aceste contorsionări ale gândului (şi ale imaginarului) interesează în cel mai înalt grad pe creatorul de fantastic.

Înainte de a ne opri asupra visului în concepţia şi în textele romanticilor, să mai analizăm două afirmaţii, ambele venite de pe tărâm iberic: Viaţa e vis (Calderon de la Barca) şi Somnul raţiunii generează monştri. (F. Goya). Ele nu sunt doar titluri de opere artistice, ci sintetizează epoci de gândire. Mihai Eminescu spunea şi el, genial, într-un final de poem: „Căci vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”. Dacă viaţa e vis, înseamnă că şi reciproca e adevărată: visul  e viaţă. Un gând neliniştitor, care poate fi speculat uşor de către autorul de povestiri fantastice. (Un exemple strălucit îl constituie povestirea polonezului Stanislaw Lem şi mai ales filmul Solaris pe scenariul acestuia al rusului Andrei Tarkovski, unde personajul principal este un ocean gânditor, totul fiind probabil un vis). A doua afirmaţie e şi mai obscură. Despre care raţiune e vorba? Despre raţiunea visului (somnul are ca expresie a imaginarului doar visul)? Despre raţiunea diurnă, atinsă de somn, somnul fiind în acest caz un ecran al defulărilor, dar şi al devenirilor monstruose, al unor abateri de la norma realului, o proliferare necontrolată a imaginilor? Cât priveşte versul lui Eminescu, el introduce triada viaţă-vis-moarte.

Legătura dintre vis şi fantastic este realizată şi prin conceptul şi ideea de verosimil.

Nimeni nu poate contesta autenticitatea unui vis, după cum nimeni nu poate contesta verosimilul unei opere fantastice.

Visul şi opera fantastică se aseamănă şi prin câteva caracteristici ale timpului acţiunii.

Timpul psihologic este cel al imperfectului (o acţiune începută în trecut, dar nefinalizată în prezent), dar timpul real pare a fi prezentul, un prezent continuu, lipsit de montaj.

Orice schimbare de perspectivă, orice digresiune, orice salt spre alt cîmp al realităţii distrug  visul sau opera fantastică.

De fapt, atât visul, cât şi opera fantastică chiar dacă acuză tirania realului, a prezentului, sunt repovestiri, traduceri imaginare după un original pierdut, uitat sau pe cale de a se constitui (visul este un flux de imagini, care, pentru a fi cunoscut trebuie să apeleze la o traducere literară şi literală, iar opera fantastică are nevoie de autoritatea povestirii, a faptului întâmplat, ceea ce îi conferă tocmai autenticitatea).

Orice operă literară fantastică, orice vis trebuie să conţină o călătorie, o iniţiere, o probă, o descătuşare, o întâlnire cu necunoscutul.

Povestirea fantastică e redactată la persoana I singular, visul de asemenea. Personajul devine un erou, un semizeu, un împărat, un rege. Chiar dacă în opera fantastică personajul poate fi o victimă, el rămâne adevăratul învingător, măcar moral.

Atât visul, cât şi opera fantastică au ca arhetip labirintul.

Timpul şi spaţiul sunt adevăratele personaje principale ale labirintului.

Egiptenii, probabil inventatorii labirintului, credeau că:

„Zeii au creat visele pentru a arăta oamenilor calea atunci când ei nu pot să-şi întrevadă viitorul”. ²¹

Lucian Strochi